despre amorul profan... după Andrei Pleşu

"Amorul profan cred că e prin definiţie supus eşecului, tocmai pentru că rămâne, inevitabil, în profan. Trebuie deci să îl întâmpinăm fără iluzii, sperând mai curând într-un cât mai mic rău, decât într-un cât mai mare bine. Cred, în acelaşi timp că nicio viaţă de om nu este întreagă dacă nu face experienţa acestui eşec. Căci amorul sacru - ca şi lumina- nu se percepe decât îndirect, în descompunerea (profană) a propriului său sceptru cromatic. Între dragosea de Dumnezeu şi dragostea de "Leana mea" e aceeaşi diferenţă ca între lumina originară şi albastrul din ochiul sus-numitei. Dar şi aceeaşi înrudire. Idealmente, "a iubi doi ochi albaştri" e a intui dvinitatea impersonală a luminii lor, esenţa inoloră din care s-au născut. Sunt însă pea puţine femei care acceptă să fie transparenţe, bijuterii prismatice prin care policromia lumii să-şi recupereze omogenitatea luminoasă a obârşiilor. Cele ai multe preferă să cadă ca o cortină grea între noi şi lume, între noi şi noi înşine, între noi şi Dumnezeul nostru. Pas de le declară că vrei să vezi prin ele o instanţă impersonală, că în privirea lor cauţi ochiul Providenţei". (Andrei Pleşu, fragment din scrisoarea sa către A. Pippidi, Heidelberg, 19 martie 1984, consemnată de G. Liiceanu în "Epistolar")