Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

„După melci” de Ion Barbu,
tratat de psihologie şi sociologie
Construit la derută sub forma unei balade, alcătuită din trei părţi precedate de un prolog, poemul „După melci” este în fond un tratat de psihologie şi sociologie.
Şi acest lucru se descoperă ca în palmă, încă de la primele versuri ale prologului: „Dintr-atâţia fraţi mai mari/ Unii morţi/ Alţii plugari/ Dintr-atâţia fraţi mai mici:/ Prunci de treabă, / Scunzi, peltici”. Chiar sintagma „Dintr-atâţia fraţi”, trădează intenţia poetului de a selecta din rândul maselor, anumite specimene. Apoi, ca într-un scurt „înşiră-te mărgăritare”, sunt enumeraţi anonimic, „Unii/ Alţii”, „fraţi” ai eului poetic, fiecare ca reprezentant al unei tipologii umane. Astfel, fraţii „morţi” reprezintă acele persoane decăzute din demnitatea de oameni, indivizi morţi sufleteşte. De altfel, era şi absurd şi totodată inutil, să menţioneze în acest registru tipologic, persoanele deja decedate, întru-cât ele nu mai pot face parte din acel mare tot, denumit generic „lume”, din care eul se va fi „brodit” „şui, hoinar”. „Plugarii” sunt acele persoane care se complac în starea lor săracă din punct de vedere spiritual, nicidecum muncitori la coarnele plugului. Şi aceasta, deoarece demnitatea plugarilor propriu-zişi, de cele mai multe ori oameni simpli din punct de vedere intelectual, dar bogaţi spiritual, datorită conservatorismului religios tipic mediului rural, nu contrasta deloc plăcut lângă fraţii morţi. „Pruncii de treabă” reprezintă categoria oamenilor „încărcaţi de lumesc”( Petre Ţuţea ). Acele persoane, care, deşi prunci din punct de vedere spiritual şi intelectual, au totuşi marele merit de a fi „de treabă”, adică au capacitatea instinctuală de a se face plăcuţi şi bine-văzuţi de lume. În fine, acei „scunzi, peltici” sunt cei care se poticnesc ei înşişi de defectele lor fiziologice, cei complexaţi, care nu catadicsesc nici un efort să treacă peste autocondamnarea lor. Odată lista încheiată, observăm că expunerea tipologiilor se face sistematic, dela cele mai grave metehne, cele legate de latura spirituală, la cele mai puţin grave, cele psiho-somatice . Şi totuşi, de ce îi numeşte eul poetic fraţi? Poate din credinţa că toţi oamenii sunt fraţi între ei, în virtutea creării lor de un singur Creator, fie din partizanat cu „Declaraţia universală a drepturilor omului”, poate din amândouă, poate din niciuna. Dar cu siguranţă pentru a arăta că şi el făcea cândva parte dintre ei, după cum însuşi mărturiseşte: „ Numai eu, răsad mai rău/ Dintr-atâţea prin ce har?/ Mă brodisem şui, hoinar”. Apare aici unicitatea eului în raport cu ceilalţi, redată prin sintagma „răsad mai rău”, care este o confirmare a antitezei. De ce „rău”? Tocmai pentru că el nu se mulţumeşte cu acel bine aparent din starea de lâncezire spirituală şi intelectuală. El se intuieşte ca fiind purtătorul unui har special, acela de a fi „hoinar”, adică nestatornic în idei şi sentimente, mereu tinzând spre mai mult, şi în ultimă instanţă spre absolut, care se identifică cu aflarea adevărului suprem.
„Eram mult mai prost pe-atunci…”, este poate cea mai savuroasă frază din tot poemul. Replica joacă oarecum rolul unui flash-back, întru-cât autorul nu putea ajunge la recunoaşterea minus-cunoaşterii anterioare, decât după ce ar fi ajuns la un nivel de cunoaştere cu multe plusuri; şi în acelaşi timp, se concretizează la nivel formal, într-o captaţio benevolenţia ( a se vedea punctele de suspensie) întru-cât introduce firul narativ al poemului. Astfel, sub aspectul epic al unei naraţiuni în versuri , poetul prezintă conjunctura în care eul păşeşte în „bildungs romanul” ce se numeşte viaţă: „Ţânci ursuzi,/ Desculţi şi uzi,/ Fetişcane,/ Cozi plăvane/ Înfăşate-n lungi zăvelgi / O porneau în turmă bleagă/ Să culeagă/ ierburi noi, crăiţe, melci./ Era umed la bordei/ Şi tuleam şi eu cu ei”.
Prin aceste versuri, poetul arată pasul incipital, sine qua non, care duce la cunoaştere : conştientizarea apartenenţei la turma bleagă, ai cărei membrii, deşi au bunele intenţii de a găsi „ierburi noi, crăiţe, melci”, au ghinionul sau autoghinionul de a fi „înfăşaţi în lungi zăvelgi”, adică sunt purtătorii unor idei preconcepute care îi ţin pe loc. Soluţia: să ieşi din turmă. Să te prinzi, şmechereşte, că e umed în bordei, adică să conştientizezi fatalitatea complacerii în zona „sub 0”, şi să o tuleşti. Da! În primă fază trebuie să o tuleşti. Aşa cum, după pertinenta concluzie a lui N. Steinhardt, Împărăţia lui Dumnezeu se ia cu forţa, cu tupeu (cuminte, nu nesimţit) şi cu îndrăzneală, aşa şi împărăţia marilor adevăruri cognitive se ia cu asalt, în viteza, sau pornind de la o tuleală iniţială, care să te dezlege de bordei, odată pentru totdeauna.
Partea I debutează cu o sintagmă care induce ideea unui nou pas: „Tot aşa o dată, iar”. Aşadar, urmează să ni se dezvăluie următorul pas: „Eu voinic prea tare nu-s:/ Rupt din fugă,/ Subt o glugă/ De aluni, pe buturugă,/ Odihni/ Şi eu curând…”. Se vede treaba că, noul pas constă în tinderea şi bineînţeles reuşirea trecerii peste impedimentele condiţiei fizice, urmată de o odihnă, care, în planul vieţii pământeşti are mereu rolul de a prefaţa o nouă activitate. Următorul vers declanşează, am putea spune, la nivel formal, desfăşurarea evenimentelor; iar la nivel fundamental marchează sclipirea de geniu a eului poetic: „Vezi, atunci mi-a dat prin gând”.
Apoi se dezvăluie într-o formă aparent paradoxal, climatul psihic care a favorizat atât scânteia, cât şi focul propriu-zis al acţiunii: „Că tot stând şi alergând”. Acel „stând şi alergând” marchează de fapt perihoreza dintre statornicirea voinţei şi dinamica acţiunilor. Versul următor schiţează metaforic, circumstanţele intelectuale spre care se simte atras spre căutare eul poetic, el însuşi concretizându-se în reprezentantul tipologiei intelectualului: „Jos în vraful de foi ude/ Prin lăstari şi vrejuri crude/ S-ar putea să dau de el:/ Melcul prost, încetinel…”; primăvară intelectuală, fosilizată într-un „morman de foi” , din care „melcul prost, încetinel”, „Cheamă Omul să-l dezgroape”. În acest vers se dezvăluie întreaga taină a lucrării barbiene. De ce „Omul” cu majusculă, dacă nu din dorinţa de a evidenţia atât plus-cunoaşterea omului format din punct de vedere intelectual şi spiritual , cât şi prăpastia ce se cască între Omul căutător şi „melcul” ce se aşteaptă găsit. Interesant aici, cum Ion Barbu pictează tabloul: Omul porneşte în căutarea melcului, în acelaşi timp în care melcul lansează către Om chemarea de a-l descoperi. Acest joc al startului reciproc a principiilor aparent antitetice, dar care se atrag, se caută sau chiar se intuiesc , mă duce cu gândul la relaţia dintre harul divin şi libertatea umană, cele două aripi ale omului, conform Sfântului Maxim Mărturisitorul, care, de asemenea pornesc simultan înspre punctul de întâlnire care este sufletul omului.
În continuare ne este prezentat portretul exterior al „melcului”: „Era tot o mogâldeaţă,/ Ochi de bou, dar cu albeaţă,/ Între el şi ce-i afar,/ Străjuia un zid de var”. Acest portret însă, dezvăluie pe cel psihic, mai exact descrie tipologia „melcului”, sau a omului-melc. Astfel, avem de a face cu o persoană care, deşi posedă cel puţin în mod virtual, toate însuşirile unui om însetat de absolut (vezi forma spiralată, simbol al infinitului, a cochiliei melcului), refuză să treacă peste impedimentele fiziologice (vezi destinul implacabil al melcului de aşi purta cochilia), ajunge astfel la un blocaj psiho-emoţional, simbolizat foarte bine prin „zidul de var” pe care melcul (cer permisiunea să-l eliberez de ghilimele, dar să-l numesc în continuare melc) îl trage între el şi lumea cealaltă.
Cât despre virtualitatea capacităţilor interioare ale melcului, aceasta este intuită de eul poetic prin acel „vream să văd cum iar învie”, care trădează, dacă nu chiar un timp în care melcul era viu, cel puţin virtualitatea vieţii acestuia. Ca urmare a dorinţei, eul poetic purcede la un descântec (pe care, din raţiuni „spaţiale” nu îl voi cita în întregime), prin care urmăreşte resuscitarea psiho-emoţională şi spirituală a melcului nătâng. Descântecul se desfăşoară treptat, pe paşi bine delimitaţi: întâi este chemat cu un ton imperativ, „fă-te-ncoace”, menit să-l deştepte, să-i atragă atenţia ca o captaţio benevolenţia forţată ; apoi i se pune pe tapet motivaţia princeps pentru care este chemat la apel: „nu e bine să te-ascunzi”; acel „nu e bine”, seamănă a superstiţie empirică, şi este intenţionat folosit de interlocutorul melcului, ţinând cont de stadiul de pregătire intelectuală la care se afla acesta. Apoi, după ce în prealabil îi descrie climatul primăvăratic de afară, încearcă să îl convingă că este capabil de lucruri măreţe şi prin manifestarea capacităţilor sale virtuale, îşi poate aduce o contribuţie valoroasă asupra climatului extern, adică asupra lumii: „Hai, ieşi/ din cornoasele cămeşi!/ Scoate patru firişoare/ Străvezii, tremurătoare./ Scoate umede şi mici/ Patru fire de arnici/ Şi agaţă la feştile…înzăuatul tău argint”; „Peste gardurile vii…/ Tipăreşte brâu de zale…”.
Deşi bine intenţionat, descântecul, care nu este altceva decât o expunere sistematică a principiilor intelectualului pe care vrea să i le împărtăşească şi potenţialului său coleg de breaslă, se va dovedi mai târziu o mare fatalitate. Şi aceasta din cauza unei mari lipse a intelectualului, lipsa de curaj.
„Năzdrăvana de pădure” populată cu „căpcăuni” şi „Joimăriţe”, care se manifestă prin „Plâns prelung, cum scoate fiara,/ Plâns dogit/ Când un şarpe-i muşcă gheara,/ Muget aspru şi lărgit”, nu este altceva decât lumea în care trăim cu toţii, populată de oameni „încărcaţi de lumesc”, care, citându-l pe Caragiale, se prezintă cu idei în contra intelectualilor, şi a demersurilor acestora de a racola noi membri în breasla oamenilor ieşiţi din turmă.
Ce face intelectualul din poemul nostru? Se sperie: „Mi-a fost frică şi-am fugit!”. Acest vers, după părerea mea, dovedeşte că Ion Barbu este şi azi la fel de actual prin prisma acestei idei, transpusă în practică de intelectualii zilelor noastre, la fel ca cel din poem. Observă o tristeţe o lipsă de atitudine pe care o manifestă intelectualii zilelor noastre, când societatea începe să semene tot mai mult cu năzdrăvana de pădure. E bine totuşi că cei de la Academia Caţavencu îşi păstrează consecvenţa în atitudinea împotriva socio-politicului, fie doar şi sub formă de satiră; şi e bine că mai există un Dan Puric, care strigă împotriva a tot ce nu întruneşte principiile Kalokagathiei creştine. Dar, nesprijinit de ceilalţi colegi, oameni capabili, cărora nu le contest pregătirea intelectuală, ci doar lipsa de atitudine, riscă să rămână doar vocea celui ce strigă în pustie.
Dar, să revenim la oile noastre, mai precis la analiza la care am purces.
Iată-ne ajunşi la partea a doua a poemului, care nu mai descrie tipologii umane şi relaţiile dintre ele, ci doar stări sufleteşti încercate de eul-intelectual. Această a doua parte, debutează cu descrierea climatului extern care se concretizează într-o ninsoare târzie, simbolizând îngheţul sufletesc al lumii. Interesant este faptul că priveliştea este privită de undeva de la adăpost, mai exact din bordei. Acest bordei, sau mai bine zis această reîntoarcere la bordei, locul de unde o tulise iniţial din cauza umezelii , reprezintă o întoarcere formală la origini. De ce spun doar formală? Deoarece acum nu se mai poate vorbi de o minus-cunoaştere, ci doar de un minus-curaj, manifestat printr-o retragere în sine şi totodată o abandonare a lumii din afară. În primă instanţă, această atitudine pare să-l mulţumească pe intelectualul nostru, care se lasă hipnotizat de un „Moş Ene”, care nu este altceva decât autosugestia că totul este bine, şi că poate sta liniştit într-o stare de repaus în ce priveşte atitudinea, nu şi în ce priveşte activitatea intelectuală, care continuă să se desfăşoare sub semnul oboselii fizice: „ Şi trudit/ Lângă vatră prigonit/ Privegheam prelung tăciunii…”. Tocmai această priveghere îl face să se trezească un moment la realitate, şi să conştientizeze greşeala pe care a făcut-o abandonând melcul, adică faptul că nu l-a susţinut până la capăt, ci l-a lăsat expus viforniţei, în starea lui fragilă de intelectual de lapte. Conştientizarea greşelii este urmată de părerea de rău: „Dar el, / melcul prost, încetinel?/ Tremură-n ghioacă, vargă,/ Nu cumva un vânt să-l spargă/…Roagă vântul să se-ndure”.
Apoi, avem parte de un nou moment de sinceritate, aidoma celui din prolog: „De la jarul străveziu,/ Mai târziu/ Somnoros venii la geam./ Era-nalt, nu ajungeam”. Acum eul îşi recunoaşte, nu atât minus-curajul manifestat anterior, cât mai ales minus-potenţa de a interveni acum în destinul melcului pe care l-a abandonat. Sub zodia căinţei, acestuia i se pare că „prăpădania de-afar”, atinge cote apocaliptice, şi că „podul lumii se surpase”, urmând să o asocieze mai apoi cu „acea noapte între toate, urgisită”. De fapt, vijelia de afară se mută acum în sufletul ispititorului de melci, manifestându-se în puternice mustrări de conştiinţă. Ca o ultimă găselniţă, ca să scape de mustrările de conştiinţă, şi ca să se întoarcă „Înapoi, / La fulgii moi”, intelectualul dă vina pe încetineala melcului în a înţelege mesajul transmis de el: „Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!”. Ba mai mult, îşi motivează acuzele, pretextând că ar fi fost mai bine ca acum să fie împreună cu melcul, la adăpostul laşităţii: „Am fi doi s-alegem pene,/ Şi alene/ Să chemăm pe Moşul Iene/ Să ne-nchidă:/ Mie, gene;/ Ţie,/ Cornul drept,/ Cel stâng,/ Binişor/”. Adică, cu alte cuvinte, după ce îl va fi format din punct de vedere intelectual, dascălul său, urma să îl convertească pe ucenicul naiv şi la somnul laşităţii. Se observă aşadar, o moarte sufletească a intelectualului, cauzată de lipsa de curaj.
Partea a treia, aduce, sau mai bine-zis readuce în centrul atenţiei figura melcului. Mai exact, figura desfigurată a melcului, care, din naivitate s-a expus ostilităţilor lumii. Efectul: „Era, tot, o scorojită/ Limba vânăta, sucită”. Acest portret nu dezvăluie aspectul său exterior, ci mai degrabă pe cel interior, concretizat într-o mare nebuloasă psihică şi intelectuală .
În cele ce urmează, intelectualul rosteşte un contra-descântec, mai exact un bocet, prin care se dezvăluie melcului, că nu a fost tocmai sincer atunci când l-a descântat: „Melc, melc, ce-ai făcut,/ Din somn cum te-ai desfăcut?/ Ai crezut în vorba mea/ Prefăcută… Ea glumea!”. Apoi îl mustră pentru naivitatea de a-l fi ascultat: „Trebuia să dormi ca ieri/ Surd la cânt şi îmbieri”. Amăgitorul apreciază că melcul a pornit în căutarea descoperitoare de noi orizonturi, dar îl deplânge pentru eşecul incipital: „Ai pornit spre lunci şi crâng/ Dar pornişi cu cornul stâng”.
În continuare se prezintă atitudinea melcului faţă de pseudodascălul său: „Iar când vrui să-l mai alint,/ Întinsei o mână-amară/ de plâns mult…/ şi dârdâind,/ Două coarne de argint/ Răsucit se fărâmară./ Că e ciunt nu m-am uitat”. Prin ruperea coarnelor, melcul îşi manifestă dispreţul şi totodată refuzul de a mai avea vreo legătură cu cel care întâi a vrut să-l deştepte, apoi l-a lăsat de izbelişte, în mijlocul haosului numit lume.
Intelectualul, încearcă să îşi spele din păcate, intenţionând să-l înfieze pe melcul cel nătâng, deşi e conştient că nimic nu va mai fi ca la început. Şi totuşi, întreita repetare a dubletului „melc nătâng/ melc nătâng” (prima din finalul părţii a doua, iar celelalte două în partea a treia), aduce întru câtva cu lacrimile vărsate de Sf. Ap. Petru după ce s-a lepădat de Hristos în noaptea Patimilor acestuia; ceea ce, apare ca un semn al renaşterii din punct de vedere al atitudinii a intelectualului nostru.
Să sperăm că şi asupra intelectualilor din ziua de azi, se vor odihni în curând lacrimile Sf. Petru.
Am văzut, aşadar, că poemul „După melci” al lui Ion Barbu, nu numai că este un tratat de psihologie şi sociologie, ci se constituie şi într-un semnal de alarmă tras pentru toţi intelectualii din toate timpurile, care spune că nu este destul să fi pregătit din punct de vedere psihic şi intelectual, ci trebuie să ai şi o activitate practică, concretizată prin luarea de atitudine, de fiecare dată când socio-politicului o ia razna.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate