Costel Bunoaica

Costel Bunoaica
– poetul veşnic tânăr în gânduri şi în rugi -
Romeo Aurelian Ilie

Izolat de „alinierea planetelor” în Câmpia Bărăganului, la Slobozia Ialomiţei, poetul Costel Bunoaica face dovada, nu numai a unei mâini neobosite, ci şi a unei minţi aliniată aceluiaşi adjectiv. Cu alte cuvinte, cantitatea este dublată de calitate.
Trecând în revistă traseul literar al domnului Bunoaica, ar fi de spus că acesta debutează editorial în anul 1987 în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zorii de zi”, apărut la editura Albatros, fiind până atunci prezent în principalele reviste literare(„Luceafărul”, „România literară”, „SLAST”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Orizont”, „Tomis”, etc). În 1991 publică romanul „Semnul bancnotei” (în colaborare cu regretatul Ion Teodorescu), urmând să explodeze editorial pe linie de poezie odată cu anul 2000, în care i se publică două volume: „Dreptul la singurătate” şi „Coridorul de ceaţă”. Urmează: „Încă o umbră pe inimă”(2003), „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”(2005) şi „Şi zeii se tem”(2008).
Ceea ce este de admirat la acest poet este fervoarea cu care caută şi găseşte noi forme de exprimare, făcând slalom printre banalităţi, reuşind astfel să nu se repete prin stil de la un volum la altul, aducând de fiecare dată un suflu nou în poezia românească. Aşa se face, că fiecare nou volum este diferit de precedentul. In plus, cuvântul de ordine la Costel Bunoaica în materie de poezie este inovaţia. Să pornim aşadar la o analiză succintă a poeziei domniei sale, căutând tocmai acele elemente de noutate cu care acesta reîmprospătează cu fiecare volum, zestrea noastră poetică.
Citind cu atenţie primul volum de poezii, „Dreptul la singurătate”, vom descoperi o pleiadă de cuvinte noi, inexistente în limba română, formate în cea mai mare parte prin verbalizarea unor substantive, care au rolul bine determinat de a mări profunzimea mesajului: „tu şi eu clorofilându-ne/ în pragul unei noi încercări”(amândoi); „braţele mele de ceaţă/ înierbează în rouă”(abandon); „o mare pe care Manole înzeise astral”(mit); „te iubeam chiar dacă/ între două închipuiri diforme/ creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii); „mă ierbai înmugurindu-mi sub pleoape” (greşeală genetică); „din coapse îi creşteau/ vulturi/ şi o făceau/ să văzducească dramatic”(goliciune). Totodată, Costel Bunoaica readuce pe tapet estetica urâtului a lui Baudelaire şi Arghezi, dar o reorânduieşte, în sensul că nu abuzează de cuvintele cu conotaţii negative, ci doar le presară din loc în loc, dând astfel naştere unei estetici a nefrumosului complet: „ţipătul absolut/…/ şi sufletul meu despuiat/ încă nu putrezeau aşteptându-te”(aproape de goliciune); „buimac de visare,/ duhul meu lâncezeşte/ sub o lespede arsă”(buimac de visare); „sub verigi ruginite,(…)/ eu încă mă respiram pe mine”(mit). De asemenea, nu trebuie să trecem cu vederea nici formulările paradoxale, care nu fac altceva decât să ucidă iluziile, arătând diferenţa dintre „a vedea” şi „a privi”: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare). Încă de pe acum se poate observa o bună stăpânire a frazei, rod al anilor în care a fost mai preocupat să scrie decât să publice, aşa cum stă bine oricărui poet.
Cu al doilea volum, Costel Bunoaica, ne invită să străbatem „Coridorul de ceaţă”, format din propriile poezii, care, de această dată, abundă în formulări abstracte şi imagini puternice: „tu poţi dantelări flăcările;/ le poţi despleti de icoane”(Credinţa); precum şi în paradoxuri explicite: „să locuiască în lipsa mea, cu tine, măcar pentru tot restul/ morţii care a mai rămas de trăit”(Măcar pentru tot restul morţii); „iluzoria mea memorie ratată”(Emigrare); neuitând nici de vechile sale deprinderi lexicale, de a crea noi cuvinte, naşterea lor petrecându-se fie prin verbalizare (ca în volumul anterior) „să ne înmunţim şi să ne înfrunzim/ cu dreptul zeilor tineri de a prigoni tăcerea”(Cu dreptul zeilor tineri); „Aerul dă în muguri/…/mă flutureşte”(Priveşte acest fluture cu aripa frântă); fie prin modificarea intenţionată a unor forme verbale consacrate: „spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă/ cu îmbrăţişări snopeşte lenevia sângelui meu”(Spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă); „Baliverneşte-mă, Doamnă, că tot n-o să mă dezbari de himere”(titlu omonim); „Din nou/ dumnezeieşte-mă cu aceeaşi/ vină de a rămâne dator cu încă/ o iubire princiară”(Iluzie). Cu acest al doilea volum, poetul îl susţine şi totodată îl dezvoltă pe primul, atât din punctul de vedere al ideilor, cât şi din cel al stilisticii.
Volumul „Încă o umbră pe inimă”, se prezintă ca o Sală a Oglinzilor, întrucât toate poeziile (mai puţin ultima) au o structură specială: primele strofe se oglindesc în ultimele două, de patru, respectiv două versuri (plasate intenţionat pe pagina următoare), creând totodată şi o structură de sonet. De asemenea atrage atenţia la acest volum, rolul de lait-motiv ce i se dă personajului oarecum misterios „Miriam”, omniprezentă în strofele oglindă. Cine este de fapt Miriam? În istoria umanităţii, sunt menţionate două persoane cu acest nume: este vorba de soţia regelui David, şi de Maica Domnului, al cărei nume original-evreiesc este Miriam (Maria, care se tălmăceşte „Împărăteasa tuturor”, este adaptarea pentru limba greacă). Deci Miriam a poetului, ar putea fi o combinaţie între soţia credincioasă şi supusă şi mama prin excelenţă, cu alte cuvinte, femeia ideală. De altfel, şi iubirea cântată în acest volum, este zugrăvită ca fiind una ideală: „tu umpli golul pe care-n mine îl am…/ să nu te pierzi, să nu mă pierzi, frumoasă Miriam!”(Mi-e greu de dor). De precizat că această structură de poezie a fost mai puţin exploatată până la acel moment, regăsindu-se ulterior şi la alţi scriitori ialomiţeni.
Jocul oglinzilor se continuă şi totodată se diversifică în volumul „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”. Aici, fiecare poezie (mai puţin ultima) are un motto luat din poezia următoare, ceea ce arată că acestea sunt prinse între ele ca într-un lanţ. Complexitatea noului joc de-a oglinzile este dată de bucata de suflet ataşată în finalul fiecărei poezii (independentă de aceasta), care de fapt o rezumă, dar prin intermediul unei gândiri teologice, de vorbitor „gură către gură” cu Dumnezeu. Înşiruirea poeziilor trasează drumul zig-zag-at al poetului de la demon la zeu şi viceversa, fiecare episod încheindu-se într-o „ucidere a sinelui”, care este de fapt o căutare-aflare a lui Dumnezeu: „Pun curcubeul la Poarta Lăuntrului ca un semn al izbăvirii Sinelui meu, ca Tu să ştii că m-am întors dinspre morţi şi m-am supus Ţie cu trup şi cu suflet”(oglinda poeziei „Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi”).
Analizând textele din punct de vedere estetic, se poate observa o structură de poezie-cascadă, dată atât de înşiruirea mai multor propoziţii pe acelaşi vers, încrucişate cu propoziţii care se continuă în versul următor, cât şi de intensitatea acestora, care creează impresia de torent: „În aval, la capătul visului stau eu, visătorul. Neguţător/ de iluzii damnate. Contrabandist după mamă./ Visător după tată./ În celălalt capăt, la nord, stau tot eu, fabricantul de vise./ Spurcatul. Cel care îşi macină cu sârg întâmplările. Cântările./ Şi supărările. Eu, îngânduratul. Cel care, dintr-o oarecare/ eroare, are dreptul la viaţă. La vise. La moarte” (Între cele două războaie, încă o bătaie). Dacă ar fi să rezum acest volum într-o frază, aş spune că este o mică carte mare, care îşi merită un loc de cinste în „sanctuarul de zăpezi astrale” al poezie naţionale.
Cu cel mai recent volum de versuri, poetul Costel Bunoaica ne incită să descoperim de ce „Şi zeii se tem”. Iar pentru aflarea răspunsului trebuie să ţinem seamă de împărţirea volumului în cele două părţi: „Scrisori către absolut” şi „Rotocoale de fum”, fiecare compunându-se din câte 33 de poezii. Număr deloc întâmplător. Este vârsta Fiului Domnului şi al Omului pe pământ. De asemenea şi ideile împărtăşite în acest volum, ca şi în celelalte de altfel, sunt îmbibate de profunzime: de la cea a lucrurilor simple: „mereu câte ceva îmi aminteşte de tine - / chiar şi umbra aceasta suspendată de/ sufletul meu…/ încrâncenarea verii,/ apa,/ canicula/ şi o serie de nimicuri semnificative,/ dar mai ales otrava cernelii/ cu care pângăresc perfect conştient/ intimitatea colii de scris”(nimicuri semnificative); până la profunzimea trăirilor lui Dumnezeu, atât de bine intuite de poet: „…te ştiu eu, doamne./ după fiecare eşec,/ tragi storul şi plângi în neştire”(nimeni nu şi-ar închipui). De asemenea, poetul nu se sfiieşte, mai ales în partea a doua, să rostească adevăruri despre viaţă şi moarte: „mai presus de toate viaţa/ fără de care moartea nu şi-ar/ cunoaşte înţelesul”(mai presus de toate); despre conştiinţă: „de ce, doamne, peste toate ispitele/ domneşte tristeţea ca un împărat bizantin?”(între negru şi cântec); etc.
În încheiere aş spune că poetul Costel Bunoaica trăieşte fericita dramă a nestarniciei creatoare, pe care şi-o însuşeşte ca pe o cruce de care nu ai dreptul moral să te debarasezi; în fond, o „suferinţă dureros de dulce”, care îl ajută pe poet să rămână veşnic tânăr în gânduri şi în rugi.

Nicolae Teoharie

Nicolae Teoharie,
vocea ce strigă în pustia marelui acum
Romeo Aurelian Ilie

Deşi în 1999, Nicolae Teoharie publică „Nostalgia marginilor”, un debut rămas sub zodia incertitudinii, el revine spectaculos în anul 2008, cu volumele „Camera de concret” şi „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, urmate în 2009, de „Diavoli de cafenea”, apărute la editura Helis Slobozia.
Cu aceste trei cărţi, poetul „născut pe una din străzile mileniului II, viscolită de iubiri avide”(„C.V.”), reuşeşte să se impună pe scena literară ialomiţeană.
Camera de concret (al doilea volum apărut în ordine cronologică şi perceput de majoritatea oamenilor de litere ca adevăratul debut al poetului)
Ca orice volum care se respectă, şi acesta debutează cu două arte poetice: prima, intitulată sugestiv „C.V.”,prezintă formarea stărilor sufleteşti ale poetului, culminând cu declararea apartenenţei la timpul prezent: „Legat la răspântia acestui mare acum”; iar cea de-a doua, „Cântec”, prezintă dorinţa autorului în legătură cu aventura sa lirică, pe care urmăreşte să o încheie triumfal: „aş vrea să-mi împlânt al meu cânt/ în inima tremurând de-o aşteptare/(…)/ şi-apoi să ies din cameră bogat/ pe uşa unui semn de clătinare”. De altfel, aceste versuri constituie şi cheia volumului, poetul invitând prin aceasta, la o călătorie iniţiatică, presărată cu suişuri şi coborâşuri, însă o călătorie pe verticală, pentru că nu este o călătorie a trupului, ci una a minţii, a gândului şi chiar a sufletului.
Ca în orice călătorie, şi aici se pot sesiza în dispoziţia poetului-călător, momente de dinamism tragic: „cât pe ce să fiu localizat de un nou păcat”(Mă voi întoarce), momente de pasivitate reflexivă: „Dintotdeauna m-au speriat cuvintele, oraşele şi femeile/ şi am trăit printre ierburi, aproape de cântece şi focuri”(Ultimul tren); precum şi momente de dinamism ludic: „Mereu cosind un câmp de ploaie albastră,/ mereu plantând luceferi, cu un câine/ în secunda de mâine”(Ascet în depresie).
De altfel, volumul este presărat cu momente lirice în care poetul se comportă ca un homo ludens, sau mai bine zis ca un bufon, acest aspect fiind realizat la nivel lexical, prin alăturarea unor cuvinte neavând legătură între ele, aparent doar de dragul rimelor pierdute, în fond pentru a obţine o melodicitate care, aş îndrăzni să zic, vrăjeşte auzul şi „împlântă cântul” autorului în „inima tremurând de-o aşteptare”. Un alt exemplu concludent în acest sens ar fi: „Am desenat o puşcă grea de arlechini şi meduze/ vă scriu cu vietatea împuşcată pe buze/ ce a căzut printre caişii sălbatici”(Demisia „celuilalt”). De altfel, Nicolae Teoharie îşi joacă impecabil rolul de bufon shakespearian, întrucât, chiar şi momentele de luciditate le realizează tot prin jocuri de cuvinte: „O femeie îmbrăcată în luturi/ îşi pierde mersul de fluturi/ în umbra unei dansatoare în sete/ ce-mi aşteaptă sângele arzând şi în cete”(Întâlnire); sau: „stau între două lacrimi înalt şi tânăr şi foarte/ Aprinde, femeie, timpul meu de moarte”(Îngeri răzvrătiţi).
Continuând pe linia expresivităţii artistice, ar mai fi de spus că lirica teohariană câştigă un punct în plus la acest nivel, prin folosirea „poemului în poem”. Mă refer aici la acele grupaje de versuri care ar putea fi concepute ca poezii de sine stătătoare, întrucât, chiar scoase din contextul poetic în care sunt incluse, ele sugerează stări sau idei, independente de restul textului în care sunt amplasate. Câteva exemple în acest sens: „O zi netrăită de nimeni/ umblă prin calendar în căutare de lucru”(Credinciosul absurd) – versuri ce transmit o nostalgie după timpul irosit, spre deosebire de restul textului în care poetul este preocupat să prescrie reţete de clar-vedere; „Ea scoase mâna de sub oră/ şi îmi întinse trupul sub formă de flori”(Naivitate) – de asemenea şi aceste versuri au o existenţă independentă, inducând o stare de împăcare cu trupul, în contrast cu restul textului, în care relaţia cu timpul este una tensionată.
O notă distinsă la dnul. Teoharie, cel puţin pentru acest volum, o constituie lipsa metaforelor, în prezenta lucrare, el neutilizând decât două metafore propriu-zise: prima, „caii ochilor”, metaforă a vederii în contrast cu simpla privire aruncată în van, are marele merit de a fi poziţionată într-o construcţie care o avantajează: „Prinde-ţi caii ochilor pierduţi în zare/ înhămaţi-i la tăcere”(Prea multe mori de vânt) – unirea simbiotică între vedere şi tăcere, generând deplasarea minţii într-o a treia dimensiune, exact ca în timpul rugăciunii. Cea de-a doua, „domniţe bete”, metaforă ascunsă printre atâtea cuvinte cu sens propriu, încât abia dacă este sesizată, semnifică de fapt acele idei neinteresante, mici bârfe şi cancanuri gratuite, care aşezate lângă acele „vorbe mici”, au darul de a se constitui într-o asociere de nimicuri cu rolul bine determinat de a produce supărări.
Părăsind tărâmul reflecţiilor filozofice, să revenim la stilistica „Camerei de concret”, care, deşi văduvite de metafore propriu-zise, are parte din plin de construcţii ce exprimă paradoxuri, care suplinesc cu succes lipsa acestor figuri de stil. Şi aici putem contabiliza două tipuri de paradoxuri: cele propriu-zise, obţinute în cea mai mare parte prin asocierea materialului cu imaterialul: „am dat sânge gândului meu despre voi”(Demisia „celuilalt”); sau: „priveam prin fereastra unui cântec/ ca printr-o fereastră asurzitoare”; dar şi prin schimbul de funcţii dintre organele de simţ: „Să admitem, zice, că zgomotul inimii s-ar auzii cu vederea”(Beţivanii); cea de-a doua categorie de paradoxuri sunt cele metaforice: „Ceea ce vezi cel mai mult/ este ceea ce vezi cel mai puţin”(Atâta nimic în mai multe locuri deodată); „Văd totul, neavând nimic de văzut”(Poetul) – construcţii care nu fac altceva decât să scoată în evidenţă prăpastia dintre esenţă şi aparenţă.
De asemenea, se observă în lirica teohariană, bogatul aport al imaginilor puternice, obţinute în general prin crearea de sintagme in care părţile de vorbire care se determină, fac parte din domenii cu totul diferite, iar alăturarea lor ar părea de-a dreptul nepotrivită: „materia năpârleşte un urlet de lup”(Real); „timpul îşi vinde păduchii”(Sfârşitul unui pierde-vară).
Un aspect delicat în poetica acestuia îl constituie împrumuturile de formule stănesciene, cum ar fi repetarea verbului la intervale scurte de cuvinte: „De mai multe zile îmi ţin vederea nemâncată/ în viforniţă o ţin”(Epistolă) sau „Mă ţin cu mâinile, cu gura, cu ochii mă ţin/ de marginea unui pahar cu vin”; precum şi utilizarea verbului la participiu în formule inedite, în versuri ca: „Eu ştiam că sunt un văzut”(Încântarea de sine); „mă roade ascunsul”(Lupta cu nimicul) sau „Eu m-am făcut frumos de un văzut”. Aceste împrumuturi însă, nu afectează pe niciunul dintre poeţi, ci mai degrabă îi ajută pe amândoi: pe Nichita îl readuce în actualitate, unde îi este locul, iar pe Teoharie îl pune într-o lumină favorabilă, deoarece el reuşeşte să înglobeze aceste acorduri în natura liricii sale într-un mod atât de discret încât par naturale, iar în combinaţie cu alte „ghiduşii”, despre care am scris mai sus, reuşeşte să creeze un stil viu, nou şi în ultimă instanţă original.




Legaţi-mă la ochi cu sentimente
Acest al treilea volum al poetului Nicolae Teoharie vine ca o continuare firească a precedentului, în el continuându-se călătoria verticală înspre „uşa unui semn de clătinare”, care trebuie lăsată definitiv în urmă.
Contrar „Camerei de concret” care este „mobilată” într-un mod armonios, urmând structura clasică a unui volum de poezii, în care ars poetica este aşezată în debut, „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, fentează regula clasică, renunţând la o artă poetică propriu-zisă, în beneficiul unui artificiu: presară pe tot cuprinsul volumului versuri în care îşi exprimă ideile despre poezie, despre sine, despre viaţă şi moarte. Şi toate acestea, pentru că, aşa cum am spus şi mai sus, volumul este o continuare a „Camerei de concret”.
Această apreciere este valabilă însă, doar din punct de vedere al ideilor poetice. Pentru că, în ceea ce priveşte stilistica, lucrurile stau cu totul altfel. Iar deosebirile sunt unele fericite. Se observă în primul rând, o aplecare a poetului asupra metaforelor, pe care le foloseşte din abundenţă în acest volum. De altfel, unele se repetă, comportându-se ca lait-motive. Şi asupra lor îmi propun să zăbovesc în continuare. Avem mai întâi metafora vieţii ca ţipăt, care apare pentru prima dată în „Şamanul”: „Se auzi întâi un ţipăt de tren/ expert în dinamitarea tăcerii,/ apoi văzură un şir de iepuri,/ zburând/ din pălăriile ierbii”; unde, acest „ţipăt de tren”, coincide cu un moment de trezire la realitate, după cum se poate înţelege, atât din poezia în sine, cât şi din aşezarea ei în volum. Repetată, metafora aceasta se dezvăluie cel mai bine în „Umbra mâinilor”, în care „ţipătul” este socotit de către poet, drept „singura mea realitate”. O altă metaforă – lait-motiv, este de fap una compusă: mâinile şi ochii, simbolizând contactul direct cu realitatea imediată, mai exact cu aparenţele, care acoperă totul cu falsitatea lor: „Sunt dezamăgit de mâinile mele,/ de ochii mei diafani:/ Deşi au la dispoziţie cei mai aprigi duşmani,/ ei îmi trimit o lume cu copaci orfani,/ zăpezi văduve, ploi divorţate cu capul în nori”(Amurg de iarnă); „Ochii m-au minţit, mâinile m-au înşelat./ Viteza de deplasare a iubirii/ pe distanţa inimă – creier/ este de o tonă de disperare pe secundă”(Viaţa ca o afacere); iar pentru ieşirea de sub zodia aparenţei, şi implicit pentru aflarea esenţei, el nu catadicseşte să-şi sacrifice aceste organe, bineînţeles la nivel metaforic: „Ca să fiu liber îmi rup mâinile./ Îmi scot ochii, şi lumina nu mai face zgomot”(N-am existat); „Ca scoasă din minţi,/ vederea îşi varsă mâinile/ peste o închipuire de om/(…)/ am otrăvit ochii cu mari înserări”(Cina de vin). Se observă aici şi prezenţa unui homo religiosus, care dovedeşte că a înţeles bine cuvintele Scripturii: „mâna care te sminteşte, tai-o, şi ochiul care te sminteşte, scoate-l!”.
Cea de-a treia metaforă bine reprezentată în acest volum, este cea a morţii ca pasăre. Deşi iniţial „pasărea” apare ca un motiv poetic, totuşi, traectoria pe care acest motiv o descrie pe tot întinsul volumului, îl descoperă ca fiind de fapt o metaforă a morţii: astfel, în „Investigaţie”, poetul primeşte din partea unei instanţe supreme, de bună seamă, Dumnezeu, „restricţii şi sare asupra păsării ce desenează cerul pe obraz”; apoi, în „Uliţa copilăriei”, prezenţa „păsării” are un efect sfâşietor: „Brusc,/ am simţit cum trece,/ printre bătăile inimii/ o pasăre mare şi rece”. Demascarea „păsării” se produce în „Poezie”, o ars poetica, în care însăşi moartea îi vorbeşte poetului, expunându-i ispititor „drumul care duce spre toamnă” şi „ora care duce spre pasăre”. Interesantă intervenţia „femeii cu picioare lungi”, metaforă sub care se ascunde conştiinţa de sine, care îi reproşează „aspiraţiile de câine, care caută să decepţioneze păsările”(Reproş) – practic îi atrage atenţia că nu este chiar indicat să te iei la trântă cu moartea; asta după ce poetul realizase o savuroasă persiflare a acesteia în „Stocul de păsări”. De altfel, conştiinţa de sine mai apare odată, sub forma „stăpânei” din „Travesti”, ea fiind cea care îi descoperă poetului realitatea despre absurd.
După cum am văzut, lirica teohariană se îmbogăţeşte simţitor în acest al treilea volum, la nivelul stilisticii. De asemenea, chiar dacă pare paradoxal, poetica acestuia îşi măreşte valoarea şi prin câteva lipsuri faţă de volumul anterior: în primul rând, reuşeşte să iasă cu bine de sub zodia stănescianismului cu care îşi tapetase „Camera de concret”, iar în al doilea rând, prin calmarea cascadelor de cuvinte înşirate aparent fără sens.
În acest volum, el păstreză imaginile puternice, dar le dozează mult mai echilibrat, iar mesajele sunt mult mai clare, tocmai pentru că şi cuvintele sunt aşezate mai cu grijă pe coala de scris.
În încheierea prezentării celui de-al doilea volum al domnului Nicolae Teoharie, nu ne rămâne decât să salutăm evoluţia acestuia şi să purcedem la lectura celui de-al patrulea volum...

Diavoli de cafenea
Dintru început, acest al patrulea volum al poetului Nicolae Teoharie, m-a surprins prin titlu: ce are a căuta „Diavoli...” în lumea poetului, care până acum călătorise braţ la aripă cu îngerul păzitor? Să se fi certat cu acesta? Să se fi lipsit de serviciile lui, pentru că, un înger „costă foarte scump”? Se va vedea că nu. Doar că acum, cu cel de-al patrulea volum, poetul schimbă strategia de atac: nu mai călătoreşte, cu îngerul „la butonieră”, ci îşi permite un moment de fals-repaos, la cafenea. Locul în care, vecin de masă cu diavolul, se vede nevoit să se deghizeze la rându-i în diavol (şi nu doar el, ci şi ceilalţi camarazi de arme), doar pentru a-l ataca cu armele lui. Cafeneaua devine astfel, în acelaşi timp, loc al pierzaniei şi tribună a adevărului: „Ce nopţi de taină, ce închipuiri dansarăm/ cu figurinele reci de ceară”(La cafenea).
Mărturie că aşa stau lucrurile, ne sunt cele două motto-uri ale volumului: „Iar de te uiţi îndelung într-un abis, află că abisul se uită şi el în tine”(Friedrich Nietzsche); şi „Cea mai frumoasă păcăleală a diavolului este de a ne face să credem că nu există”(Charles Baudelaire) – mărturii ale unor oameni care au petrecut o viaţă la masă cu „Nobady”, în cele din urmă l-au mărturisit tot pe „Cel ce este”.
Revenind la volumul nostru, ar fi de spus din capul locului, că de această dată, accentul cade cu precădere pe ideea poetică, sacrificându-se latura stilistică, unde poetul nu aduce nimic nou, în favoarea clarităţii mesajului. Aspect care nu este rău în sine decât prin prisma faptului că, dacă nu va opera o schimbare de stil pentru volumul următor, poetul Nicolae Teoharie riscă să cadă într-o monotonie stilistică dăunătoare. Dacă ar fi să contabilizăm ceva şi la acest capitol, ar fi să evidenţiem tendinţa de articuale a adverbelor locative: „un afară”(Ia seama cum mai trece timpul); „departele”(La schimbare de lumi); „un aici”(La răscruce); „oriundele”(În oarecând); cu scopul de a da poeziei un aspect mai mult static, care să inducă o atitudine meditativă.
De altfel, cititorul are şi la ce să mediteze, poetul trasând dintru început căile pe care vrea să le sondeze. Astfel, în „Ia seama cum mai trece timpul”, ne invită sau mai degrabă ne incită la o reflectare asupra aspectului ludic al timpului: „El nu se opreşte niciodată din joacă, timpul vreau să spun”, care îl face atât de greu de surprins în clipa în care trece. În „La schimbare de lumi”, poetul se redefineşte în momentul când surprinde realitatea schimbării lumilor care se desfăşoară chiar sub ochii noştrii: „un neant de feţe/ s-a adunat pe marginea unei răni/ ca şi cum ar fi dat o petrecere”. Aceste două teme, aflate de altfel într-o legătură de cauză-efect îşi împart rolul de lait-motiv al volumului, până în final, când îşi vor da mâna: „Şi, pentru că văd a doua oară,/ gurile se ating/ ca două umbre ale aceluiaşi ţipăt” (O privire fatală).
Acestea fiind spuse, avem toate premisele pentru a concluziona că poetul Nicolae Teoharie este o personalitate literară deja formată, având o sferă proprie de idei, o esteică originală şi o stilistică în curs de personificare.
Aşteptăm cu nerăbdare noi eforturi creatoare, concretizate în producţii literare, cât mai valoroase şi cât mai creatoare.

Îngerul a strigat....Postoi paravoz!

Îngerul a strigat…postoi parovoz!
- Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, de Moni Stănilă –
de Romeo A. Ilie
Când un teolog şi un om de litere se întâlnesc, sunt toate şansele să iasă ceva kalokagatheic. Dar când cei doi se regăsesc în fiinţa aceleiaşi persoane, combinaţia este fericit condamnată să transceadă la alte niveluri decât obişnuitul, lumescul, mediocritismul.
Este şi cazul Monicăi ( Moni) Stănilă, „poeta de la Teologie”, care după ce a aflat Adevărul iar acesta a făcut-o liberă, a ales să nu lase pietrele să vorbească în locul ei şi astfel s-a născut volumul de versuri: „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei”.
Împărţirea pe trei cicluri a volumului (I. Postoi parovoz; II. Dogmatista; III. RAS putin), nu aduce nicidecum a trilogie, ci mai degrabă a „trinitate”, întrucât cele trei secţiuni, departe de a se continua într-o succesiune logică, se completează perihoretic, deoarece toate tratează în esenţă acelaşi subiect, mai bine spus acelaşi adevăr: dinainte stabilita întoarcere ACASĂ, de altfel singura certitudine din viaţa omului.
Trăind viaţa în esenţa sa, poeta a înţeles că adevărul pe care a ales să ni-l împărtăşească presupune trei paşi: întâi momentul în care hotărăşti să te opreşti din drum, şi să strigi trenului-viaţă: postoi parovoz, apoi momentul de reorganizare interioară urmat de fireasca descoperire a adevărului mai sus citat, şi în sfârşit, al treilea pas, îl constituie ieşirea din lume şi încercarea de a o aduce pe aceasta la nivelul valorilor adevărate. Aceste trei momente se regăsesc în fiecare dintre cele trei cicluri. Astfel, în „Postoi parovoz”, momentul prim este surprins atât în „drumuri - orizont”, când apare conştientizarea faptului că viaţa trăită în neorânduială este ca un tren, care uneori nu merită atâta atenţie: „o durere îmi străbate plămânii/ dar ignor orice boală/ cum ignor trenul acesta de noapte”; cât şi în „fuga la mare”, în care surprinde chiar momentul opririi din drum, în gara regăsirii de sine, unde este întâmpinată chiar de „tata”, nimeni altul decât Tatăl Ceresc, pe care îl aşteaptă „într-o haină luată cu împrumut/ neagră şi rece”, metaforă a vieţii înşăşi, o viaţă trăită mediocru până la acel moment. Iar „tatăl” o ajută să acceadă la treapta următoare: „tu eşti aici pe aproape/ mă legeni pe genunchi şi/ îmi promiţi că într-o zi o să ne întoarcem acasă”(exilul copilăriei). Partea aplicativă a adevărului despre care Tatăl i-a vorbit poetei legănând-o pe genunchi, se manifestă în poemul care încheie primul ciclu: „o posibilă întoarcere”, care este de fapt o imposibilă întoarcere la ceea ce a fost; şi aceasta deoarece ea nu s-a decis să îşi „împăture amintirile în geamantane enorme” şi să se „detaşeze” de obiceiurile ei, care nu o împiedicau cu nimic să ajungă Acasă. În „Dogmatista”, oprirea trenului este surprinsă în „departamentul care contează”: „aşteptând eu însămi ca să înceapă cineva/ să mă pună în ordine”. Dar se pare că acel „cineva” este de fapt un „ceva”, şi anume „viaţa” care „înghesuită în paharul de unică folosinţă”, „nici o importanţă nu are”. În „magna cum laude”, poeta este surprinsă în timp ce-şi „scoate dintre cearşafuri/ dosarul cu cetăţeana stănilă/ lângă diploma de licenţă”; act care marchează practic momentul secund, şi anume reorganizarea vieţii interiore, urmată de descoperirea aspectului trecător al vieţii, fapt ce demască toate hârtiile ca fiind inutile. Ieşirea din banalitate se produce paradoxal (doar tot creştinismul este bazat pe paradoxuri) printr-un fapt banal: „flendurând gogoaşa/ ambalată pe lângă picior/ înainte-înapoi înainte-înapoi”, şi se manifestă prin aceea că, deşi îşi dă seama că a uitat să ia restul de la langoşerie „(5 lei noi)”, nu schiţează nici un gest că ar regreta sau că ar face ceva pentru a-i recupera. Aruncă şi paguba asta în groapa comună a deşertăciunilor, alături de diploma de licenţă. Motivul vieţii ca tren revine, aş putea spune ciclic şi în a treia parte: „RAS putin”, unde oprirea din drum coincide cu un gest anamnetic: „pe uşă cum făceau strămoşii/ mi-am construit un soare în aureolă”(de două ori mai în spate), în antiteză cu „soarele cu dinţi”, metaforă a aceleiaşi vieţi trăită eronat până atunci. Acest gest descoperă şi o întoarcere la valorile primordiale, la „veşnicia care s-a născut la sat”. Spre deosebire de celelalte două cicluri, aici punerea în ordine a vieţii se realizează într-un mod activ, trasând totodată şi premisele realizării celui de-al treilea moment: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim terasele/ şi o să umplem lumea de copii într-o singură noapte/ o sa nasc prin fiecare por al pielii/ copii care mâine vor refuza intrarea in europa/ şi vor fraterniza cu ruşii”(şi nu o să îşi vină să crezi). În „RAS putin”, pasul decisiv este privit din două perspective: întâi din cea a dorinţei de a schimba lumea: „într-o zi am sa ma urc pe lupoaica din centru/ ca să vorbesc cât mai aproape/ de urechile desperecheate/…eu şi lupoaica vom călări oraşul acesta/ până va învăţa drumurile noastre şi obiceiurile”(pentru că sunt eroul local); iar mai apoi, din cea a realităţii că un astfel de demers poate fi nefericit sortit eşecului: „-alteori/ rasputinul/ ieşit din dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aranjat cu ochii mei/ se loveşte cu frunte de inima lor şi plânge”. Un plâns care nu ar stârni cocoşul, ci un plâns amar al celui care epuizând toate metodele nu reuşeşte să îşi atingă scopul.
Cât priveşte stilul de compoziţie al poetei Moni Stănilă, trebuie remarcată fineţea cu care ascunde ideile poetice în spatele cuvintelor care par că se joacă de-a altceva în textele ei, altfel spus, exprimă adevăruri şi valori primordiale într-o textură 2000-istă desăvârşită. Aş spune că ea abordează o tehnică derivată din cea a „poemului aiurea”, folosită de dadaiştii lui Tzara, care considerau că „poemul nu este scopul în sine al poeziei, el putând foarte bine exista aiurea”. De aceea, nu am analizat textele ei „da capo al fine”, ci un pic eretic, adică scoţând ideea din context.
Un alt procedeu specific poeziei actuale îl constituie lipsa oricăror reguli prozaice, „canon” pe care Moni şi-l asumă din plin, neutilizând nici un semn de punctuaţie în tot cuprinsul volumului. Dar acest aspect poate fi interpretat în cazul ei ca o trimitere la meditaţie asupra simplităţii: în simplitatea ortografică a textului se oglindeşte simplitatea ontologică, divină a Adevărului.
Revenind la personalitatea autoarei, aş spune că nu întâmplător limba latină trece cuvântul „poet” la genul feminin: Moni Stănilă o dovedeşte din plin.

Abel, unde e fratele tău

„Abel, unde e fratele tău?”- roman poliţist de
Lucian Badea
(Editura Magic Print, 2009)
Romeo Aurelian Ilie

Din primul moment, mi-a atras atenţia titlul romanului: „Abel, unde e fratele tău?”. „Ce se ascunde în spatele acestui titlu?”, a fost întrebarea care mi-a declanşat în secunda următoare curiozitatea şi interesul pentru această carte. Aşa că am citit-o pe nerăsuflate, în mai puţin de 24 de ore. Deci din start ar fi de spus că domnul Lucian Badea şi-a atins scopul, acela de a captiva atenţia cititorului, practic mobilul oricărui roman care se vrea numit „poliţist”. Numai că romanul de faţă, chiar este poliţist, până în măduva fiecărei fraze.
Ce surprinde la acest roman, este o unitate în diversitate, care rezultă din aceea că, deşi pe tot parcursul romanului, naraţiunea este la persoana I, totuşi cu fiecare parte, naratorul se schimbă, fapt ce pune cititorul în încurcătură. De altfel, acest aspect face ca romanul să capete o notă de pluri-perspectivism, aceeaşi acţiune fiind privită, cel puţin în cazul primelor două părţi, întâi din perspectiva criminalului, apoi din cea a comisarului. Odată cu cea de-a treia parte, lucrurile se complică mai mult. Dar despre asta, la vremea potrivită.
În prima parte a romanului, „Cadavrul din Lacul - Verde”, acţiunea este privită şi narată de către Tibi, „un actor de duzină dintr-un teatru de provincie”, îndrăgostit de Dora, soţia şi asistenta doctorului Dobrinescu. Relaţia acestora, presărată cu părăsiri, reveniri şi infidelităţi reciproce, culminează cu un avort transformat în crimă. De aici pornesc toate nelegiurile petrecute în prima parte a romanului, fapte săvârşite pe fondul zbaterilor interioare tot mai avansate ale lui Tibi. Privită astfel, prima parte apare ca un preambul al romanului poliţist, întrucât aici nu are loc niciun demers de urmărire, ci totul se petrece în mintea lui Tibi; sau chiar ca un roman psihologic, autorul nefăcând altceva decât să sondeze adâncimile obscure ale psihologiei personajului, „acţiunea” desfăşurându-se în zig-zag între clipa prezentă şi nenumărate flach-back-uri derulate în mintea răvăşită a criminalului.
Odată cu debutul părţii a doua, „Cadavrul din tren”, vocea naratorului trece în posesia comisarului Oswald Gunnar. Iar acţiunea se transformă propriu-zis în cea a unui roman poliţist. Meniul este alcătuit din „reveniri din morţi”, dezgropări de trecut, anchete desfăşurate pe tabla de şah, urmăriri ca în filme, şi fentări ale morţii trecând prin ghearele acesteia.
Cea de-a treia parte, „Cadavrul din automobil”, aşa cum anunţam mai devreme, are darul de a bulversa şi mai mult cititorul, întrucât acum vocea naratorului este pasată de la comisar la un personaj surpriză. Şi pentru o diversificare a meniului, apar: „crime noi la vremuri noi”, forţe proaspete de partea binelui, „întoarcerea din istorie”a Ducelui de Lamster, şi lupte care se derulează cu un picior în prezent şi cu unul în trecut.
Pre-epilogul romanului, „Sit tibi terra levis, comisare”, aduce cu sine un fapt atipic unui roman poliţist obişnuit: uciderea personajului principal, comisarul-şef Oswald Gunnar, de către un personaj misterios, pe nume Karl Maria Dragutin von Schneider. Un nume care nu anunţa nimic şi despre care nu se mai spune nimic, inducând astfel ideea unei continuări a acţiunii, într-un posibil viitor roman. De va fi sau nu asa, rămâne de vazut...
Spuneam la început că romanul este poliţist, până în măduva fiecărei fraze. Autorul te ţine cu sufletul la gură, transferând suspansul în chiar fiinţa cititorului. El crează momente de respiro în care personajele se odihnesc, lenevesc, sau chiar visează „maimuţe şi palmieri”, momente care descriu de fapt liniştea dinaintea furtunii.
De remarcat şi statornicia „evlaviei” pe care autorul o arată faţă de personajul cheie, fiecare nouă acţiune având legătură, direct sau indirect cu deja celebra Dora; care, asemenea unei Eve ispititoare, „naşte” o suită de „Abeli”. Adică toate relaţiile legate de aceasta, la origine par nevinovate, în afară de aspectul imoral al adulterului. Mă refer aici strict la relaţiile sentimentale avute cu Pillan, cu Oswald, sau cu Tibi, relaţii care, simţindu-se în pielea nevinovatului Abel, se trezesc întâi ucise, apoi nevoite să treacă în pielea lui Cain, adică să li se ceară socoteală pentru toate crimele săvârşite.
În încheiere, nu îmi rămâne decât să salut această reuşită a domnului Lucian Badea, un Adam din mintea căruia a ieşit acest roman care, în esenţă este tot o Evă, ispitind cititorul, muşcătură cu muşcătură.

Audienţă la un demon mut

Audienţă la un demon mut

(Ed. Cathisma, 2009)

- roman istorico-fantastic?-

Romeo Aurelian Ilie

Romanul ieromonahului Savatie Baştovoi, „Audienţă la un demon mut”, subintitulat „roman istorico-fantastic despre soarta Bisericii în vremurile de pe urmă”, este de departe, mai mult decât un roman. Ce este de fapt această operă,se va vedea în cele ce urmează.

Dintru început, trebuiesc trasate câteva linii de interpretare ale acestei lucrări. Pentru că, pe lângă valoarea sa literară de necontestat, „Audienţă” mai are şi alte deschideri. Ea trebuie privită mai întâi din punct de vedere istoric, social, religios şi poate doar în cele din urmă literar.

Privit din perspectivă istorică, romanul capătă un aspect de „maşină a timpului”, autorul reuşind prin câteva salturi în istoria universală, să puncteze acele episoade esenţiale din istoria creştinismului (şi chiar antecreştinismului): astfel, asistăm la realizarea traducerii Septuaginta, din binecuvântatul îndemn al lui Ptolomeu Filadelful, suntem de faţă la cuvântarea şi martirizarea arhidiaconului Ştefan, la Sinodulu Apostolic din Ierusalimul anului 50, la dărâmarea aceluiaş oraş, 20 de ani mai târziu; apoi ne teleportăm în 1922, doar pentru a ne parveni scrisoarea lui Lenin prin care declara război Bisericii lui Hristos. Interesant de ce autorul a trecut cu vederea Marea Schisma. Pentru că, analiza acestui eveniment, nu constituia mobilul dezvăluirilor pe care acesta le avea de făcut, mai exact, nu vizează polemica iudeo-creştină, de la care s-au tras toate neplăcerile ortodoxiei.

Schimbând macazul pe partea socială, mai concret, referindu-ne la impactul social al cărţii în cauză, apreciez volumul ca pe unul posibil interzis, dat fiind fondul său vădit incriminator la adresa ierarhiei bisericeşti, care s-a complăcut, încă se, şi se va mai complace sub jugul manipulator-politic al masoneriei, care îşi propune să distrugă Biserica lui Hristos din interior, pentru a se îmbogăţi la rându-i, cu cinstea de care se bucură aceasta. Tocmai de aceea avertismentul „Orice asemănare cu persoane, locuri şi întâmplări reale este pur întâmplătoare”, este „imperios necesară”. Din acest punct de vedere, romanul seamănă foarte mult cu volumul (placheta) lui Ciprian Mega, „Pântecul desfrânatei”, lucrare care tratează acelaşi subiect, fireşte tot sub forma unui roman „istorico-fantastic”. Ce s-a întâmplat între timp cu Ciprian Mega şi cu lucrarea sa, nu se ştie încă. Probabil a fost interzisă sau retrasă de la vederea publicului larg. Cert este că, după cum se pare, lucrarea a încăput pe mâna ieromonahului Savatie Baştovoi, iar acesta s-a hotărât să exploateze subiectul, încurajat fireşte şi de poziţia sa, atât teologică, cât şi literară, şi de ce nu, socială.

Privit prin ochiul teologului, romanul se bucură şi de un puternic substrat religios (era şi culmea să nu fie aşa, ţinând cont de personalitatea autorului); iar mesajul ar fi, că Dumnezeu îşi arată dreptatea Sa, care biruieşte şi ruşinează toate judecăţile umane. În acest sens, grăitoare este aşezarea consecutivă a capitolelor despre „Moartea Preasfinţitului Mitrofan” – simbol al episcopului smerit, trăitor în Hristos, iubitor şi iubit de popor - , şi despre „Sfârşitul Preasfinţitului K”- întruchiparea episcopului arogant, frustrat şi nedemn de numele său. Această orânduială mă duce cu gândul la pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, mai exact la acele propoziţii la fel de consecutive: „Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat”. Morala primă: moartea vine pentru fiecare; important este cum te găseşte şi unde te duce. Interesantă şi noanţa exprimării: Preasfinţitul Mitrofan, moare; Preasfinţitul „K”(se pare că nu a meritat nici măcar un nume), sfârşeşte. Exact ca în parabolă: „cel ce are un nume” este dus de îngeri în sânul lui Avraam; celălalt, „anonimul”, este înmormântat. Pentru cei buni, moartea este prilejul de a accede spre cele cereşti; pentru cei răi, moartea ar fi de preferat să fie un sfârşit definitiv şi atât. Dar, din păcate nu este aşa... De asemenea, grăitor pentru a susţine ideea biruinţei finale a creştinismului, este şi finalul romanului: deşi se afla într-o sală a Palatului din Bruxelle, ce duhnea a masonerie, deşi se vede pus în faţa esecului demersurilor sale, Victor Rotaru are o viziune: „De sus, de peste tot, a început să se audă un cor nepământesc. Victor recunoscu slujba Prohodului”; această sublimă cântare, care deşi este una tristă, de tânguire, ea anunţă inevitabil Învierea.

Ajungân în cele din urmă, la aspectul literar, aş îndrăzni să zic că, titulatura de „roman istorico-fantastic”, nu este decât un pretext pentru importantele şi chiar tulburătoarela dezvăluiri pe care ieromonahul Savatie Baştovoi le avea de făcut. Pretextul însă, este foarte bine pus la punct, în sensul că, latura propriu-zis literară este realizată impecabil: scriitură actuală, abundând de pasaje în care se descriu activităţi banale, cotidiene: „Victor sărbi ultima gură de cafea şi comandă un ceai negru fără zahăr. Îi era şi foame, dar nu prea avea bani. Va mânca acasă, mai avea o bucată de salam şi un sac de cartofi, pe care i-l adusese vlădica Mitrofan”; banalităţi care de altfel fac deliciul publicului, întrucât îl pune în faţa oglinzii propriri sale vieţi; de asemenea, tot un necou de postmodernism aduce şi acele salturi în istorie de la o epocă la alta, care în fond sunt salturi în memoria colectivă şi totodată afectivă a creştinismului. Cât priveşte „istorico-fantasticului”, trebuie făcută o precizare esenţială: istoricul este istoric, iar fantasticul este fantastic. Cu alte cuvinte, fantasticul constă doar în numele personajelor şi în situaţiile în care acestea sunt puse pe parcursul textului. În schimb, istoricul este întradevăr istorie adevărată, şi aici mă refer la subiectul în sine, care din păcate nu este nici pe departe fantasmagorie literară; iar din acest punct de vedere(unde de altfel intenţionam să şi ajung), putem spune că lucrarea ieromonahului Savatie Baştovoi este un document foarte important pentru Istoria (Secretă) Bisericii Ortodoxe Române, ba chiar mai mult, este o mărturisire, şi în acelaş timp o demonstraţie de curaj.

Interesant de asemenea jocul care se ascunde în spatele titlului acestei lucrări, în el aflându-se atât o exprimare denotativă, cât şi una conotativă: audienţă la un demon mut, are loc efectiv în punctul culminant al acţiunii (în pre-epilog-ul cărţii): „Victor îşi dădu seama că are în faţă un bătrân paralizat şi mut, care semăna mai mult a demon decât a om. Pentru o clipă fu lovit de gândul că , dacă şi-ar face semnul crucii, comisarul ar dispărea”. Metafora ticluită de autor în titlu, constă în ideea că această situaţie în care s-a văzut pus Victor Rotaru, adică întâlnirea cu comisarul european pentru Culte, se regăseşte la scară macroscopică în toate structurile sociale, mai ales la nivelurile înalte, - toţi potrivnicii a(A)devărului, te privesc demonic, fără a catadicsi să vorbească, ci sfidând doar prin atitudini (exact ca într-ul alt roman „istorico-fantastic”, ceva mai vechi, „1984” al lui George Orwell), totul transformându-se într-o luptă donquihotiană, într-un perpetuu prohod, ce se va încheia cândva cu slăvită Învierea Sa.

În final, nu îmi rămâne decât să salut această fervoare literar-istorică şi mărturisitoare a ieromonahului Savatie Baştovoi, care se pare că nu intenţionează să lase „pietrele să vorbească”, el lansând o nouă lucrare de gen: „Diavolul este politic corect”. Dar despre aceasta, cu proxima ocazie...