Dor de Zâna mea

În ce veac, Doamne, mi-am uitat povestea
şi-ntr-însa zâna mea plângând?
De raza ei mi-e caldă amintirea,
dar rece-i dorul de ochiul ei cântând.

Să-ntind durerea, ca o mână, după ea?
Mi-ar risipi-o timpul,
iar locul mi-ar sorbi-o dintre spini.

Mai bine să trimit iubirea, s-o deseneze între
crini.

by R.A.I

Hei, îngere, cu aripa de-o clipă,
n-ai obosit purtând a mea obidă?
eu, nu ştiu-al cui înger oi fi,
dar greu mi-atârnă tolba cu feerii...

Nu vrei mai bine, să ne luăm vacanţă?

Tu în umbra mea neîmpăcată,
eu în palma ta nedeghizată.

Mi-e ochi

Mi-e ochi
de Romeo Aurelian Ilie

Mi-e soare de o rană
din tine, regină,
un pic victorie, deplin virgină;
mi-e nor, mi-e vânt,
şi-n tine mi-e potop,
şi-aşa, din front în front,
din rost în rost,
îmi este şi un strop de ochi.

Impresii de la Colocviul National de Haiku, editia a XVII-a

între 30 aprilie-2 mai 2010, s-a desfăşurat la Constanta, a XVII-a ediţie a Colocviului Naţional de Haiku, având tema: Lirică orientală-lirică occidentală. Eu am participat doar in data de 1 mai. Sincer, nu sunt un cunoscător de haiku, decât la nivel teoretic. Plus că am devorat cu privirea şi cu mintea câteva pagini sănătoase de lirică japoneză. La un moment dat, mă bătea gândul să mă bag şi eu în treaba asta. Dar mi-am dat seama că este o specie prea îngrădită de reguli pentru mintea mea hai-hui. Şi am renunţat la idee. Poate mai tarziu... Am rămas totuşi un simpatizant al mişcării haiku.
Să trecem aşadar la impresii: în Constanţa, şi în toată ţara, situaţia haikuului este una delicată: există multă bunăvoinţă, dar nu la fel de mult talent; prin urmare, se scrie mult, dar nu foarte bine. Există poeţi de talent, ca domnul Şerban Codrin, şi există poeţi de bunăvoinţă, ca domnul Octavian Mareş, care ne-a prezentat şi ne-a dăruit tuturor ultimul său volum: "Chemarea anotimpurilor". Volum care, dacă nu conţine hiakuuri corecte din punct de vedere al normelor impuse de gen, conţine micropoeme foarte curate, care trezesc sensibilităţi. Poate haiku, nu, dar poezie, da. Plus că domnul Mareş este şi un foarte talentat sculptor, prezentându-ne piese executate impecabil, cea mai sugestivă fiind "Cruce jelind, crucea mea"(îmi pare rău că nu am şi o poză cu această lucrare). Un alt punct de trecut în revistă: o fetiţă de etnie tătară, căreia nu i-am reţinut decât prenumele: Narcis, suferind de un handicap locomotor grav, face literatură de nivel cel puţin mediu. Ultimul volum, al 11-lea, dacă nu greşesc, intitulat "O narcisă frântă", conţine texte de o sensibilitate marcantă. Chiar mi-am pus intrebarea: cum se poate ascunde sub o movila de neuman, un soare de divin? Pentru ca sufletul Narcisei este divin. De asemenea, am avut ocazia să o cunosc pe poeta Anastasia Dumitru. Este o poetă care, deşi descurajată de critica profesionistă, a continuat să scrie. E adevărat că nu se ridică la un nivel extraordinar de creaţie, dar are sensibilitate. Şi poezia, dincolo de a fi rigoare, este sensibilitate. Deci, doamna Anastasia Dumitru este poetă.
Tot în cadrul Colocviului, s-a lansat şi volumul "Intercultralitate română-japoneză", care adună la un loc toate activităţile desfăşurate pe o perioadă de 2 ani, în cadrul programului omonim.
În încheiere, vreau să o felicit pe doamna Laura Văceanu, şi dumneaei poetă de haiku, pentru eforturile, adeseori suprafireşti, pe care le face pentru a menţine şi a promova curentul haiku în Constanţa şi în ţară.

Vitezda noastra cea de toate zilele

Astăzi a fost Duminica a 3-a după Paşti, a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.
Pericopa evanghelică care s-a citit astăzi, relatează o minune săvârşită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, şi anume vindecarea slăbănogului de la Vitezda. Cum au stat lucrurile: "În Ierusalim, lângă poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreieşte Vitezda, având 5 pridvoare. În acestea zăcea mulţime multă de bolnavi, orbi, schiopi, uscaţi, aşteptând mişcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora la vreme în scăldătoare şi tulbura apa, iar cine intra primul după tulburarea apei, se făcea sănătos, oridece boală era ţinut". Unul dintre aceştia era şi slăbănogul pe care îl pomenim. El era suferind de 38 de ani când l-a întâlnit Iisus. Şi lui Iisus i s-a făcut milă de el şi l-a întrebat dacă vrea să se vindece. Iar el a răspuns că ar vrea să se vindece, dar nu are un om care să-l arunce în scăldătoare când se tulbura apa, iar până se târăşte el, intră altul şi se vindecă. Mântuitorul îl vindecă, îl trimite acasă cu tot cu patul pe care şedea, noul vindecat este mustrat de farisei că îşi ia patul în zi de sabat, iar el, asemenea lui Adam în Rai, dă vina pe Iisus, cum că acesta l-a trimis de acolo. Ba mai mult, după ce, într-o întâlnire ulterioară la templu, Iisus îl avertizează să nu mai păcătuiască pt că ar putea să i se întoarcă o povară şi mai grea, el merge la autorităţi şi în loc de mărturisire, face o netrebnicie: îl denunta pe Iisus fariseilor. Trist. trist. trist. Dar nu asta vreau sa punctez in această scurta reflectie. Ci sa evidentiez perpetuarea stării de fapt de la scăldătoarea Vitezda, până în zilele noastre, până în societatea noastră. E exact ca atunci: dacă n-ai un om care să te propulseze într-o functie înaltă, nu prea ai şanse de reuşită în viaţă. Degeaba te târăşti pe propriile forţe, că sigur, sau, de ce să mâniem pe Dumnezeu, de cele mai multe ori, altul îşi ia un şut în fund şi se vede tămăduit, adică pus în funcţie. Dar oare de ce îngăduie Dumnezeu una ca aceasta? Şi cu această întrebare, trebuie să ne întoarcem, la a doua parte a pericopei. Oare nu pentru că, şi noi, odată vindecaţi, vom muşca mâna celui ce ne-a tămăduit?...