Desăvârşirea are aripi de fluture
„Crisalida” –
Ana-Mihaela Nuţa
de Romeo Aurelian Ilie
Ana-Mihaela Nuţa face parte din noul val de poeţi
basarabeni care începe să se reverse peste întreaga literatură română aducând
un suflu proaspăt de entuziasm tineresc, alimentat de originalitatea unei
gândiri lucide, nepervertite de sinuasele curse ale vieţii. Ana-Mihaela Nuţa
s-a născut în 1992 la Chişinău, a absolvit Liceul Teoretic Petru Zadnipru din localitate, iar în prezent este studentă la
Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu. Este membră a cenaclului Iulia Haşdeu al revistei Clipa,
laureată a mai multor concursuri literare din România şi Republica Moldova, iar
începând de anul trecut şi-a câştigat un loc între „poeţii oficiali”, debutând
cu volumul „Crisalida”, în cadrul
colecţiei „Debut sideral” al Editurii Clipa.
Volumul „Crisalida” are ca subtitlu „Efectul fluturelui”,
iar de aici se vede clar că lait-motivul poeticii Anei-Mihaela este fluturele.
Numai că în gândirea tinerei poete fluturele evadează de sub clişeistica
metaforei clipei sau a efemerului, devenind un simbol al desăvârşirii, al
întregului, aşa cum se poate vedea încă din poezia ce deschide volumul: „suntem
două omizi/care poate niciodată/nu vor fi fluturi/sau poate omizile
noastre/sunt forma desăvârşită/a fluturelui”(metamorfoză). De asemenea, din
acest text ce poate fi socotit drept arta poetică de moment a Anei-Mihaela, se
observă cum poeta plasează desăvârşirea într-un stadiu larvar al existenţei,
prin aceasta sesizându-se şi trăirea unei nostalgii după perfecţiunea
originară, paradisiacă. Ideea este foarte bine continuată şi în următoarele
texte. Astfel, în „crisalida”, construită sub forma unui joc de oglinzi, metaforă
a realităţii interioare, fluturele devine întruchiparea întregului posibil,
realizabil doar în doi: „dă-mi mâna/devenim un fluture”.
Deşi în unele poezii, fluturele pare să simbolizeze
altceva decât desăvârşirea, în fapt poeta nu face decât să ne ilustreze prin
intermediul aceluiaşi motiv, şi alte feţe ale desăvârşirii, precum şi modurile
de a ajunge la ele. Astfel, în poezia „pentru ca ei să înţeleagă de ce
zâmbesc”, fluturele îşi trage peste aripi haina iubirii desăvârşite, a iubirii
trăite ca realitate interioară, la care nu se poate ajunge decât prin
abandonarea cotidianului, a lumii exterioare: „lasă vrăbiile să facă
acrobaţii/pe sâra de rufe/şi mută-ţi ochii mai aproape de mine./când va termina
de lătrat maidanezul de la colţ,/toată dragostea noastră se va strecura în
iarbă,/mai aproape de greieri şi fluturi”. Apoi, folosindu-se de simbolul
perspectivei inverse, poeta ne dezvălui cum iubirea nu poate fi desăvârşită
decât dacă se lasă înfrântă de luciditate, doar pentru a înflori apoi mai puternică:
„de mâine ne mutăm într-o ladă cu piersici/să legănăm păpuşi din petece
răsucite în jurul unui ciocan/le vom cânta de noapte-bună dis-de-dimineaţă/ca
să viseze mai mult despre cum e să fii om/când nu e voie/ se sting
fluturi/înfloresc hemoragii chiar dacă/de mâine ne mutăm”(schimbări). Ideea
contopirii cu luciditatea este apoi tratată ca un firesc al vieţii, ca o
revenire la stadiul larvar atât de mult dorit, dar care nu durează decât o
clipă: „până la coaste/se întinde/stadiul larvar al disperării/până aproape de
miez/se strecoară/cel mai dureros legământ”(respiră).
De remarcat de asemenea şi jocul stilisticii în economia
volumului. Astfel, după ce a apelat la metafora simpla, apoi la jocul
oglinzilor şi la perspectiva inversă, poeta ajunge să folosească o serie de
imagini forte, construite prin răsturnarea firescului logic. Iar aceasta pentru
a evidenţia diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, fară de care nu se poate
înţelege cum aparentele chinuri ale dragostei nu sunt altceva decât căi spre
întrepătrunderea reciprocă în iubire, altfel spus, spre desăvârşirea acesteia:
„atât de mult îmi plac nuferii de pe marginea cerului/ancora se îneacă în
clepsidră nu mai e timp/podeaua rămâne desculţă sub picioarele mele/înghite
corăbiile noastre suntem un infinit naufragiu/ne înecăm ne umplem plămânii unul
cu altul/din necesitatea de a nu ne expira/ne sufocăm nu mai încăpem în noi/să
stingă cineva lumina ne-am fript retina/încercând să ne iubim”(eclipse).
Iar pentru a da o ciclicitatea acestui joc al
stilisticii, poeta revine spre finalul volumului la folosirea metaforei simple,
dar profunde, menite să faciliteze transmiterea mesajului ultim; tinderea spre
absolut, care vine ca o încununare a căutărilor interioare ale poetei.
Bineînţeles că şi această tindere spre absolut este condiţionată de revenirea
la origini, ce stă tot sub zodia fluturelui: „nimfele au rescris
miturile/rătăcindu-ne în acelaşi labirint/să mergem în serpentină/sub semnul
infinitului/ e unica scăpare”(în serpentină).
Ceea ce surprinde în mod plăcut la Ana-Mihaela Nuţa este
faptul că încă de la debut reuşeşte să creeze o atmosferă în jurul unei idei
prin exploatarea acesteia la maximum. Este un fenomen ce la generaţiile trecute
se putea sesiza doar după al doilea sau al treilea volum, fapt ce îi poate fi
poetei fie stindard, fie stigmat. Pentru că ridicându-şi încă de acum ştacheta
la acest nivel, este cumva obligată să confirme.
Aştept aşadar cu nerăbdare şi această confirmare din
partea Anei-Mihaela Nuţa.