Zile virgine

O noapte ploiasă de noiembrie aflat pe sfârşit de mandat.

- Ehe, se cunoaşte că nu prea-i vine bine să predea ştafeta lui Mister Undrea... sau poate, aha: asta e! E noaptea Sfântului Andrei! He-he: vrăjitoare, vampiri, vârcolaci... Brrr, deja mi se face frică... Aşa se gândea el, recentul absolvent de teologie. Ştia el că toate tradiţiile astea horror, sunt doar plăsmuiri ale tradiţiei secular – cutumiare, de nimeni nu ştie cine le-a scornit. Apoi, admirând extaziat graffity-ul desenat pe geam, de frunzele uscate lipite cu „picătura” de ploaie, chicoti ca pentru sine (de altfel, chiar era singur în cameră): pâi, de: nu tre’ să avem şi noi Holloween-ul nostru.... Chiar aşa, al cui o fi fost primul?

Şi, cu zâmbetul tatuat pe chip, cum îl avea de ceva vreme, de când se bucura de privilegiul de a fi aflat, măcar în parte, Adevărul, abandonă ideea Halloween-ului românesc. Îşi aruncă privirea într-o doară, la ceasul cu pendulă, cu cifre romane şi cu cuc: 23:59. Se postă în faţa ceasului, numărând secundele, pentru a juca el în noaptea aceasta, rolul cucului de la miezul nopţii. Cucul ceasului murise de bătrâneţe, la trecutul schimb de generaţii; adică la nici o săptămână de când bunicii, murind, îl lăsaseră moştenire mai mult spirituală părinţilor lui. Uneori, gândindu-se la asta, se amuza spunându-şi: „Pesemne că bătrânii şi-au luat cu ei cucul pe lumea cealaltă. La ce bun, oare?”; şi apoi, gândindu-se la părinţi: „Săracii de ei... Să n-ai tu, un cuc să te deştepte dimineaţa?”.

Dar iată că orologiul bate de miezul nopţii... Nici nu apucă să imite cucul, şi uşa se izbi în viteză de perete.

- Cine sunteţi voi?

- Suntem ultimele tale 7 zile. Am venit să-ţi punem înainte oferta noastră de trăit o săptămână, înaintea Marii Plecări.

- Nu înţeleg nimic, zise el, frecându-se la ochi.

- Eu, ultima ta zi de luni, îţi fac următoarea ofertă: ai putea fi un câine, sau un cultivator de râme...

- Eu, marţea ta din urmă, te trimit în domeniul tău de suflet: poţi fi un negustor de vise, sau un programator de surprize...

- Ai putea deveni pentru o zi, poate chiar miercurea finală, campion la sărituri peste obstacole, sau ai putea fi chiar un antreprenor de spectacole; poate chiar al ultimului tău spectacol...

- Cu dragoste-ţi ofer, oferta mea: sunt joia ta, numai a ta, chiar ultima ta joi; şi îşi propun să fii, ce n-ai fost în viaţa ta, nici măcar o zi: un criminal de femei de rând, sau un sultan, bând cafele şi fumând...

- Ofertele sunt pe sfârşite... ar mai fi totuşi locuri libere, la cules de citrice, şi chiar mai bine, la împrăştiat gunoi pe mirişte. Ah, şi te rog, nu mă uita, sunt ultima vinere a ta!

- Ştiu că am fost mereu pe primul loc în viaţa ta. Deci, nu socoteşti că ar fi o risipă, să îţi petreci ultima sâmbătă din viaţa ta, ca pe o zi obişnuită? Uite, te-ajut să fii un muzicant de soi, sau la pachet de 2 în 1, ai putea fi invocator de ploi şi inventator de noroi...

- Uită de ele! Şi fii atent încoa’: sunt duminica, chiar ultima zi a ta: ocazie unică şi chiar ultimă să fii un om de radio sau T.V., prezentator al ştirilor S.F., sau poliţistul perfect, ce dejugă planuri gen „N.V.”. Altfel spus, să fii şi tu util, în ultima ta zi de viaţă...

- Deci, ce alegi?! Întrebară câteşi-şapte zilele virgine, în timp ce i se perindau prin faţa ochilor într-un ritm de iele, de-a dreptul nălucitor.

El căzuse deja pe un fotoliu, abandonându-şi ochii în faţa acestui spectacol, a acestei aduceri pe scenă, a bazarului de vise.

- Afară din cameră!!! Strigă el, ca trezit din transă. Ele rămaseră uimite şi jumătate dezbrăcate, căci urletul lui făcu să se deşire de pe fiecare, câte jumătate din frumoasa rochie albă, lungă până la nori, şi cu flori.

- Nu vreau nimic din toate astea, sau altceva la fel. Voi fi doar eu, cavaler al templului meu, închinat lui Dumnezeu!

Bucureşti - Biserici şi Mănăstiri (Jurnal de Bucuresti - Partea a III-a)

În lucrarea "Sacrul si profanul", Eliade vorbeşte foarte frumos despre omul religios, pe care îl prezinta ca fiind într-o neobosită căutare de spaţii sacre, care să-l scoată din monotonia unui peisaj anost, poate chiar amorf, şi să-l propulseze în "Centrul Lumii", adică în spaţii sacre, consacrate de divinitate, în care se poate lua contact cu dumnezeirea. Şi aceasta, deoarece pentru omul religios, doar acel spaţiu este impregnat de real, restul fiind doar o iluzie în care este condamnat să se "consume" în intervalele de timp profan. Aceasta pare a fi cheia pentru care paşii oamenilor religioşi umblă doar în cărările bisericilor....
Tot astfel şi eu, încercând să găsesc acele rupturi de nivel spaţial în Bucureşti, adică spaţiile sacre, am luat-o din nou la pas....
Aşadar, miercuri, 15 august, cu ocazia Praznicului Adormirii Maicii Domnului, am făcut o scurtă vizită la Mănăstirea Christiana. La baza construirii acestei mănăstiri a stat iniţiativa doctorului Pavel Chirilă, care în anul 1992, a pus la cale construirea unui complex medico-ecleziastic. Biserica mănăstirii precum şi aşezământul social s-au ridicat între anii 2001-2005. Este aşadar o mănăstire nouă, dar dinamică, dat fiind că aici, pe lângă activitatea de asistenţă socială, ce se împleteşte firesc cu trăirea monahală, se dezvoltă şi o frumoasă activitate culturală, sub egida mănăstirii Christiana fiind editate numeroase cărţi şi CD-uri.

Sâmbătă, mi-am continuat peregrinarea.... După o săptămână trăită sub semnul prsonalităţii lui N. Steinhardt, m-am gândit că tare mult aş vrea să calc măcar câteva clipe pe urmele sale, la modul cel puţin fizic... De preferat ar fi fost şi spiritual şi intelectual, dar până acolo drumul este lung. Aşa că am purces la a căuta Schitul Darvari, locul în care fostul intelectual evreu de expresie română şi viitorul monah Nicolae de la Rohia şi-a desăvârşit Taina Botezului pe care îl primise în temniţa comunistă de la Părintele Mina Dobzeu în luna martie 1960.

Doar că până la Schitul Darvari, am ajuns la Biserica Icoanei... Sacralitatea locului pe care astăzi se găseşte acest lăcaş de cult îşi are rădăcinile înfipte tocmai în sfârşitul secolului al XVII-lea, când ceauşul David Corbea ,ofiţer al lui Constantin Brâncoveanu, ridică aici o bisericuţă de lemn ce i-a purtat o vreme numele. Denumirea de biserica Icoanei vine odată cu anul 1682, când însuşi Constantin Brâncoveanu dăruieşte bisericii o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Actuala biserică datează de la 1784, fiind construită din cărămidă arsă şi var de către Panait Băbeanu, nepotul lui Misail Monahul. Actuala Pictură datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi pare a fi executată de unul din elevii pictorului Gh. Tăttărăscu.
Între odoarele acestui aşezământ eclezial se poate număra pe lângă icoana făcătare de minuni şi o raclă cu părticele din moaştele mai multor sfinţi.

Şi iată-mă ajuns şi la Schitul Darvari... Păşesc intr-adevăr pe urmele marelui Steinhardt... ce emoţie ameţitoare!!! Of, Doamne, dă-mi şi mie rogu-te fericirea lui!!! Aici, o adevărată atmosferă de mănăstire... linişte, grădini cu flori, chilii friumos amenajate, doi tineri ce discutau probleme duhovniceşti în aşteptarea părintelui.... Pe undeva am simţit atmosfera Derventului meu drag şi scump. Şi iată-mă trecând şi pragul bisericii. Doamne, câtă frumuseţe te îmbie din fiecare icoană. Ceea ce m-a surprins a fost dispunerea registrelor picturale din pridvor: pe lângă reprezentarea sinoadelor ecumenice, care de altfel se regăsesc şi în pridvrul Mănăstirii Stavropoleos, se pot admira aici zilele creaţiei precum şi secvenţe cu protopărinţii noştri Adam şi Eva, surprinşi atât în starea paradisiacă în care contemplau restul creaţiei, cât şi în timpul săvârşirii păcatului strămoşesc şi de asemenea în starea lor post-cădere, în care au fost osândiţi să îşi câştige pâinea prin muncă fizică. Ceea ce este într-adevăr interesant este modul în care este redat Adam cel căzut: având un chip asemănător cu cel al Mântuitorului Hristos... Fapt ce nu ar trebui să ne mire, dat fiind faptul că după învăţăturile sfinţilor părinţi, Adam a primit prin creaţie, chipul pe care Logosul divin avea să-l primească la întrupare. De altfel, şi Sf. Pavel face dese analogii între Adam cel vechi şi Adam cel Nou care este Hristos.

Pe seară, pe la ceasul Vecerniei, paşii m-au purtat la Biserica Colţea, siuată în Piaţa Universităţii, în imediata vecinătate a Spitalului Colţea. Biserica Colţea este pomenită întâia dată pe la jumătatea secolului al XVII-lea, când este menţionat dtrep ctitor "slugerul Udrea". Pe atunci hramul bisericii era "cealaltă Parascheva", adică Sf. Muceniţă Parascheva prăznuită la 26 iulie.
Actuala biserica datează de la 18 octombrie 1702. Ea va suferi daună la cutremurul din 1838 şi va fi imediat reparată. În 1871 este pictată integral de Gh. Tăttărăscu. Actualul hram, Sf. Cuvioasă Parascheva şi Sf. Trei Ierarhi se datorează spătarului Mihail Cantacuzino, ctitorul actualei biserici. Podoabe atât spirituale cât şi culturale se găsesc şi aici: este vorba despre o raclă cu părticele din moaştele Sf. Ecaterina, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, precum şi cripta familiilor Cantacuzino şi Racoviţă, înrudite în 1694 prin căsătoria fiicei lui Mihai Cantacuzino, Ilinca, cu Dumitraşcu Racoviţă.

A doua zi, Duminică, am mers la Sfânta Liturghie la biserica Sf. Gheorghe Vechi, situată tot în centrul Capitalei, pe Calea Moşilor. Aici am rămas plăcut impresionat de maniera în care s-a desfăşurat sfânta slujbă: din partea enoriaşilor o linişte ce lăsa să se audă vibraţia aripilor de îngeri. Părintele slujitor a săvârşit întreaga slujbă plin fiind de duhul euharistic al Patimilor şi Învierii Domnului, iar din strană au răspuns voci limpezi şi totodată melodioase, ce rezonau parcă cu sobrietatea călduroasă degajată de pictura bisericii. Acest lăcaş de cult datează de la 1875-1881, fiind ctitoria Protopopului Theodor Economu şi a soţiei sale Ecaterina. Dar viaţa liturgică în acest perimetru are o istorie mult mai veche, prima biserică, pe locul căreia a fost construită şi cea de acum, datând din 1492. Denumirea de Sf. Gheorge Vechi este dată de drept măritorul voievod Constantin Brâncoveanu, în anul 1695, spre a o deosebi de ctitoria sa, biserica Sf. Gheorge Nou, aplasată la doar 400 de metri distanţă. Pictura bisericii este executată pe la 1881 de către prof. Gheorghe Pompilian, după modelul picturii lui Gheorghe Tăttărăscu de la biserica Sf. Nicolae din Şelari.

Totodată, la Sf. Gheorghe Vechi s-a desfăşurat în vechime şi o frumoasă viaţă culturală, aici funcţionând o şcoală de slovenie pentru grămăticii domneşti. De asemenea aici şi-au ănceput activitatea, până la construirea propriilor şcoli, şi renumitele licee "Gheorghe Lazăr" şi "Gheorghe Şincai".

Ferestre de-Arlechin

se dedică Arlechinului Trist

Pe când în mine se scurgea
potopul de-ntuneric,
arlechinul făcea tumbe
înaintea mea;
se ploconea zâmbind amar
şi-mi săruta umbra arzândă...

Apoi şi-a fluturat ferestrele
dinaintea mea,
până ce mi s-au lipit de obraz
şi s-au topit,
curgându-mi pe buze,
alunecându-mi pe gât,
cuibărindu-mi-se-n inimă...

Acum văd lumea prin ferestre de-arlechin;
şi e aşa frumoasă
încât lumina bea roua dimineţii
dintrr-un căuş de coasă.

despre iubirea de origine divină.... Liviu Rebeanu

"Instinctul iubirii e reminiscenţa originii divine. Prin iubire numai se poate unii sufletul bărbatului cu sufletul femeii pentru a redeveni parte din lumea spirituală. Iubirea aceasta e rodul divin al sufletului omenesc. Dumnezeu sub chipul iubirii trăieşte în om".(Liviu Rebreanu - "Adam şi Eva")