Sechestraţi de Tic şi Tac

Sechestraţi de „Tic” şi „Tac”

Nimeni nu ştie cum, aşa din întâmplare, au năvălit în vieţile noastre doi indivizi extrem de nesuferiţi, care lucrează întotdeauna în echipă, mergând braţ la braţ la braţ la braţ, mai ceva ca doi miriapozi, de parcă ar fi siamezi, şi care se recomandă obsedant de des cu numele de tandem: „Tic-Tac”.
Nu cred că există persoană care să nu îi fi înfiat pe „Tic” şi pe „Tac”. Ba unii, mai milostivi şi binevoitori, şi-au luat un întreit „Tic-Tac”: unul pe masă sau pe birou, altul pe perete, şi, cum nu se putea mai mare dovadă de respect şi mărinimie, unul la purtător; la mână sau la piept, în funcţie de cordialitatea pe care fiecare persoană intenţionează să le-o arate. Unii dintre noi, mai puşi pe şotii şi pe show-ri, le-au dat comandă „Tic-Tac”-urilor să se contrazică reciproc: cel din perete zice una, cel de pe masă, alta, iar cel de la mână, cu totul altceva. Probabil că pe aceea îi amuză teribil gâlciava „Tic-Tac”-urilor de prin casă.
Problema este că, de ceva vreme încoace, cred că de vreun secol, „Tic-Tac”-ul s-a cam prins că este folosit spre amuzamentul unora şi nesuportând postura de clown al regelui gol, s-au răzvrătit şi s-au răzbunat pe toată lumea, ajungând astăzi să ne ţină sub controlul lor direct. Şi toate acestea, pe nesimţite.
Cert este că, toţi oamenii activi stau astăzi cu ochii pe ceas, şi niciodată nu sunt mulţumiţi de ceea ce văd. Mereu se vaită că nu au destul timp pentru anumită activitate, că nu le ajunge timpul să realizeze tot ce-şi propun – de parcă Dumnezeu ne-a dat timpul, cu porţioara: tu primeşti atât, tu nu meriţi mai mult de-atât, ţie atât ţi se cuvine ... -.
Şi uite aşa, am ajuns să fim sechestraţi de prietenii noştrii „Tic” şi „Tac”. Nu poţi să treci pe nicăieri fără să auzi cel puţin un obsedant „Tic-Tac”, nu poţi să mergi 5 minute fără să te uiţi la ceas. Pe cel biologic l-am uitat de mult: fie prin şomaj, fie pe la vreun ceasornicar nepriceput. Ba mai mult, după cum remarcase un actor într-un film românesc de scurt metraj-Dan Bordeianu, în filmul „Despărţire”-mulţi îşi pun seara ceasul să sune, iar dimineaţa se întreabă de ce. Iată cum, pe unii dintre noi ne-a adus la robotizare, scoţându-ne din condiţia de om raţional.
Dar, se pare că este o categorie de oameni care au reuşit să-i bată pe „Tic” şi „Tac” cu propriile lor nume. Cum aşa? Simplu: şi-au făcut un „tic” din a se juca cu „tac”-ul. Iar prin acest joc, cu adevărat sfidează timpul, deoarece odată încinşi la joc uită noţiunea timpului, uită vocea obsesivă a lui „Tic” şi „Tac”.
Deci, iată că se poate!
Totuşi, poate reuşim să găsim şi activităţi care să ne redea libertatea faţă de „Tic-Tac” şi să ne şi ofere satisfacţii pe termen lung, care să ne legitimeze drept Oameni...