Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 8 mai 2010

Dan Puric, între plus şi minus

Dan Puric între „plus” şi „minus”
Romeo A. Ilie

Iată că volumul „Cine suntem”, apărut anul trecut sub semnătura lui Dan Puric, nu a fost doar un foc de paie, actorul mim luându-şi în serios rolul de apologet al neamului creştin-românesc. Poate prea în serios, întru-cât noul volum, „despre Omul Frumos”, menit să continue recatehizarea românilor, denotă o doză mărită de vulcanism din partea autorului. Şi această grabă, ca orice grabă care strică treaba, se simte din plin în economia volumului. Astfel, dacă primul volum „gătit la foc mic”, este plăcut la lectură, lăsând un gust amar abia la final unde domnul Puric se lasă în voia ideilor şi se transformă fără să vrea într-un utopist, cel de-al doilea, pregătit „sub presiune”, e presărat cu erupţii vulcanice care mai mult resping decât să atragă.
Eu am perceput volumul ca pe o ecuaţie în care „plusurile” şi „minusurile” se succed într-un joc menit să ameţească şi să încurce aflarea rezultatului. Ceea ce îmi propun este limpezirea ecuaţiei. Şi am să încep prin prezentarea „plusurilor”.
„Ţărâna”, scurta poveste care deschide volumul, chiar ar putea fi numită literatură, autorul realizând un efect plăcut prin clădirea unui dialog fictiv între el şi ţărâna încărcată de istorie: „Şi, deodată ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş. Sângele se mai păstra. Era ca o rană neînchisă.
- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci şi pe care vrei să o părăseşti! mi-a şoptit cămaşa însângerată”. Cel de-al doilea capitol, „Bolovanul de râu” prezintă povestea unei bătrâne care, fiind chemată de fiica ei în State, ia în bagaj şi un bolovan de râu, „de dor”, pe care vameşii zeloşi nu-l pot confisca, întru-cât „nu se născuse legea care să aresteze dorul”. De altfel, eu văd cele două capitole ca un prolog la tema Omului Frumos. Tot în această categorie intră şi „Lecţia de condus”, un interviu acordat lui Cătălin Ştefănescu pentru emisiunea Garantat100%, în care Dan Puric evocă „întâlnirea de Pateric” cu instructorul său de şoferie.
Tema centrală a volumului se dezbate în eseurile „Ce Făt-Frumos blestemat”, „Despre Omul Frumos” şi „Îndrăzniţi”. În primul eseu, Dan Puric realizează o monografie a frumosului, ca principiu estetic, vrând astfel să descrie întregul din care urmează să se extragă hoţeşte, particularul: Omul Frumos; despre care ne dăm seama din al doilea eseu menţionat, că nu este altceva decât omul cu sufletul curat, cu mintea limpede, cu privirea sănătoasă şi cu dreaptă socotinţă, omul care în ultimă instanţă îl are ca model pe Domnul Iisus Hristos : „El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos”. În ultimul eseu al temei, Puric ne arată cum „realul, în numele lucidităţii răneşte fiinţa, în timp ce frumosul, în numele iubirii, o înfrumuseţează permanent”.
De remarcat eseul „Ortodoxia în arta românească”, compus din câteva reflecţii care surprind influenţele gândirii creştin-ortodoxe a poporului român, reflectate în operele literare culte sau populare. Tot la categoria „plusuri”, trebuie consemnată şi suita de reflecţii grupate sub titlul „O privire asupra spiritualităţii răsăritene”, din care aleg, poate paradoxal, replica apuseanului Blaise Pascal: „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate cunoaşte”. Alegerea am făcut-o din nostalgie după vremurile când Răsăritul şi Apusul erau unite „în cuget şi-n simţiri”.
De asemenea, un plus de valoare artistică se sesizează şi în „Basmul din Carpaţi”, în care este vorba despre un copil plecat în căutarea Raiului, şi care îl găseşte in cele din urmă, făcând pasul „ce se numeşte iubire”, făcut înspre „Fratele…Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, nimeni altul decât Domnul Iisus Hristos.
Şi acum „minusurile”…
Primul pas greşit al domnului Puric este în interviul „Amintiri de neşters”, acordat Adrianei Trandafir pentru TVRI, în care evocă cu mare emfază, „victoria feminităţii asupra stupidităţii umane”, obţinută de mama sa în faţa „gradaţilor” de la unitatea militară unde îşi făcea el armata, prin intermediul unei şedinţe de ghicit în cafea, ceea ce este o contradicţie în termeni pentru un apărător al creştinismului. Oare să nu fi ştiut domnul Puric că Biserica a înfierat dintotdeauna toate formele de ghicit?
Poate că cel mai mare „minus” care poate fi pus în dreptul lui Dan Puric, este pseudo-interviul „Tir încrucişat”, în care acesta, antrenat într-o discuţie cu un auditor după o conferinţă, şi vorbind despre Caragiale, îl desfiinţează pe marele dramaturg în favoarea lui Eminescu în aşa manieră încât ai zice că cei doi mari clasici se resping axiomatic: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică al lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia”. Se poate observa pe tot parcursul discuţiei, vulcanismul de care vorbeam la început şi care, după cum se vede face victime.
În comparaţie cu ciclul de eseuri grupate sub tema Omului Frumos, în dreptul „plusurilor”, în dreptul „minusurilor” avem o nouă temă centrală: comunismul. Această temă atît de discutată de toată lumea, în zadar. Deoarece, ceea ce s-a spus se ştie de către toată lumea, iar ceea ce nu se ştie, nici nu o să se spună prea curând.
Sarabanda începe cu interviul „Răstimpul” acordat lui Robert Turcescu pentru emisiunea 100 %, în care Dan Puric, realizând un salt în memoria neamului, vorbeşte despre deţinuţii politici şi regimul de exterminare în închisorile comuniste, temă care de altfel devine şi lait-motivul discursului domnului Dan Puric, care uneori ajunge obositor şi obsedant. Plus că pentru cineva care a citit „Jurnalul Fericirii” de N. Steinhardt şi „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, tema este încheiată. În aceiaşi temă intră şi mini-eseurile: „Neghina-grâu”, „La ordin” şi „Moştenirea privirii”. În primul, se descrie pe un ton stigmatizant cum regimul comunist şi-a arătat „roadele” după „Revoluţie”, prin oamenii reeducaţi de sistem; cel de-al doilea arată cum „Omul Frumos din această ţară a fost distrus la ordin” într-o manieră care lasă să se înţeleagă că toată ţara este „o apă şi-un pământ”; iar în cel de-al treilea, tratează comunismul într-un stil asemănător din punct de vedere tehnic cu cel din „Ţărâna”, dar fără să se obţină acelaşi efect.
În cele din urmă, trecem în revistă şi predica intitulată „Sfântul”, ţinută de domnul Puric la Mănăstirea Petru Vodă cu ocazia sărbătoririi Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, în care acesta comite culmea lait-motivului, vorbind mai mult despre sfinţii din închisorile comuniste decât despre sfântul sărbătorit. Să nu se înţeleagă că neg sfinţenia martirilor recenţi, dar, toate la timpul şi locul lor.
Postfaţa intitulată „Omul care ne trebuie”, Gh. Ceauşu o începe cu următoarele cuvinte: „Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber”. Fie-mi iertat, dar îndrăznesc să spun că restul de 10 pagini pe care se întind impresiile domnului Ceauşu sunt de prisos, atât din prisma primelor rânduri atât de sugestive, cât şi din cea a realităţii că nici domnul Puric nu este chiar infailibil.
În contradicţie cu Gh. Ceauşu, publicistul Radu Călin Cristea, consideră că: „Domnul Puric suferă de un ecletism zăpăcitor, iar tehnica productivă a discursului său se bizuie pe un joc spontan de asociaţii care te lasă cu gura căscată”.
Care dintre cei doi o fi mai aproape de adevăr? Cu siguranţă că adevărul este undeva la mijloc, între „plus” şi „minus”.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate