Prietenia - o artă

Pentru unii, prietenia este o chestie ce ţine de legea firii, un soi de sentiment, ce apare oricum între anumite persoane, aşa din inerţie, şi cam atât.
Dar, nu! Prietenia este o artă.
Hai să ne gândim la o operă de artă: se realizează cu multe greutăţi, atât fizice cât şi psihice, dar aduce şi satisfacţii atunci când este apreciată de critică. Aşa este şi prietenia. Doar că, fiind ceva de natură spirituală, implică şi greutăţi de aceiaşi factură. Despre acestea, Sf. Maxim Mărturisitorul spune: "Prietenul adevărat este acela care îndură necazurile, nevoile şi nenorocirile aproapelui când acela este încercat". O altă asemănare cu arta, este aceea că, timpul, deşi pare să-i strice frumuseţea, în fapt îi amplifică valoarea. Exact ca în prietenie: trecerea timpului face ca între prieteni să se aştearnă o rutină. Dar de fapt, este monotonia cunoaşterii reciproce, ceea ce face ca relaţia să fie şi mai strânsă.
Chiar dacă este greu de acceptat, trebuie evidenţiat şi adevărul nefericit în legătură cu greşita înţelegere a termenului de "prietenie", care a dus la dezvoltarea unui alt tip de relaţie, pseudo-prietenia. Acest tip de relaţie se bazează (nicidecum nu se zideşte) pe tot ce este material, adepţii, alegându-şi "prietenii", dintre cei care arată bine, au un anumit statut social, sau se bucură de imunitate în anumite zone de interes. Iată ce spune Sf. Ap. Iacov despre acest tip de "prietenie", care nu este de azi de ieri, ci din totdeauna: "Preadesfrânaţilor!Nu ştiţi oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?Cine deci va voi să se facă prieten cu lumea, se face duşman lui Dumnezeu"(Iacov 4,4).
Primul aspect care diferenţiază cel două tipuri de prietenie, este acela că, în ceea ce priveşte pseudo-prietenia, prietenii se aleg între ei, pe când în cazul prieteniei adevărate, prietenii ni se descoperă în anumite situaţii ale vieţii, fie printr-o potrivire de idei asupra unei probleme importante, aşa cum bine spune şi Democrit: "Acordul felului de a gândi naşte prietenia", fie prin acordarea unui ajutor, într-o situaţie limită, aşa cum a făcut samarineanul milostiv, cu evreul căzut între tâlhari. Cu siguranţă că nu îl cunoştea, exclus să-i fi fost prieten (plus că între evrei şi samarineni era o ură mare în acea vreme), dar prin gestul său, s-a făcut prieten al aceluia.
Arătând cum se câştigă, şi cum se menţine o prietenie odată născută, Socrate spune: "Vom câştiga prietenia unui om, cultivând în noi, însuşirile pe care le preţuim în el". Desigur că acest lucru nu este tocmai "floare la ureche", întrucât necesită o urmărire foarte atentă a celui ce se apropie de noi, în virtutea principiului "startului reciproc" sau al "necunoscutelor care se intuiesc"; urmărire care, pe lângă virtuţiile pe care le căutăm, cu siguranţă că ne va descoperi şi defecte, de care, fără îndoială, nu ne bucurăm. Dar, o perlă populară românească, spune că, prieten nu este acela care îţi laudă calităţile, ci acela care îţi mustră defectele cu scopul de a le îndrepta.
Acestea sunt o parte din eforturile de ordin moral şi spiritual pe care le avem de străbătut pentru zidirea şi durarea unei adevărate prietenii.
La acelaşi nivel moral-spiritual se vor arăta şi satisfacţiile: "Prietenia îndoieşte bucuriile şi înjumătăţeşte necazurile", spune Francis Bacon, iar al nostru Anton Pann, zice: "Cine a aflat în lume prieten adevărat, el o comoară în viaţă a câştigat". Dacă punem faţă în faţă, folosirea termenului "lume" din concepţia Sf. Iacov şi pe cea din cugetarea lui Pann, am da naştere unei antiteze. Dar, nu este deloc aşa, căci Anton Pann subliniază sporita eficacitate de a scoate un individ din lume, şi a ţi-l face prieten; sau cum ar spune Ţuţea, să scoţi un lemn din noroi şi să îl faci mobilă de lux, sau ca să folosim o imagine scripturistică, să aduni mărgăritarele dinaintea porcilor, şi a le reda valoarea.
Odată eforturile săvârşite şi satisfacţiile culese, şi mai ales trăite, putem fi mândri că am reuşit zidirea unei opere de artă, acea artă numită PRIETENIE, care, spirituală fiind se va păstra veşnic în împărăţia lui Dumnezeu, şi în inimile noastre, celor ce o zidim. Cât despre mândria de care vorbeam, ea este una curată, născută din săvârşirea celor bineplăcute lui Dumnezeu. Ea nu duce la slavă deşartă, ci la o mulţumire supremă, ce facilitează îndepărtarea de patimi şi intrarea în împărăţia Cerurilor.
Prietenia este, aşadar, o treaptă a urcuşului duhovnicesc către Rai.

Ispitele Sf. Antonie cel Mare - Salvador Dali

Astăzi postez doar o imagine... Este vorba despre pictura lui Salvador Dali: "Ispitele Sf. Antonie cel Mare". Este o pictură la care merită să medităm în perioada postului.
O morală universal valabilă, este aceea că ispita are picioare subţiri, în comparaţie cu gravitatea sub care se arată. Dar asta nu ne scuteşte de păcat... S-ar putea să şi cădem, dacă nu avem credinţă nezdruncinată şi Crucea Domnului drept scut!

“Avva Sisoe si ascultarea de povatuitor”

preluare de pe blogul editurii Agnos:

Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe, zicand:
- De vom umbla pe cale si va rataci cel ce ne povatuieste este trebuinta sa-i zicem ceva?
I-a raspuns batranul:
- Nu.
- Dar sa-l lasam sa ne rataceasca?
- Dar ce vrei, sa iei toiag sa-l bati? Eu stiu frati care umblau si cei ce ii povatuia a ratacit noaptea; si erau doisprezece si toti stiau ca se ratacesc. Si s-au luptat fiecare sa nu spuna. Iar dupa ce s-a facut ziua, pricepand cel ce-i conducea ca a ratacit din cale, le-a zis: iertati-ma, am ratacit! Si au zis toti: si noi stiam, dar am tacut. Iar el auzind, s-a minunat zicand ca pana la moarte se stapanesc fratii sa nu graiasca si l-a slavit pe Dumnezeu. Iar lungimea caii din care s-au ratacit, era de douasprezece mile.

Cu ochiul ceasului

tu mă priveşti cu ochiul
ceasului,
eu din nisip îmi desenez
colinda;
întrebă mărul unde mă
ascund,
când pasul înfrunzit fluieră
cu aripi.

Sfânta Muceniţă Filofteia, o sfântă de numai 12 ani

Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani

Pe 7 decembrie, Biserica Ortodoxa o praznuieste pe Sfanta Mucenita Filofteia, o sfanta de numai 12 ani. Aceasta a trait in sec. al XIII-lea, in sudul Dunarii. Nu se stie cu exactitate daca provenea din neam de romani sau de bulgari. Moastele sale se afla, de la sfarsitul sec. al XIV-lea, la Curtea de Arges. In sedintele Sinodului BOR din 1950, s-a decis generalizarea cultului Sfintei Filofteia de la Arges. Numele sau se traduce prin "iubitoare de Dumnezeu".

Martirizata la doar 12 ani de tatal sau

Din informatiile cu privire la viata sa, cunoastem ca una din indatoririle Filofteiei era aceea de a-i duce mancare tatalui ei, care muncea la camp. Insa, Filofteia intalnea in drum multime de saraci si, fiind milostiva impartea din ea saracilor, atragand nemultumirea si reprosul parintelui. Intr-una din zile, tatal descopera fapta ei si orbit de furie scoate o barda pe care o avea la el si loveste pe fata la picior. Tanara Filofteia a fost grav ranita la un picior. In urma acestei rani si-a incredintat sufletul Domnului, la varsta de doar 12 ani.

Aducerea moastelor la Curtea de Arges

Istoria arata ca moastele Sfintei Filofteia au fost duse initial la Tarnovo, unde au ramas pana in anul 1393. In acel an, Taratul bulgar a fost ocupat de turci, care au si ars orasul. Pentru a le feri de profanare, moastele au fost duse la Vidin, unde au stat putin timp, probabil pana in 1396. Dupa infrangerea armatelor crestine la Nikopole, crescand amenintarea turca, moastele au fost oferite domnitorului Tarii Romanesti, Mircea cel Batran (1386-1418). Acesta le-a asezat in vechea ctitorie domneasca, cu hramul "Sf. Nicolae", de la Curtea de Arges, pe atunci catedrala mitropolitana. In acest fel se explica si alegerea zilei de 7 decembrie drept zi de pomenire (imediat dupa ziua hramului). Dupa construirea noii biserici de catre Neagoe Basarab, sfintita la 15 august 1517, moastele au fost asezate aici a doua zi, cand s-a facut si proclamarea canonizarii Sf. Ierarh Nifon al Constantinopolului (prima canonizare la noi).

Moastele au ramas la Curtea de Arges pana in 1893, cand, datorita starii avansate de degradare a bisericii, au fost mutate in bisericile "Sf. Gheorghe" si "Adormirea Maicii Domnului" - Olari, din aceeasi localitate. In timpul primului razboi mondial, datorita mutarii frontului in apropierea acestei localitati, moastele au fost duse in paraclisul Manastirii Antim din Bucuresti. Dupa terminarea razboiului, au fost readuse la Curtea de Arges, iar din 1949 se afla in paraclisul acestei manastiri.

Moastele Sfintei Filofteia sunt intregi, intr-o racla de argint aurit. Exista un blestem prin care sunt afurisiti (blestemati) cei care ar indrazni sa instraineze fragmente din Sfintele Moaste: "Cosma, Milostiv Bogin - cu mila lui Dumnezeu Arhiepiscop Mitropoliei Ungrovlahiei, fiindca ne instiintam smerenia Noastra ca din Sfintele Moaste ale Sfintei Mucenite Filoteii, ce se afla in Biserica Domneasca din orasul Argesu, s-ar fi risipindu in mici particele, iata dar, poruncim cuviosiei tale, Arhimandrite chir Partenie, igumen Argesului, sa le pecetluiesti intr-un saculetu de bogasin nou, lasandu-i afara numai mana cea dreapta pentru sarutarea norodului. Si asa pecetluite sa le asezi in sicriu. Si sa stie fiescare sa se fereasca a nu cuteza sa ciupeasca, cat de putin din sfintele moaste, ca am pus blestem asupra cui a cuteza a se atinge sa ia. Intr-aceasta si chip sa urmezi! Si sa fii blagoslovit! 1791, mai 10." (Mitropolitul Cosma Popescu al Ungrovlahiei 1787-1792)

Sfanta Filofteia in traditia populara

Sfanta Filofteia este considerata ocrotitoarea copiilor si a tinerilor, si in special a fetelor, pe care le ajuta sa se casatoreasca si sa aiba o viata linistita. In traditie, Sfanta Filofteia este o sora indepartata a Sfantului Ilie. Astfel, ea mai este numita si "aducatoarea de ploi". Istoria consemneaza mai multe procesiuni cu moastele Sfintei pe timp de seceta, iar traditia spune ca prin mijlocirea ei in fata lui Dumnezeu a plouat, iar roadele au fost bogate.
postare preluată de pe site-ul: http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfanta-mucenita-filofteia/sfanta-mucenita-filofteia-sfanta-numai-12-74628.html