Nedefinire

Tu ai vocaţie de semănătoare:
aici speranţă,
mai jos bucurie,
spre dreapta un val de
tristeţe,
spre stânga un blid de
alchimie,
la centru „ce vrei tu”,
la poale „vezi să nu”,
la margini „faci cum crezi
cu iubirile mele verzi”.

Obosită, ai vrea să te rechemi...

Îţi voi trimite ecoul
chiar la primul tău semn.

„Paiaţa din oglindă” -Scurt tratat despre pseudo-sinonime-

Toţi românii îndeobşte, o spun clar şi răspicat: limba asta a noastră, românească, are mai multe înţelesuri. De aici şi expresia: „a vorbi în dodii”, adică a vorbi cu subînţeles. Dar nu despre asta vreau să aduc discuţia în cele ce urmează. Nici măcar despre categoriile gramaticale deja consacrate: sinonime, antonime, omonime, omofone, paronime şi altele asemenea. Vreau să atrag atenţia asupra faptului că există în limba română anumite perechi de aşa-zise sinonime, care privite mai în adâncul sensului, apar mai degrabă ca antonime.
Ca să nu încep cu cea mai gravă dintre probleme, o să aşez în debutul dezbaterii mele, o antinomie mai puţin dăunătoare sănătăţii sufletului, care atacă doar percepţia şi procesele cognitive. Este vorba despre „cuplul pseudo-sinonimic”: „vedere-privire”. Pentru mulţi, „a privi” este totuna cu „a vedea”. Dar în fond, lucrurile nu stau deloc aşa, pentru că verbul „a vedea” se referă strict la partea fiziologică a ochiului, la procesul strict primar de a capta imagini cu ajutorul simţului vizual. Asta este o capacitate a tuturor celor integri din punct de vedere fizic. Pe când „a privi”, înseamnă a înţelege, a percepe dincolo de aparenţe, mai frumos spus, a dezbrăca esenţa de aparenţă. Aşa cum bine punctează şi poetul Costel Bunoaica: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare). De asemenea şi poetul Nicolae Teoharie se arată adept al aceleiaşi percepţii, el dând o mare atenţie acestei probleme în poeziile sale, propunând pe alocuri, bineînţeles metaforic, o renunţare la organele propriu-zise, uneori incapabile să-şi depăşească stadiul vegetativ al lucrării lor: „Ca să fiu liber îmi rup mâinile./ Îmi scot ochii, şi lumina nu mai face zgomot” (N-am existat); „Ca scoasă din minţi,/ vederea îşi varsă mâinile/ peste o închipuire de om/(…)/ am otrăvit ochii cu mari înserări”(Cina de vin).
Cea de-a doua problemă, ceva mai profundă, care atacă mai mult starea interioară a omului şi raporturile sale cu Dumnezeu, este deschisă de „perechea”: „dorinţă-voinţă”. Problema care apare aici porneşte de la greşita percepţie asupra termenilor. Mai exact, „dorinţa” este cea care şi-a uitat scopul: verbul „a dori” de la care vine substantivul, îşi are de fapt obârşia în verbul „a adora”, care are sensul strict de închinare ce i se cuvine numai lui Dumnezeu, cum îi spun grecii, „latria”. Deci folosit în sens larg, termenul necesită apropierea de Dumnezeu: tocmai de aceea, cea mai fericită exprimare este cea mai folosită în relatările despre vieţile sfinţilor, despre care se spune că „doreau după Dumnezeu”. Or, folosirea termenului „a dori”, în contexte de tipul: „Îmi doresc să devin ....”, sau „Îmi doresc ca acel ceva/cineva să fie al meu”, nu face decât să pervertească valoarea termenului, deviindu-i sensul într-o voinţă amplificată, până la statutul de „luat cu japca”, adeseori cei ce-şi „doresc” ceva, fiind gata chiar să îl scoată pe Dumnezeu din ecuaţie. Nu ajunge oare, „voinţa”? Ba ea ar ajunge şi mai bine, dacă i s-ar cunoaşte şi ei adevărata valenţă. Pentru că verbul „a voi”, nu vine din altă parte decât din atributul voinţei libere, aflat ontologic în firea omului. Iar această voinţă liberă, în starea paradisiacă a omului era chiar coroana acestuia; el necunoscând răul, avea libertatea monodirecţionată doar înspre bine. E drept că prin căderea în păcat şi izgonirea din rai, libertatea i s-a alterat devenind bidirecţională: „Iată eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul”(Deuteronom 30, 15), dar tot voinţă a rămas, şi tot liberă. Aşa că, e de preferat să ne atingem scopurile în viaţă numai prin voinţă, ca să putem astfel pricepe şi „voinţa” lui Dumnezeu. Pentru că, atunci când nu mai coincide „dorinţa” cu „voinţa”, adică „ne dorim” lucruri nefolositoare, pe care „voinţa” nu le viza într-atâta, s-ar putea ca „Cineva” să readucă lucrurile la normal...
Cea de-a treia şi cea mai spinoasă problemă, o constituie asocierea pluralui cuvântului „om”, în speţă „oameni”, cu termenul de „lume”. Iar aici problema este tranşată direct de Mântuitorul Hristos, care le spune Apostolilor Săi: „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte”(Ioan 15, 19). De aici se vede foarte bine că termenul de „lume” tratează fără echivoc ideea de ansamblu pervertit, ba mai mult, lăsat în voia celui rău, după cum de asemenea proclamă Mântuitorul: „Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară”(Ioan 12, 31). De altfel, şi Apostolul Iacov consemnează antiteza „om-lume”, atunci când afirmă: „Preadesfrânaţilor! Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu”(Iacov 4,4). Iar ca să se vadă prăpastia dintre termeni, aş mai aminti şi faptul că Iisus se numea pe Sine „Fiu al Omului”, deci prin aceasta, nu făcea altceva, decât să ridice entitatea umană la demnitatea dumnezeiasă, să îi redea Omului, „chipul lui Dumnezeu” cel pervertit prin intrarea lui în contact cu „lumea” lăsată anterior în grija celui rău, aşa cum am văzut mai sus. Iar ca să nu fiu acuzat de misticism, îl chem ajutor şi pe poetul Ion Barbu, care foarte pertinent, oferă „omului” majusculă în poemul „După melci”, arătând astfel înalta demnitate şi totodată aleasa misiune la care acesta este chemat: „In ungher adânc,un gând, îmi şoptea că melcul blând, din ungher de foi, pe-aproape, cheamă Omul să-l dezgroape”. Bineînţeles că aici, nici melcul nu trebuie luat ca atare, ci interpretat metaforic, ca element al „lumii”. Aşadar, consider că este cu totul necesar să se facă o delimitare precisă în sensuri, între „om-oameni” şi „lume”.
Şi cu siguranţă ar mai fi şi alte pseudo-sinonime, dar poate le vom aduce pe masa de operaţie cu alte ocazii. Până atunci, ia să fim noi mai atenţi cu ce ne iese din gură, şi implicit din gând!!!
Pe curând!

Suspendat între nori

Suspendat între nori,
el, cuvântul;
- de-o tristeţe vecină
cu clipa.

Risipa îl cheamă
s-o urce în adânc,
să-i lumineze cu mormântul său,
cripta.

Mesaj la intrarea în postul Naşterii Domnului

Mesaj la intrarea în postul Naşterii Domnului
Dragi vizitatori ai R.A.I.-ului şi viitori locuitori ai Raiului,

Vă recomand ca în această perioadă de aşteptare a Naşterii Domnului, să vă adaptaţi modul de viaţă, după măreţia şi semnificaţia sărbătorii pe care ne pregătim să o întâmpinăm, şi mai apoi să o sărbătorim.
Aşadar, să ne renaştem şi noi cu fiecare zi, aşa cum şi Hristos o face în ziua Crăciunului, în sensul că, nu ar strica să ne purificăm cât se poate, trupul cu postul şi duhul cu rugăciunea, iar spiritul să îl hrănim cu roade duhovniceşti, sau cel puţim să îl ferim de pângărirea cea de toate zilele.


Hristos se naşte, slăviţi-l,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l,
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă,
Cântaţi Domnului tot pământul
şi cu bucurie lăudaţi-l popoare,
că s-a preaslăvit!!!

Petre Ţuţea...

"Prin 37, Petre Ţuţea, întrebat de Nae Ionescu: "Care trebuie să fie Însuşirile unui adevărat cetăţean român", i-a răspuns:
I. Să fie creştin, conştiinţa religioasă fiind definitorie pentru om;
II. Să fie dispus a-şi da viaţa pentru România, fără regret;
III. Să nu înşele pe nimeni;
IV. Să nu necinstească nici o femeie, pentru a nu ofensa Majestatea Maicii Domnului;
V. Să-şi cunoască limitele şi să respecte ceea ce poate face altul şi nu poate face el". (Omul - Tratat de antropologie creştină)