Flori de vară-toamnă

Templul nemuririi

A zori miroseau
fiorii tăi târzii,
a ploi de vară, cu trăznet,
corzile-ţi viorii,
a oaze-n pustiu
săgeţile-ţi cereşti,
a liliac în floare
templul nemuririi.

se dedica bunei mele prietene Anca Baiceanu

Despre efemeritate...

Ne-am obisnuit cu totii sa ne asumam lucruri pe care le consideram a fi personale si ne asteptam ca ceea ce ne apartine sa nu ia sfarsit niciodata.:).Consider ca singurul lucru nemuritor este doar credinta in Dumnezeu :)..restul totul este EFEMER!Inca din cele mai vechi timpuri acest,,termen" atat de dureros ,dar real, s-a dovedit a fi parte din viata umanitatii.Insusi Iisus a avut parte de o viata efemera pe Pamant,ca si Sfanta Fecioara Maria si ceilalti Sfintii ai Istoriei noastre crestine.:).
Privind in jurul meu, ma intrebam ,, as putea influenta incetinirea sau chiar oprirea efemerizarii?"...Raspunsul e greu de dat, insa tind sa cred ca nu este imposibil:).De exemplu, as dori ca lucrurile atat de simple, dar deosebite, ce ne inconjoara sa le putem salva de la,,finalul tragic":o floare, un ornament, un tablou, o carte de rugaciuni...toate o data cu timpul si alti factori externi se degradeaza si intr-un final ajung,la fel ca si oamenii, intr-un moment de final al vietii lor.O floare poate fii salvata daca este ingrijita mai mult si ii sunt asigurate conditiile optime de supravietuire,la fel si un ornament,un tablou sau o carte pe care am putea sa o pastram intr-un loc de cinste, unde factorii degradabili sa nu afecteze rapid existenta acestora.Oamenii nu ii putem salva in totalitate, doar putem influenta o viata mai frumoasa si mai fericita pe Pamant prin credinta, speranta si..de ce nu?..iubire!Un om fericit poate lumina viata celor ce il ingrijesc si ii sunt prin preajma, poate aduce zambete pe fete si poate...intr-un final, opri efemeritatea!Hai sa zambim continuu, sa iertam, sa iubim aproapele si sa ajutam cum putem semenii noastri pentru o viata mai buna a tuturor!

Ascunde-mă de mă caută! Sonet

Ascunde-mă-n tine şi fă-mă uitat,
ascunde-mă-n cireada de clipe-ale vieţii,
ascunde-mă-n noaptea uitării de zeu
ascunde-mă-n golul tristeţii.

Mă caută apoi prin livezi cu smochini,
mă caută la poluri deşarte,
mă caută-n cenuşa focurilor vii
şi-n visele iubitelor moarte.

Nu, n-am să vin din pădure
cu vreascuri în plete-mpletite,
nici din pământ n-oi ţâşni ca o apă.

Ci din tine-am să mă nasc, pe sub ochi,
îţi voi fi lacrimă
şi tu îmi vei fi dragă.

Ne vedem la altar! (pseudo-poezie)

Ţi-am intrat prin efracţie în gând.
Lipseai.
După semnele lăsate,
cel mai probabil fumai.
Un joint din ultima noapte de mai.

Te-am aşteptat un timp,
am răsfoit o revistă
şi un volum de poezii lăsat pe pat,
ba chiar mi-am aruncat un ochi indecent
într-un jurnal de-al tău de demult.

Aşa am aflat că ai fost cândva pământ.
Că ţi-ai marcat fecioria cu o pală de vânt.
Şi la final, cât pe ce să naşti un cuvânt;
Dar ai avortat doar o vorbă şuie.

Şi... Dar, pst, ai intrat.
Nu mă vezi.
Te rogi de un înger să te suie,
şi îi promiţi că îi ridici statuie.

Mă furişez şi dispar.
N-am să îţi ridic statuie;
Ne vedem la altar!