Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 18 aprilie 2013

Desăvârşirea are aripi de fluture „Crisalida” – Ana-Mihaela Nuţa


Desăvârşirea are aripi de fluture
Crisalida” – Ana-Mihaela Nuţa    
   de Romeo Aurelian Ilie

Ana-Mihaela Nuţa face parte din noul val de poeţi basarabeni care începe să se reverse peste întreaga literatură română aducând un suflu proaspăt de entuziasm tineresc, alimentat de originalitatea unei gândiri lucide, nepervertite de sinuasele curse ale vieţii. Ana-Mihaela Nuţa s-a născut în 1992 la Chişinău, a absolvit Liceul Teoretic Petru Zadnipru din localitate, iar în prezent este studentă la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu. Este membră a cenaclului Iulia Haşdeu al revistei Clipa, laureată a mai multor concursuri literare din România şi Republica Moldova, iar începând de anul trecut şi-a câştigat un loc între „poeţii oficiali”, debutând cu volumul „Crisalida”, în cadrul colecţiei „Debut sideral” al Editurii Clipa.
Volumul „Crisalida” are ca subtitlu „Efectul fluturelui”, iar de aici se vede clar că lait-motivul poeticii Anei-Mihaela este fluturele. Numai că în gândirea tinerei poete fluturele evadează de sub clişeistica metaforei clipei sau a efemerului, devenind un simbol al desăvârşirii, al întregului, aşa cum se poate vedea încă din poezia ce deschide volumul: „suntem două omizi/care poate niciodată/nu vor fi fluturi/sau poate omizile noastre/sunt forma desăvârşită/a fluturelui”(metamorfoză). De asemenea, din acest text ce poate fi socotit drept arta poetică de moment a Anei-Mihaela, se observă cum poeta plasează desăvârşirea într-un stadiu larvar al existenţei, prin aceasta sesizându-se şi trăirea unei nostalgii după perfecţiunea originară, paradisiacă. Ideea este foarte bine continuată şi în următoarele texte. Astfel, în „crisalida”, construită sub forma unui joc de oglinzi, metaforă a realităţii interioare, fluturele devine întruchiparea întregului posibil, realizabil doar în doi: „dă-mi mâna/devenim un fluture”.
Deşi în unele poezii, fluturele pare să simbolizeze altceva decât desăvârşirea, în fapt poeta nu face decât să ne ilustreze prin intermediul aceluiaşi motiv, şi alte feţe ale desăvârşirii, precum şi modurile de a ajunge la ele. Astfel, în poezia „pentru ca ei să înţeleagă de ce zâmbesc”, fluturele îşi trage peste aripi haina iubirii desăvârşite, a iubirii trăite ca realitate interioară, la care nu se poate ajunge decât prin abandonarea cotidianului, a lumii exterioare: „lasă vrăbiile să facă acrobaţii/pe sâra de rufe/şi mută-ţi ochii mai aproape de mine./când va termina de lătrat maidanezul de la colţ,/toată dragostea noastră se va strecura în iarbă,/mai aproape de greieri şi fluturi”. Apoi, folosindu-se de simbolul perspectivei inverse, poeta ne dezvălui cum iubirea nu poate fi desăvârşită decât dacă se lasă înfrântă de luciditate, doar pentru a înflori apoi mai puternică: „de mâine ne mutăm într-o ladă cu piersici/să legănăm păpuşi din petece răsucite în jurul unui ciocan/le vom cânta de noapte-bună dis-de-dimineaţă/ca să viseze mai mult despre cum e să fii om/când nu e voie/ se sting fluturi/înfloresc hemoragii chiar dacă/de mâine ne mutăm”(schimbări). Ideea contopirii cu luciditatea este apoi tratată ca un firesc al vieţii, ca o revenire la stadiul larvar atât de mult dorit, dar care nu durează decât o clipă: „până la coaste/se întinde/stadiul larvar al disperării/până aproape de miez/se strecoară/cel mai dureros legământ”(respiră).
De remarcat de asemenea şi jocul stilisticii în economia volumului. Astfel, după ce a apelat la metafora simpla, apoi la jocul oglinzilor şi la perspectiva inversă, poeta ajunge să folosească o serie de imagini forte, construite prin răsturnarea firescului logic. Iar aceasta pentru a evidenţia diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, fară de care nu se poate înţelege cum aparentele chinuri ale dragostei nu sunt altceva decât căi spre întrepătrunderea reciprocă în iubire, altfel spus, spre desăvârşirea acesteia: „atât de mult îmi plac nuferii de pe marginea cerului/ancora se îneacă în clepsidră nu mai e timp/podeaua rămâne desculţă sub picioarele mele/înghite corăbiile noastre suntem un infinit naufragiu/ne înecăm ne umplem plămânii unul cu altul/din necesitatea de a nu ne expira/ne sufocăm nu mai încăpem în noi/să stingă cineva lumina ne-am fript retina/încercând să ne iubim”(eclipse).
Iar pentru a da o ciclicitatea acestui joc al stilisticii, poeta revine spre finalul volumului la folosirea metaforei simple, dar profunde, menite să faciliteze transmiterea mesajului ultim; tinderea spre absolut, care vine ca o încununare a căutărilor interioare ale poetei. Bineînţeles că şi această tindere spre absolut este condiţionată de revenirea la origini, ce stă tot sub zodia fluturelui: „nimfele au rescris miturile/rătăcindu-ne în acelaşi labirint/să mergem în serpentină/sub semnul infinitului/ e unica scăpare”(în serpentină).
Ceea ce surprinde în mod plăcut la Ana-Mihaela Nuţa este faptul că încă de la debut reuşeşte să creeze o atmosferă în jurul unei idei prin exploatarea acesteia la maximum. Este un fenomen ce la generaţiile trecute se putea sesiza doar după al doilea sau al treilea volum, fapt ce îi poate fi poetei fie stindard, fie stigmat. Pentru că ridicându-şi încă de acum ştacheta la acest nivel, este cumva obligată să confirme.
Aştept aşadar cu nerăbdare şi această confirmare din partea Anei-Mihaela Nuţa.
  


duminică, 7 aprilie 2013

Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir


Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir
Diana Frumosu - „Strada cu trandafiri”
                                                                             de Romeo Aurelian Ilie
            Diana Frumosu, născută în 1993, la Criuleni, face parte din noul val de poeţi din Republica Moldova. Este membră marcantă a cenaclului literar „Dincolo de lume” din Criuleni, dar în acelaşi timp şi a lumii literare româneşti. După ce a invadat revistele şi concursurile literare din Romania şi Republica Moldova, apărând şi în câteva antologii, iat-o ajunsă la fericitul moment al debutului, cu volumul „Strada cu trandafiri” (Editura Arc, Chişinău, 2012).
            Volumul apare ca urmare a câştigării Marelui Premiu la Concursul de Creatie Literară din cadrul Proiectului naţional de lecturi publice, realizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova în parteneriat cu compania „Moldcell”.
Debutul Dianei Frumosu vine într-un moment potrivit, când deja poeta îşi cristalizează atât stilistica cât şi tematica poeticii sale. Astfel, trebuie remarcat de la început un sistem metaforic bine pus la punct, care are rolul expres de a servi drept cheie pentru desluşirea anumitor texte. Iar acest sistem metaforic poate fi definit printr-un joc al oglinzilor concave, mai exact printr-o interpretare inversă a cuvintelor.
Astfel, dacă la prima vedere poemele Dianei au în centru ideea morţii şi mai cu seamă a fricii de moarte, de fapt aceasta vorbeşte fie despre viaţă, trăită cu luciditatea unei lame de cuţit (din care trăire izvoreşte într-adevăr şi înţelegerea morţii), fie despre moartea interioară, sufletească, după calapodul bacovian.
De altfel, faptul că poemele Dianei Frumosu trebuiesc citite în cheia privirii concave, reiese încă din primele două versuri ale poeziei „Autobiografică”, cea care deschide volumul: „Locuiesc la marginea unei lumi cât/ un sâmbure de lămâie”, versuri concludente din acest punct de vedere, deoarece ilustrează o realitate maximalistă printr-o imagine minimalistă, lumea în care Diana se situează, în centru şi nu la margine, fiind vastă şi cvasicuprinzătoare. De asemenea, alegoria viaţă-moarte se desluşeşte foarte clar în aceeaşi „Autobiografică”, din imaginea vechii maternităţi transformată în morgă, în care de altfel însăşi poeta se naşte.
Fiind aspectul cel mai uzat de tânăra noastră poeta, am să încep cu analiza textelor în care tema morţii trădează de fapt acuta prezenţă de spirit în faţa vieţii. Astfel, un prim text in care se remarca alegoria viaţă-moarte este „Românul s-a născut poet” în care poeta, după ce afirmă: „Când s-a născut, omul şi-a ridicat moartea în spate”, continuă cu înşiruirea unor trăsături ale acestei „morţi”: „buzele rujate ieftin,/ mâinile crispate/ şi chiar pupilele ei/ încărcate cu vid”, însuşiri care descriu fără doar şi poate o viaţă trăită meschin sau cel puţin mediocru. Iar distincţia cu privire la „român”, căruia „Veşnicia i s-a urcat în spate”, aduce deplina lumină asupra alegoriei, ştiut fiind că veşnicia începe încă din timpul vieţii. O altă ilustrare a vieţii trăită sub zodia acutei lucidităţi, dar mascată în spatele morţii o găsim în „Fântână apocaliptică”: „moartea mea s-a transformat în seri lungi/ şi s-a lungit în obsesii cum se îngraşă un obez./ Am visat cum mor de mai multe ori/ şi tot simt cum mor când singurătatea se încolăceşte/ în jurul gurii mele ca un şarpe/ care îmi sărută coapsele şi sânii”. De remarcat aici invocarea şarpelui, care raportat la exegeza biblică, simbolizează atât trecerea de la viaţă la moarte, cât şi învingerea morţii. Voi încheia pentru moment capitolul morţii ca mască a vieţii, remarcând şi poemul „Tanatofobie” în care poeta îşi afirmă de fapt cvasiluciditatea în faţa vieţii şi a lumii ce trăişte murind: „Ştiu că voi muri altfel de cât se moare./ Tot ce gândesc stă în prisma unui cavou/ din care nici sufletul nu mai poate ieşi./ Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac/ să nu-i umplu de mine./ Mi-e frică să le vorbesc când gura mea/ nu scapă numele morţii”.
Acesta este de altfel şi poemul ce face trecerea de la receptarea morţii ca viaţă, la ilustrarea morţii interioare, sufleteşti a unei lumi aflate în declin spiritual. „Cavoul” prin care Diana gândeşte este simbolul scutului împotriva morţilor vii, aşa cum şi Bacovia se va fi ascuns în „Cavoul” său, plângându-şi propria viaţă, ca manifest împotriva meschinăriei generale din afara cavoului. Despre moartea colectivă a societăţii dă mărturie poeta şi în „Elegie”: „Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd/ mulţimea cu mortul”. O societate ce se plimba pe sine spre o groapă comună, groapa ignoranţei ce duce fără doar şi poate la o sinucidere insesizabilă dar şi ireversibilă. Că aşa stau lucrurile ne lămureşte „Poemul unei cutiuţe de chibrituri”, în care luciditatea poetei îmbracă haina cinismului, un cinism pozitiv care o disociază critic de masa amorfă de oameni: „Când aprind lumina,/ numele meu este un criminal./ Oamenii nu mai sunt buni şi/ nici măcar frumoşi./ Oamenii mor şi chiar le place s-o facă/ ca şi cum asta ar însemna viaţă./ Nimeni nu se mai ruşinează să moară”. Apoi poeta arunca asupra acestei morţi existenţiale a societăţii o pelerină a metonimiei, transformând-o într-o „văduvă nebună”, şi o trece prin ciurul minimalismului, reducând imaginea întregii societăţi la „cartierul nostru”(Nu mi-a fost niciodată frig). Trebuie remarcată aici subtilitatea cu care poeta evită excesul în ceea ce priveşte critica socială, mascând totul sub forma unei introspecţii sau a unei viziuni personale.
Dar adevărata valenţă a introspecţiei Dianei se va vedea în poemele de dragoste, pentru că, aşa cum spuneam în debutul acestei cronici, lirica ei este cvasicuprinzătoare. Iar tema iubirii vine cumva atât ca o contrabalansare a morbidităţii, fie ea şi eterică, care ameninţă să domine economia volumui de faţă (de altfel poemele de dragoste se întrepătrund fericit cu cele despre moarte, indiferent de modul ei de înţelegere), dar mai ales ca o afirmare a firescului ontologic al unui suflet curat, singurul ce se poate întrepătrunde cu un spirit atât de lucid. Iar modalitatea în care Diana Frumosu înţelege să ilustreze iubirea este aceea a unei întrepătrunderi reciproce a celor doi, ca în mitul androgin. O perspectivă din nou foarte fericită, care demonstrează că poeta, deşi la o vârstă fragedă, intuieşte valoarea de adevăr învăţăturii că un bărbat şi o femeie devin prin căsătorie un singur trup. Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că poeta alege să ilustreze unirea dintre cei doi, în maniere foarte diferenţiate. De la o unire oniric-corporalistă, cu nuanţe uşor groteşti, izvorâte dintr-un nesaţ al chemării: „îmi venea să-ţi desfac pieptul/ şi să-ţi înghit inima/ să-mi înnod mâinile şi picioarele mele/ de mâinile şi picioarele tale/ca o bârnă de fier sudată de alta”(Serviţi, vă rog), la o curgere aproape panteistă a unuia în celălalt: „Porii mei s-au deschis ca o gură./Îmi cuprind gâtul cu palmele/ şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine/ ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată/fără staţii şi fără capăt -/ infinitul acesta eşti tu”(Azi o să vii). Pe această linie a iubirii ca întrepătrundere reciprocă, poeta îndrăjneşte să ridice ştacheta şi să aplice mitul androgin chiar pe realitatea ei personalistă, autobiografică, în „cele două diane patetice”: „Numele lui/e numele părţilor din/corpul şi scheletul tău./ Deci,/diana,/pot să-ţi zic Nicu?” sau „Ea îşi muşcă nervul./Un poem în care/ Nicu e liliacul prăbuşit peste/părul ei/ca o viaţă pe-un cadavru/îmbălsămat de poeţi”. De altfel, „îmbălsămarea cadavrului” din acest poem exprima fără niciun echivoc adevărul biruinţei asupra morţii, indiferent de forma ei de exprimare, doar prin intermediul iubirii.
De asemenea nu trebuie trecut sub tăcere nici jocul esteticii. În volumul „Strada cu trandafiri” poeta interpune printre poemele de întindere medie sau mare, în care accentul cade pe susţinerea unei idei prin intermediul unui discurs poetic, câteva poeme mici ca întindere, dar pe care mie îmi place să le numesc de esenţă tare, care au menirea atât de a destabiliza atmosfera uşor apăsătoare a volumului, dar şi de a lansa sentinţe poetice prin intermediul unor imagini puternice, ce au ca efect fixarea mai eficientă a prismei gândirii lirice a poetei în mintea cititorului. Astfel de sentinţe sunt: „Să-ţi curgă inima în cuvinte/ca o sticlă de vin roşu”(Cum să scrii dacă eşti eu), „Viaţa mea-/puncte/de suspensie/într-un vers cu/slove transparente”(Linii); „Viaţa din mine îşi mănâncă pumnii/ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii./- Mă lepăd de tine, lume”(Noi suntem iubiţii niciodată oameni) sau „Fior alb mi se dezleagă în piele/ca un şiret de care atârnăm la picioarele/raiului”(Lui Adonis).
În final voi saluta cu toată căldura debutul Dianei Frumosu, îndrăznind chiar să întrevăd o fructuasă continuitate a demersului ei poetic. De altfel, ca orice debut respectabil, şi „Strada cu trandafiri” se încheie cu un poem ce nu are legătură cu restul construcţiei; „Să nu iubeşti, femeie, poeţii”, fiind de fapt poemul-program al viitorului volum, pe care îl aştept de pe acum cu aceeaşi ardoare cu care am aşteptat şi debutul.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate