Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 8 mai 2010

Ovidiu Dunăreanu

Ovidiu Dunăreanu de la Pontul Euxin,
un prieten al Cetăţii Helis, la aniversare
de Romeo A. Ilie
Copilărind pe malul Dunării, la Ostrov, domnul Ovidiu Dunăreanu şi-a păstrat cu burie în suflet locurile magice ale zburdălniciei sale, iar mai târziu, furat de mirajul vaporului de la amiază, urcă până pe malul mării, unde desfăşoară o frumoasă activitate literară şi editorială, în prezent fiind redactor şef la revista tomitane de cultură „Ex Ponto” (iar până nu demult fiind preşedintele filialei Dobrogea a U. S. R.).
Debutează în 1990, cu proza „Grădina lui Ieronim” în volumul colectiv „Preludii epice”, apărând ulterior şi în alte antologii: „Vânzătorul de enigme”(Constanţa, 1993), „Raumfahrt/ Călătorie spaţială” (Munchen, 1998), „Concert la patru mâini”(Constanţa, 2005). Ca volume de autor a publicat: „Cu bucuria în suflet” (Constanţa 1995, reeditată la Bucureşti în 2008); „Convorbiri pontice - interviuri”(1998); „Întâmplări din anul şarpelui”(Constanţa, 2003); „Vaporul de la amiază/ Der Mittagsdampfer” (Conştanţa, 2004). Cea mai recentă realizare a domnului O.Dunăreanu este coordonarea volumului „Ţara lui Poseidon – Antologie din lirica mării” (Constanţa, 2009) – volum laureat la Gala Premiilor U. S. R. a filialei Dobrogea, din 2009. (Gală la care a fost premiat şi romanul „Molima” al prozatorului ialomiţean Ioan Neşu).
Marcat în profunzime de frumuseţea locurilor copilăriei, dar şi de spiritualitatea înaltă a acestora, domnul Dunăreanu le va evoca călduros în operele domniei sale. Primul volum de autor, „Cu bucuria în suflet”, este dedicat în exclusivitate Dobrogea, realizând în această „culegere de reportaje” cum a numit-o criticul Alex Stefănescu, o monografie exhaustivă a teritoriului dintre Dunăre şi Marea Neagră, de la descrierea peisajelor până la evocarea tradiţiilor şi legendelor populare, care se constituie într-un buchet eterogen, dată fiind diversitatea religioasă şi etnică a zonei, care o face cu atât mai specială. În ceea ce priveşte descrierile, scriitura domnului Dunăreanu este îmbibată de un lirism care transformă textul, nu în poezie, ci într-un tablou la care se lucrează sub privirea cititorului, şi pe care pictorul îl descoperă treptat, realizând astfel o hipnotizare a simţurilor ce duce în cele din urmă la un efect tridimensional, cititorul intrând în componenţa peisajului. „Printre turlele argintii ale bisericii, pe dreapta, desluşesc Dunărea ca un fulger de sineală. De partea cealaltă soarele reverberează în uriaşe vetre de aur viu peste luciul fără contur al lacului Bugeac”(Păcuiul lui Soare); „Urc pe Dunăre de-a lungul coastei dobrogenei. Ostrovul, adăpostit în scorbura pantei în terase a unui deal domol şi albastru ca visul lui Dumnezeu în zilele de sărbătoare, se pierde în urmă, sub pulberea vrăjită a amurgului”(În bătaia de hermină a lunii).
De remarcat traseul elementului uman în prozele domnului Dunăreanu. Dacă în primul volum, omul apărea în ultimele paragrafe ale textului, având mai mult funcţia unui spectator, fără să se implice în nici un fel de acţiune, amintind întru-câtva de pastelurile lui Alecsandri, în „Vaporul de la amiază”, omul devine centrul prozelor dunărene, ba mai mult, atenţia se mută pe trăirile interioare ale personajelor. „Aruna nu a plecat odată cu celelalte, a mai zăbovind privind un timp la întinderea pustie, nefirească a gheţii de peste fluviu. Avea impresia că ceva necunoscut se scurgea pe lângă ea cu repeziciune; o umbră i s-a zbătut pe faţă; sudoarea i s-a închegat sloi pe frunte; o gură de lup parcă i-ar fi încolţit inima. Clipele apăsau înnebunitor”(Visul). „O umbră verzuie îi mistui luminile ochilor în străfunduri; sângele i se trase din obraji, chipul îi înţepeni asudând, ca şi când ar fi fost cioplit într-un lemn crud. Cele întâmplate de curând, în sat, cu Mara lui Stoienel, i se răsuciră, aidoma unui sfredel de gheaţă, prin ochii minţii…”(Vaporul de la amiază).
O notă deosebită în scrierile domnului Dunăreanu o constituie cultivarea fantasticului, care nu se naşte din subconştientul individual al vreunui personaj, ca la Mircea Eliade, ci dintr-un subconştient colectiv al satului, care la rândul lui este alimentat din tradiţiile seculare ale locuitorilor dintre Dunăre şi Buceag. Dintre toate legendele, cele mai cultivate sunt cea cu mânzul-fantoma care aduna în el sufletele tuturor celor morţi în apele fluviului, şi cea cu vaporul de la amiază, care îi întinerea pe cei care reuşeau să îl vadă şi să urce la bordul lui. Aceste două legende sunt sarea şi piperul locului, oamenii trăind din cauza lor adevărate drame existenţiale: „- Afară!... Parcă s-a auzit ceva! – Mânzu-i Tudore! L-a văzut şi Vasilca lui Banu. (…) Tudor Fermecatu sări din aşternut luminat de un gând, mai mult o dorinţă, care-l făcu să-şi piardă dintr-o dată tot cumpătul. Îşi trase la iuţeală pantalonii şi cămaşa, se opri în loc, îşi suflecă mânecile şi, fără ca urechea să-i slăbească vreo clipă strânsura muţeniei de afară, chibzui încurcat. – Va să zică, te duci după el, ai? – îl iscodi ea. – Îl prind! – zise bărbatul înviorat şi ieşi degrabă afară”(Mânzul). „Cele întâmplate de curând, în sat, cu Mara lui Stoienel, i se răsuciră, aidoma unui sfredel de gheaţă, prin ochii minţii… (…) – Unde-ai fost, fă, Maro?!- se grăbesc şi o întâmpină, simţind cum îi împresoară şi-l tulbură, dinspre părul negru, ca mătasea, despletit pe spate şi pe umeri şi dinspre rochia ei jilavă, o mireasmă de flori de sălcioară, care le aminteşte numaidecât de îndepărtatul început al primăverii, şi face să le urce inima cât o nucă în gât. – Hi-hi-hi-hi! Auzi vorbă?! Pâi, un să fiu?! M-oi fi plimbat şi eu cu vaporul ăla cu zbaturi, care iese la renie, pe unde umblă el toată noaptea, să-mi ajungă, mai ştiţi?! – le zice chicotind, Mara, iar oamenii citesc, nevenindu-le să-şi creadă ochilor, pe chipu-i surprinzător de întinerit, semnele clare ale frumuseţii şi fericirii, semne pe care le recunosc cu destulă uşurinţă în ceaţa memoriei ca fiind purtate cândva, ca la optsprezece-douăzeci de ani, şi de chipurile lor; încurcaţi peste măsură, constată că parcă nici glasul nu-i mai seamănă deloc, acum, cu cel ştiut – sâsâit şi îngroşat ca de bărbat -, ci-i era unul subţirel, melodios şi plin de prospeţime, complet nepotrivit pentru vârsta ei”(Vaporul de la amiază).
Notă:
Luna aceasta, pe 21, domnul Ovidiu Dunăreanu împlineşte 60 de ani. Cu această ocazie, prietenii de la Slobozia, îi urează un sincer „La mulţi ani!”, şi multă sănătate, inspiraţie şi putere de muncă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate