Cu voalul dat pe spate - Poveste fantastică

Cu voalul dat pe spate
Romeo A. Ilie
Privită prin pletele ei dese, răsfirate şi totodată răsfăţate de blânda adiere a vântului de mai, lumea era diferită. Puţin estompată, poate chiar puţin deformată. Era ca soarele privit prin frunzele dese ale nucului din grădină, în care îşi petrecuse juma’ de copilărie.
Privea deci lumea prin părul ei. Îşi lăsase leneş capul pe umărul ei gol şi parfumat şi aştepta să se scuture floarea de tăcere… Dar mai înainte se scuturară florile de cais, de zarzăr, de cireş…
Ea spuse ceva, iar el tresări. Privită altfel decât prin părul ei, lumea îi apărea de această dată naturală, adică hâdă şi chiar monstruasă. Pentru că, floarea de tăcere, căzând, avu rolul de a anina florile de cais, de zarzăr, de cireş, şi de a le transforma în mirese horror, ce se îndreptau spre el ameninţător:
-Fraiere! O să te părăsească! O să vii în braţele noastre! Oh, fraiere, o să ne purtăm cu tine frumos, grijuliu, chiar cu mănuşi… O să te devorăm! O să te devorăm!... O să te devorăm!...
Se uită în jos sperând să se crape pământul. Dar pământul era mai unitar ca în prima lui zi. Se uita în sus sperând că din cer va coborî vreun înger, sau măcar un O.Z.N. să îl ia de acolo. Dar cerul se trăgea în jos peste el, ca un cearşaf dinainte pătat cu intenţii indecente…
Ghearele morbide se apropiau de gâtul lui, la un metru, la juma de metru, la centimetru. Jumătate din el prefera să se lase în seama lor, jumătate prefera să lupte. Dar cu cine să lupte?...
***
Se lăsă cu totul în voia simţurilor. Miresele horror se năpustiră asupra lui, gustându-l cu sărutări sfâşietoare. El nu mai putea face nimic. Doar că, fiecare mireasă, cum îşi făcea plinul de senzaţie sangvină, cum dispărea de parcă nici nu ar fi fost. Şi astfel, din multe rămaseră puţine, din puţine câteva, din câteva, una. Dar una care nu se sătura, continuând să îşi mânjească botul cu respiraţia lui sacadată. Până când o lumină puternică de raze se apropie prin spatele ei şi îi aprinse voalul hâd, care arzând ca o vâlvătaie, o topi şi pe ea de parcă nici nu ar fi fost. Rămase lumina mântuitoare. El nu mai avea energie să o privească. Şi totuşi ea se apropie şi mai mult, aducând mai aproape de el şi lumină, şi căldură, şi o senzaţie de iubire… Se trezi.
Cu ochii cârpiţi, o văzu pe ea.
- Iubitule, eşti bine? Scutură ea din nou tăcerea…
Doar că tăcerea din ajun, era învinsă pentru moment. Aceasta de azi, o soră mai bună, îi aduse zâmbetul înapoi pe buze.
- Acum, da! Îngâimă el, făcându-i un semn anemic din ochi, prin care o rugă să se apropie.
Ea se apropie, având doar voalul dat pe spate. În rest, rochia de mireasă era încă pe ea, aşteptându-şi mirele…