poemul câinelui din sânge

demult,
pe când mergeam cu capul în nori,
am dat cu piciorul într-un câine putrezit.
eram desculţ
aşa că el s-a furişat pe sub unghiile de la picioare,
mi-a intrat în carne
şi mai apoi de-a dreptul în sânge.

de-atunci înoată prin tot corpul meu
fără oprire.

medicii s-au mulţumit să mă liniştească:
- e un câine putrezit, dar e cumsecade.
nu încurcă sângele să curgă în cascade.

notarii mi-au făcut un favor, contra spagă, fireşte:
- taci, nu mai spune că duci în tine
un câine putrezit. trebuie să plăteşti impozit pentru el.
noi acum închidem ochii, dar ai grijă!

clovnii de la circ m-au bătut pe umăr:
- ai fi putut fi unul de-al nostru,
dacă ai fi fost curat. acum, fii doar unul de-al lor.

copacii se feresc din calea mea,
pisicile fug mâncând pământul.

iar putrezitul mănâncă din mine
devenind pe zi ce trece mai puternic
dar la fel de putrezit.

am auzit cândva, ca un ecou sfârşit
că doar lumina îi mai poate venii de hac, brutei.
dar unde e lumina aceasta nu ştiu,
încep să putrezesc căutând-o...

dar iat-o cum răsare, tăcut, dintr-o stâncă
şi mă învăluie-n taină.
din câine nu va rămâne în zori
decât amintirea unui putrezit de profesie.

sub zodia urletului

în locul inimii ce s-a uscat
şi-a putrezit,
în piept a răsărit un urlet.

în el pot avea mai multă încredere.
în el mă pot îneca ca racul în cleşte
ca cleştele-n vise,
ca visele-n somn.

ca somnul în moarte.

de bună seamă că şi urletul
va naşte fii şi fiice,
va fi rănit în războaie
şi rana îi va înflori...

şi totuşi
de câte morţi o fi nevoie
pentru o înviere pe de-a-ntregul?

anca şi pui de buvniţă

O nouă poezie scrisă în noapte târziu, împreuna cu Diana Frumosu

chemi soarele în ajutor atunci când nu mai e
lumină în tine. iubita asta care îţi tatuează direct
pe suflet cu acul acela înmuiat în scuipatul ei, nu mai are
niciun strop de noapte de picurat asupra ta.

vor veni lupii să-ţi ceară să intre în tine.

îi vei lăsa?

tu nu ştii că mi-e somn dar îţi mai vorbesc încă.
despre drumuri fără rever şi despre zori
care te-au prins în acelaşi maiou vechi şi murdar al lui,
pentru că n-ai vrut să-i speli pieptul
când pe fereastră năvăleau greierii
evadaţi din lună.

ascultă, dragă ancuţa,
ai un pătrat, iar tot ce-ţi trebuie e să-l tunzi de iluzii,
să-l laşi gol-puşcă în văzul lumii ca toţi să-i vadă
colţurile pe care liniştea le toceşte
ca ciocanul pe care-l zbăteai cu putere aseară
în cuiul din ultimul perete.

unsprezece de dragoste şi optzeci de palincă

poem scris in colaborare cu Diana Frumosu

hai să-ţi vorbesc despre mine

aşa începe poezia

despre delfinul care visează la stele

hai să-ţi vorbesc despre mine

nu, cerul acesta nu încape în mine

ciocuri de păsări îl sfâșie

până când devine din ce în ce mai

infinit. vai, dar nu-i aşa că scriu prostii?

privește ce se petrece în

curtea casei şi

hai să fugim azi

vreau să beau moartea să o sorb până

la ultima halbă de bere

să-mi descalţ papucii pe care lumea nu-i prea

iubește pentru că nimeni nu i-a întrebat

din ce lume vin şi dacă şapte nu-i o

mamă care îşi plânge copiii plecaţi printre

alte cercuri din albastru

tu de câte ori ai stat să

desenezi drumuri şerpuite pentru

cealaltă parte din tine

ştii că nu mă mai găseşti aici?

oamenii din

pieptul meu au migrat ca păsările călătoare către

alte stâne de lupi

pe cearceaful alb în mijlocul

camerei stau acum lângă mâinile mele

toate temerile cioplite în fum

aş putea să le dau naibii şi să-ţi cuprind coapsele

dar nu mai eşti decât o albă figură din care nimic

nu mă mai face să tresar, pentru că totul

e doar un semn de exclamare punctul căruia

se strâmbă la noi şi trage zăvorul

închizându-ne în acest ultim poem pe care tu

n-o să-l citeşti niciodată

2014 SI CALUL ALBASTRU

Soneria zbârnâie cu putere, de parcă ar anunţa vreo mare calamitate naturală. Plictisit, 2014 se dă jos din pat şi se îndreaptă cu paşi leneşi către intrare. Deşirându-se, umbra sa deja sărută pragul uşii. Iar în timp ce înaintează, umbra escaladează lemnul acela roşu, sculptat cu o măiestrie rară, apoi ieşind din cadru, se înfiinţează pe tavan, scăldându-şi fruntea  în razele difuze ale becului economic. Soneria zbârnâie în continuare cu frenezie. Descuie într-un gest de o banalitate crasă. În partea cealaltă a uşii aştepta un frumos cal albastru, săpând cu potcoavele aurite în covoraşul persan de la intrare.
 - Unde mi-ai umblat până la ora asta? îl întreabă 2014 iritat, dar în acelaşi timp indiferent. (S-ar fi putut asocia cu sarcasmul genul acesta de expresie facială.)
 - Vin de la înmormântare, îi răspunde calul albastru cu platitudine. Tocmai ce l-am îngropat pe 2013 în Cimitirul Anilor Consumaţi. A fost jale mare. Eu însumi am fost atât de afectat de moartea lui încât era să uit drumul până la tine.
 - Hm...
 - Dar m-am luat şi eu după artificiile care au brăzdat cerul chiar aici, deasupra blocului acestuia în care locuieşti. Presupun că ai ieşit şi tu să le vezi. De altfel s-au dat în cinstea ta, nu e o noutate. Doamne, ce îţi mai scandau ciudaţii aştii de oameni, numele în Piaţa Mare a Vieţii....
 - Mda, ce să zic, aşa este. În cinstea mea s-au întâmplat toate. Dar nu m-au fascinat câtuşi de puţin. Nu-i o plăcere să te înfiinţezi în viaţa oamenilor cu mare fast, ştiind mai dinainte că peste fix 365 or să îţi cânte prohodul, înjurând printre dinţi pentru toate neîmplinirile lor din decursul acestor zile. Oamenii sunt ingraţi...
 - Ei, nu mai fi aşa pesimist, spune calul albastru. Mai bine încalecă pe spatele meu şi hai să ne apucăm de treabă. Le-om face pe toate cum o rândui Dumnezeu. Un an nou-nouţ şi un cal albastru au toate premisele să facă şi bucurii oamenilor. Prima noastră misiune este să presărăm peste toţi praful magic al bunei-credinţe, pentru a porni fiecare cu dreptul prin viaţa ta, pe care, vrei nu vrei, le-o aşterni la picioare. Dar, ce sa-i faci, asta e viaţa ta de AN NOU...
 - Şi viaţa ta de cal albastru cum e? Tu de ce nu ţi-ai putea aşterne viaţa la cheremul oamenilor?
 - Pentru că eu sunt nemuritor. Soarta mea este de a mă pune în slujba fiecărui an, pentru a-l ajuta să ofere oamenilor o viaţă cât mai frumoasă. Eu sunt al fiecărui an în parte, şi totodată al fiecărui om în parte. Eu mă împart în mii şi mii de bucăţi, ca fiecare să poate merge mai departe. Eu sunt CALUL ALBASTRU şi crede-mă că nu există blestem mai mare pe această lume. Dar nici o mai mare binecuvântare!!!
 - Atunci, hai la treabă! încuviinţează 2014 cu zâmbetul pe buze. Ultima replică a calului albastru i-a alungat orice urmă de tristeţe, de sarcasm şi de oftică, aducându-i în suflet o lumină nouă, pozitivă şi creativă.
 Primul pas al calului albastru în noua colaborare cu 2014 a fost făcut cu dreptul. Iar în acest moment cei doi zboară peste capetele noastre şi presară din belşug, un mix de praf magic, obţinut din dragoste, speranţă şi credinţă...