PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”

Evanghelia de azi (Lc. 18, 35-43) ne aminteste despre orbul care, prin staruinta rugaciunilor sale, L-a induplecat pe Hristos sa-l miluiasca, redandu-i vederea. In adancirea credintei si a convertirii noastre in faptura cea noua, ni se descopera progresiv ca suntem patrunsi de o multime de pacate, nebanuite odinioara, iar sufletul nostru este aidoma unei icoane din care rod cariile. Sa cautam lumina care ne dezvaluie din ce in ce mai adanc realitatea noastra sufleteasca si sa-I cerem Domnului sa nu ne lase in intunericul aparent confortabil al mandriei si inselarii de sine, ci sa ne deschida ochii duhovnicesti, intru cunoasterea de noi insine si intru bucurarea de Dumnezeul a toata mangaierea. Tu esti izvorul vietii, Doamne, intru lumina Ta, dezvelitoare si lamuritoare a celor dinlauntrul nostru, vom vedea Lumina…
Nicolae Steinhardt: “Doamne, sa vad!“

De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui loan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice intreaba pe cel orb ce voieste sau pe cei orbi ce voiesc sa le faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita. Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica. Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat? (in privinta orbului din nastere evident e ca-i da har peste har: Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu). Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui loan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.

Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobiul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele – micute, neinsemnate – devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii vigilenta noastra neadormita si vrajmasa, o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “
Preluata din: Daruind vei dobandi Nicolae Steinhardt Editura Manastirii Rohia

A.S.C.O.R. - Crucea de Lumânări

Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români vă invită să luaţi parte şi în acest an la tradiţionala de pe acum "Cruce de lumânări". Evenimentul va începe cu Slujba acatistului Sf. Stelian, pentru copii nâscuţi şi nenăscuţi oficiată de I.P.S. Teodosie la Catedrala Arhiepiscopală, apoi se va realiza "CRUCEA DE LUMÂNĂRI" la paraclisul A.S.C.O.R.
Duminică 29 mai, ora 19.00, la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa şi Paralisul ASCOR.
Vă aşteptăm cu drag!

foto: Crucea de Lumânări, ediţia I - 2009

VIAŢA LĂUNTRICĂ - SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL

Vrednicia cea bună trebuie menţinută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important.

Anul trecut, din această duminică începusem să vă explic în ce constă calea ce duce la mântuire şi, după câteva discuţii, dacă vă mai amintiţi, am ajuns împreună la următoarea concluzie: află şi păstrează în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub îndrumarea păstorilor legiuiţi, şi negreşit vei ajunge în împărăţia cerurilor şi te vei mântui. Înadins v-am repetat atunci de câteva ori această regulă, după cum o repet şi acum, ca să v-o întipăriţi în minte mai uşor. Dar nu-mi propusesem să vă spun ceva nou, ci voiam doar să vă bucur, facându-vă să înţelegeţi că toate cele prin care căutăm să-I fim pe plac Domnului şi să ne izbăvim sufletul reprezintă, într-adevar, calea cea dată nouă de Dumnezeu, singura cale de mântu­ire, şi, bucurându-vă astfel, se aprinde în voi râvna cea vie, ca să mergeţi tocmai pe această cale, iar nu pe o alta – fără şovăiri, fără rămâneri în urmă si fără rătăciri.

Ce ne mai ramane de facut? Ne ramane sa mergem. Sa mergem deci pentru ca nu cumva sa ne ajunga şi pe noi ocara Mantuitorului, cea fata de iudei, cand acestia nu voiau sa asculte de indrumarile lui Ioan Botezatorul. Acela era faclia cam arde şi lumineaza — spunea Mantuitorul - si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui (In 5, 35). Caci Ioan Botezatorul le arata calea vietii in Domnul Hristos, iar ei nu i-au urmat in­drumarea. Ceea ce s-a intamplat atunci se poate intampla şi azi, şi in orice vreme. Putem sta in fata drumului mantuirii, indoindu-ne daca, intr-adevar, acesta este singurul drum şi daca nu cumva exista vreun altul mai comod sau mai lesnicios. Putem, de asemenea, sa credem in adevarul şi in necesitatea acestui drum şi totuşi, in acelaşi timp, sa dormim nepasatori in fata lui sau sa amanam hotararea de la o zi la alta. Putem sa stam şi sa ne minunam de fiecare calator de pe drum, fara sa ne urnim totuşi din loc sau sa facem cativa paşi si sa ne retragem, şi iar sa facem cativa paşi şi iar sa ne retragem. Ce pacat ar fi ca, in ziua hotaratoare a sortii obstesti, cu toate ca ştiusem foarte bine cum putem primi veşnica izbavire, sa ne trezim lipsiti de ea!

Nu cred ca cineva dintre noi sa apartina vreuneia dintre aceste categorii. Sa va fereasca Dumnezeu… Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. La aceste situatii va rog sa luati aminte.

Şi aici pot exista mai multe cazuri. Vi-l voi infatişa pe cel principal. Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima. Ea se aseamana cu inaltarea in vazduh a unui aerostat. Balo­nul este umplut cu un aer foarte uşor, şi se ridica singur spre cer. La fel se intampla in lucrarea mantuirii. De va primi cineva in inima stihiile dumnezeieşti, se va inalta spiritual la cer, in desavarşirile duhovniceşti. Şi cu cat le primeşte mai mult, cu atat se inalta mai sus, mergand pe calea cea dreapta, spre Imparatia cereasca. Aşadar, totul sta in inima; iar altul, neavand nimic in inima şi facand numai lucruri de suprafata, pe care le considera indispensabile pe drumul spre Imparatie — pe care i se pare ca merge —, de fapt, nu merge deloc.

Aşadar, ravnind la mantuire, trebuie sa ne indreptam toata atentia spre starea inimii sau spre intiparirea in ea a starilor si a simtamintelor autentic creştine, calauzindu-ne cu sarg cu aju­torul intregii randuieli vazute, care intra obligatoriu in alcatuirea caii mantuitoare. Nu trebuie sa ne multumim, de pilda, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinta şi chiar a intregului catehism, ci trebuie sa primim in inima şi sa iubim din tot sufletul fiecare adevar spus acolo; nu trebuie sa ne multumim cu simpla participare, de suprafata, la rugaciunile Bisericii, ci trebuie sa ne inaltam la Dumnezeu şi cu mintea in inima; nu trebuie sa ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci tre­buie sa cultivam sentimentele şi starile nobile, şi aşa mai departe. Caci ceea ce nu exista in inima, aceea nu exista deloc.

Daca nu exista credinta in inima, atunci nu exista credinta deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Daca nu exista suspinuri in inima, atunci nu exista deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii in piept. Daca frica de Dumne­zeu nu este in inima, atunci nu este deloc, chiar de ar parea ci­neva plin de blagocestie. De nu exista curatenie şi lepadare de sine in inima, nici acestea nu exista deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunatatile lumii. Daca omul nu este cu inima in biserica, atunci nu este deloc in biserica, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie facut, aşadar, cu inima. Cu inima sa iubim, cu inima sa ne smerim, cu inima sa ne apropiem de Dumnezeu, cu inima sa iertam, cu inima sa ne frangem, cu inima sa ne rugam, cu inima sa binecuvantam si asa mai departe.

Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul nu se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii. De aceea, Dumnezeu ne cere, prin cuvintele înţeleptului: Dă-mi, fiule, Mie inima ta (Pild. 23, 26). Iar prorocul David ne pune pe buze următoarea rugăciune: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11).

Care trebuie să fie starea inimii proprie unui creştin care merge nerătăcit pe calea mântuirii? Acest lucru vi-l voi explica din când în când, câte puţin, măcar în punctele esenţiale.

Amin.

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/05/27/pe-cine-mai-intereseaza-viata-launtrica-sfantul-teofan-zavoratul-pune-degetul-pe-o-inselare-ultra-generalizata-astazi-viata-crestina-de-suprafata/#more-27646

mistere trase-n ciocolată

în lumina ascunsă a lunii,
gheişa-mi masează norii de cenuşă.
şi-mi scrijeleşte pe ei
mistere trase-n ciocolată.

când soarele răsare
aştept să mă cheme delirul...

S-a stins tatăl frumoşilor nebuni ai marilor oraşe

Astăzi, 24 mai 2011, după o lungă suferinţă şi o luptă pe viaţă şi pe moarte, cu cancerul, scriitorul Fănuş Neagu s-a predat. S-a mutat într-o viaţă pe care ne-o dorim pentru el mai bună, mai ca în cărţi. Ca în cărţile sale, în care visul se întrepătrundea cu realitatea.
Pentru mine, rămâne memorabil romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", şi mai ales personajul Radu Zăvoianu, în gura căruia autorul pune replici memorabile.
În continuare voi da cuvântul colegului său de litere şi vecinului său de Bărăgan, poetului Mircea Dinescu:
"Orice scriitor care dispare de pe Pământ merge într-un loc tăinuit, dar rădăcina lui rămâne. Pentru noi, Fănuş Neagu este unul dintre scriitorii mari apăruţi după al doilea război mondial. El a fost o mare figură în lumea literară, a fost un personaj în această piesă care s-a jucat înainte de ’89 şi după", a spus Mircea Dinescu pentru Jurnalul Naţional. În opinia sa, mulţi scriitori pot să fie mari ta­lente, dar nu reuşesc să devină şi personaje în lumea în care trăiesc. Or, Fănuş Neagu a fost, aşa cum spune poetul Dinescu, într-adevăr unul dintre personajele principale, pentru că "era o figură în lumea literară", devenind la un moment dat "cel mai popular scriitor român, fiindcă scria şi cronici de fotbal".

"Pe vremea aceea, chiar România literară sau Luceafărul, reviste în care el scria la rubrica de sport, erau citite în tribune. Suporterii de atunci erau ceva mai citiţi decât ăştia de astăzi, de pe stadioane. Astfel, Fănuş era important nu numai în lumea literară, dar şi în afara lumii literare", afirmă Mircea Dinescu, adăugând că marele prozator era cunoscut ca un personaj boem, dar făcea parte nu din "boema neagră şi săracă, căci el trăia destul de bine, avea succes cu cărţile lui".

"Era un mare băutor, nu era ceea ce se cheamă un beţiv; era un mare băutor şi atunci la mesele la care venea Fănuş Neagu se încingea imediat atmosfera şi el reuşea să iradieze voia bună, chiar în perioade mai cumplite din istoria aia", spune Dinescu.(citate din Jurnalul Naţional).
Cu plecarea lui Fănuş neagu, literatura română şi societatea românească în general, suferă o grea pierdere. De fapt o pierdere irecuperabilă. E bine totuşi că ne rămâne opera lui. Citiţi-o fraţilor, şi vă garantez, că veţi iubi limba română măcar cu un dram în plus!!!