Naşterea Maicii Domnului

Azi, 8 septembie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, din sfinţii şi drepţii părinţi Ioachim şi Ana.
Este practic piatra de temelie pusă la zidirea mântuirii neamului omenesc. Acum îşi începe Dumnezeu planul Său de mântuire a neamului omenesc.
Începe pregătirea terenului, se apropie plinirea vremii...

Urez tuturor celor ce poartă numele Fecioarei Maria, un sincer "La mulţi ani", şi fie ca Maica Domnului să îi ocrotească sub sfânt acoperământul său.

Fantoma inocenţei mele

Găgăutza a dat startul la "Fantoma inocenţei", şi i-a plasat-o, ca o provocare lui Flayerboy. Aşa a apărut şi "Fantoma inocenţei lui". Mie nu mi-a plasat-o nimeni, dar am luat-o singur. Am să o scriu în stilul meu, puţin livresc...
Mircea Eliade scrie în "Sacrul şi Profanul" despre timpul sacru locul sacru. Pentru el, timpul sacru este ciclic, revine la zile mari, practic se traduce cu o trăire anamnetică a unei secvenţe cu o insemnătate aparte, în cadrul unei sărbători. La mine, timpul sacru nu păţeşte la fel. Ci rămâne pentru totdeauna un timp pierdut, ca la Proust. Căci timpul sacru pentru mine, rămâne copilăria. Iar locul sacru aferent, rămâne casa părintească, dar la pachet cu strada, ca în "Maidanul cu dragoste" a lui G.M. Zamfirescu.
Da, strada! Şi mai ales prietenii: Alin, fraţii Vlad, Găbitzu (alias Flayerboy), regretatul Iuli Arion şi ceilalţi. De ce îi iubesc? Pentru că... Trebuie spus din capul locului că eu, din clasa a V-a, am început să învăţ la Slobozia. Acolo eram oarecum marginalizat, ca băiat de la ţară ce eram, fapt pentru care am acumulat oarece complexe şi frustrări. Veneam acasă în weekend. Iar atunci, ei mă chemau la joacă, neprivindu-mă, desigur ca pe un trădător de neam şi patrie, cum au făcut-o şi alţi foşti colegi; şi eu, îndesam în buzunarele hainelor de oraş toate complexele şi le puneam frumos pe umeraş. Frumos dar totuşi aruncate ca pe o povară luată de pe suflet. Ieşeam afară mai liber, mai eu. Şi jucam fotbal pe maidan, sau ne luam la trântă. Trânta se dădea pe nisip şi fireşte, în joacă. Organizam "turnee" şi ne luam numele personajelor din "Dragon Ball": Songoku, Ianka, Crilin, Tenşinhan, Maestrul Ţestoasă, etc.
Cum spunea şi Flayerboy, ne apuca noaptea, ne prindea ploaia, ne ardea soarele, dar nu conta. Strada era a noastră.
Vara era de vis. Niciun compromis: joacă din iunie până în septembrie. Ce tineri eram şi ce frumoşi.
Şi-acum am putea spune că suntem tineri, dar mai avem şi gânduri, şi greutăţi...
Atunci eram cu toţii în Rai. Acum ne inventăm noi câte un Rai, la răstimpuri. E frumos, dar trece repede. Cum repede or să treacă şi aceşti ani în care încă mai putem să visăm, sau chiar să ne jucăm... cu viaţa. Vor venii anii în care se va juca ea cu noi. Şi-atunci vom chema iar fantomele inocenţei să ne panseze rănile sufletului. Şi ele vor veni cu siguranţă.
Deci, dacă mă gândesc mai bine, n-o avea copilăria obiceiul să fie ciclică, ca timpul sacru al lui Eliade, dar fantomele inocenţei, da.
E bine şi aşa!

Fluierând a coarne cu aripi

Cornul meu stâng,
întors boureşte spre Tine,
şi-acoperă fluieratul cu-aripa

- prin tină nu pătrunde
obida -

Cel drept,
îndreptat spre aspidă,
se lasă aripat de albul arid.

Fantoma focului
joacă hora în ritm de spirală
cu zimţi.

în toamnă mă oglindesc

în toamnă mă oglindesc
ca-n vechea rană,
pe care mi-o pansez
cu praf de zbor;

din frunze nu-mi voi face
azi covor,
ci casă îmi voi construi
pentru bufonul evadat
în vamă.

Dervent, Dervent....

Scurtul pelerinaj din zona Prahova-Braşov nu a făcut altceva decât să îmi deschidă apetitul spre ceea ce se cheamă armonioasa îmbinare de linişte, duh de rugăciune şi cultură, adică spre mănăstiri. Dar sufletul meu tânjea după prima iubire... adică Dervent. Aşa că Duminică, în ajunul sărbătorii Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, am purces spre Mănăstirea Dervent. De această dată singur. Am ajuns aici în jurul prânzului. De cum am păşit pe poarta mănăstirii, am fost suspendat, ca să nu zic răpit, într-o altă lume, ce aducea cred, a RAI: liniştea se anina sfioasă în ace de brad, în petale de flori, în frunze de sălcii. Iar salba de sculpturi m-a întâmpinat ca de fiecare dată cu aerul rece şi alb al marmurei ce naşte minuni culturale şi artistice. Obosit după drum, mi-am luat un scurt răgaz, spre a-mi limpezi gândurile. Seara, am ieşit la slujbă: priveghere pentru marea sărbătoare ce urma. Am vorbit cu Maica Domnului, am vorbit şi cu Crucea făcătoare de minuni. Doamne, câte îţi poate spune tăcerea unei pietre... Dar ce piatră?! Una care izvoreşte tămăduiri. Şi chiar am aşa o convingere că deja au început să se ţină de cuvânt Sfânta Cruce şi Maica Domnului.
Am rămas în Dervent până joi de dimineaţă, iar în tot acest timp, mi-am umplut sufletul cu fiorul rugăciunilor, cu folosul slujbelor, cu rostul cuvintelor părinţilor, şi în special cu ale Părintelui Atal, cel care are marele har al pansării sufletului prin cuvânte frumos ticluite, şi nu în ultimul rând cu sudoarea spirituală pe care o dă ascultarea.
Am plecat folosit de aici. Am înţeles mai bine cât de frumoasă este călugăria, dar totodată şi cât este de grea. Am înţeles că pentru a fi călugăr nu e nevoie doar să zici "Doamne, Doamne", ci să şi împlineşti întocmai fiecare cuvânt al Domnului.
Inima mea s-a rupt, cumva pe din două: o parte regretă şi acum că nu poate împărtăşi această minune a călugăriei, iar cealaltă se bucură de folosul sufletesc cu care s-a încins.
Din păcate, întoarcerea în lume a coincis cu "servirea la prânz" a meniului "Deşertăciuni zilnice": rachete şi plete, moarte infante şi scoici imperfecte.
Dar totuşi, Derventul rămâne în inima mea, şi din când în când o mai înrourează cu amintirea câtorva zile trăite în Rai.