Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Mesaj la intrarea în postul Naşterii Domnului

Dragi vizitatori ai R.A.I.-ului şi viitori locuitori ai Raiului,

Vă recomand ca în această perioadă de aşteptare a Naşterii Domnului, să vă adaptaţi modul de viaţă, după măreţia şi semnificaţia sărbătorii pe care ne pregătim să o întâmpinăm, şi mai apoi să o sărbătorim.
Aşadar, să ne renaştem şi noi cu fiecare zi, aşa cum şi Hristos o face în ziua Crăciunului, în sensul că, nu ar strica să ne purificăm cât se poate, trupul cu postul şi duhul cu rugăciunea, iar spiritul să îl hrănim cu roade duhovniceşti, sau cel puţim să îl ferim de pângărirea cea de toate zilele.


Hristos se naşte, slăviţi-l,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-l,
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă,
Cântaţi Domnului tot pământul
şi cu bucurie lăudaţi-l popoare,
că s-a preaslăvit!!!

Prea Sfintei Fecioare Maria



Ce dulce viaţă duc de când
De tine am aflat întâmplător,
Tu însă de demult îmi tot lucrai în gând
Ştiind că te voi afla în viitor.

Maică Fecioară, multe ştiu şi pot
De când te rog să îmi ajuţi,
Dar n-am putut afla nici azi, deloc
Cum aş putea să-ţi mulţumesc că mă auzi.

Şi încă nu ştiu, Maică Preacurată
Cum să te rog mai bine, să mă ierţi,
Căci deseori mă pierd în lumea largă
Cu gândul. Şi de tine mă dezleg.

Şi deşi înţelepciune mi-ai tot dat
Prin rugăciunea-ţi către Fiul Tău,
Tot nu pricep de ce tu mă iubeşti
Şi mă ajuţi mereu când îi e greu.

De-aş căuta cuvinte pe ales
N-aş reuşi Preasfântă Maică, şi mă iartă,
Să-ţi mulţumesc că ,mijloceşti prea des
La Tronul Celui Ce îţi este Fiu şi Tată.
Dragoste, cafea, şi … (Bum! Bum!)

„Teribil de cald, monşer!”, mă trezesc surâzând arogant, fără să-mi dau seama pentru ce anume. „Totuşi, e bună şi canicula asta la ceva: normalizează pulsul străzii. Nici ţipenie de om. Să tragi cu puşca…”
Salut colega! Ce faci pe căldura asta pe stradă?
Salut! Mă plimb. „De unde oi mai fi apărut şi tu să-mi tulburi gândurile?”
Ce zici, vi diseară la concert?
Ce concert?
O trupă nouă de rock. Nici n-am reţinut numele ei. Dar, e moca!
Pâi dacă e moca… „Acest argument are întotdeauna acelaşi efect. Acum, na! Ce poţi să pierzi?”
Ne vedem diseară la teatrul de vară.
OK!
(…)
„Dragostea este o …” (Bum! Bum!)
Hei! Moa…. E în …..le tău!
Ce zici?
(Bum! Bum!) e în mulţime! E în spatele tău!
Nu pricep nimic! E prea mare gălăgie!
Fii atent! …tea e în mulţime! E în …le tău!
Ei, lasă acum! Nu vezi că nu aud ce vrei?
Uit – te în mulţime! E acolo!
Unde ? (Bum! Bum!)
În cafea!
Ha! Ha! (Bum! Bum!) Care cafea?
De la masă!!! Ţi-am ghicit!
Aaaa! Şi cum stau cu…
„Dragostea este un …”
Lasă tu dragostea! (Bum! Bum!) e pe urmele tale!
WOW! Dragostea e pe urmele mele! Ce tare! Am plecat să o caut! Hai, pa, „fraiere”!
„Dragostea noastră …”
- Stai! Nu fugi! Nu şti nimic! Stai şi cu mine!
- Nu! Eu nu împart dragostea cu nimeni! (Bum! Bum!) Lasă-mă singur! Du-te înapoi la cafea!
- Dă-o în mă-sa de dragoste şi de cafea! … e pe urmele tale!
- Nu te mai ascult! Trec dincolo!
- Aşteaptă!
Brrr! Brrr! BUM!
Oh, nu! La naiba cu dragostea mea! Cu cafeaua ta! Eşti bine? Hei, vorbeşte! Nu muri!!!
Era pe urmele tale, dar m-a nimerit pe mine…
Lecţii de zbor cu poetul
Dan Elias


La începutul acestui an (sau între noi fie vorba, la sfârşitul lui 2008), a apărut la editura Helis Slobozia, volumul de poezii „Mersul pe nori” semnat Dan Elias.
Volumul, purtând subtitlul „Oglinzi şi Sonete”, este împărţit în două părţi, fiecare compunându-se din câte 29, respectiv 26 de dublete Oglindă - Sonet. Deşi autorul ţine să precizeze de la bun început că „această carte este una mai mult tehnică decât imaginativă şi cuprinde instrucţiunile de zbor scrise pentru soţia mea şi copiii mei”, a căror acord explicit a şi făcut posibilă publicarea cărţii, totuşi, poetul a scăpat printre degete, sau mai bine zis printre aripi, mai mult decât atât. Într-adevăr, volumul este un manual plin cu lecţii de zbor; dar întru-cât nu egoismul îi caracterizează pe poeţi, ci discreţia punerii sufletului pe tavă(Oglinda XXXVI), şi întru-cât domnul Elias este poet în toată puterea cuvântului, înseamnă că lecţiile îi privesc pe toţi cei care vor să înveţe.
De remarcat la acest volum, jocul oglinzilor, care, surprinzător, se manifestă atât în Oglinzi, cât şi în Sonete, ba chiar şi între ele. Astfel, „Oglinzile” sunt într-adevăr reflecţia sau proiecţia sufletului poetului în cuvinte, dar şi „Sonetele” nu sunt altceva decât oglindirea Oglinzilor, şi în acelaşi timp, reflecţia năzuinţei poetului după liniştea adusă de poezia de tip sonet. Altfel spus, între Oglindă şi Sonet, se reflectă sufletul poetului, desenat virtual de imaginile suprapuse ale celor două proiecţii.
În prima parte a volumului, intitulată „Risipitoarea de vise mov sau Cum ţi-am scris prima carte de nins”, poetul dă întâi senzaţia unei levitaţii treptate sau a unei urcări pe o scară imaterială. Astfel, în prima Oglindă, zborul este pregătit intens: „De zile-ntregi/ îmi ung degetele/ cu alifii din piele de fluture/ şi aerul nu mă ţine încă”. În dubletele II şi III este descrisă lupta dintre memorie, care trage în jos, şi imaginaţie, care tinde spre sus, şi care în final, (Sonetul III) îşi spune ultimul cuvânt: „cum oare mă reuşeşti să zbori”. Odată cu dubletul al IV-lea, se sesizează şi prima disconcordanţă între Oglindă şi Sonet. Astfel, în Oglindă asistăm la primul contact cu cerul, firav, dar concret, abia intuind lumina; „Urma tocurilor tale pe cer/ mereu în acelaşi loc”, iar în Sonet, devenim martorii unei tulburări în sânul relaţiei sentimentale: „ De noapte suntem tot mai uzi/ Te strig şi nici nu mă auzi”. Această tulburare, provoacă întoarcerea pe pământ.
În continuare, povestea se desfăşoară în formă de zigzag, orientat când de jos în sus, când invers, fiind momente când însăşi elementele cerului tânjeau după prezenţa muritorilor acolo. Cât îi priveşte pe învăţăceii zborului, ei îşi ling rănile primei tentative ratate de zbor, privind necontenit cerul, explorându-se reciproc şi căutând elementele de legătură dintre ei şi cer.
Asta până la prima speranţă concretă de după cădere: „ În buzunarele aripilor/ am tot timpul/ un ciot de creion./ Nu se ştie niciodată/ când voi fi lăsat / să scriu direct pe albastru”(Oglinda XII) . Acesta este şi momentul cheie, când fostul învăţăcel devine profesor de zbor. Apoi se reia jocul zig-zag-ului, cu viziuni de îngeri, cu transformări în aburi, în speranţa unei noi ridicări la cer, cu căderi aparent definitive în planul terestru, cu priviri aruncate sub forma gândului spre cer, până la experimentarea unei noi metode de zbor, în somn: „Cu tăvi de argint în somn, te învelesc/ şi pun deasupra moale, aluatul/ pe care s-a lipit într-un scăldat/ o frunză fără viaţă dintr-un înger”. Atmosfera somnului sprijină în continuare iluzia zborului, prin mişcări de aripi imaginare. Apoi, după o nouă coborâre pe pământ, profesorul descoperă motivul pentru care nu poate zbura: „Pentru meseria de înger/ am dat nenumărate/ examene de tristeţe./ Dar nu m-au primit./ Eram doar cu un pic mai greu/ decât normele Lui/ de singurătate. Cu tine”.
Spre sfârşitul părţii I, profesorul realizează asemănarea iluzorie cu îngerii: „Când mergi, tu parcă baţi postum/ Din aripile îngerilor morţi/ De dorul tău”(Sonetul XXVIII), pentru ca în ultima Oglindă, a XXIX-a, el să exclame resemnat: „Acesta-i felul gravitaţiei mele!”.
În cea de-a II-a parte, intitulată foarte sugestiv, „Năruinţele sau Amintirile unui contemplator de profesie”, lecţiile de zbor aproape că nici nu se mai ţin. Profesorul, resemnat, chiuleşte de la predare, lăsând loc tăcerii: „Cuvintele-au vorbit mai târziu/ încercând să mă tămăduiască/ dar numai tăcerea m-a vindecat” (Oglinda XXX). Şi totuşi, jucându-se cu speranţele învăţăceilor, profesorul lansează promisiunea zborului: „Repetă după mine şi îţi promit să zbori”(Sonetul XXX).
Dar, cu toată promisiunea, proful se retrage în sine. Ia o pauză pentru a tăifăsui cu Dumnezeu, pentru a-şi linge rănile tăcerii, pe care şi le va curăţa prin foc. Inteligentă mişcare! Purificatorul de profesie, i-a limpezit gândurile, şi proful de zbor a ajuns la o înţelegere a mersului pe nori, doar prin intermediul cuvintelor: „Numai acest mers pe nori/ în sandalele strimte ale cuvintelor”(Oglinda XXXIV). Dar, după cum el însuşi va declara mai târziu, „Dorinţele iau azi loc cutezanţei”, din dorinţa de a nu-şi dezamăgii învăţăceii, proful nostru le implantează iluzia cerului în iarbă, de sub care el se angajează să-i privească plutind: „Voi deschide ochii sub iarbă/ şi-o să vă privesc/ tălpile fierbinţi/ şi neştiutoare./ Plutitul/ n-o să mă mai doară/ decât foarte puţin”(Oglinda XXXV).
Apoi, după ce şi-a pus elevii la punct, proful îşi face timp şi pentru el, să-şi satisfacă dorinţa de a sta „în bătaia de joc a lunii/ în cuvintele goale”(Oglinda XXXVI), să încheie armistiţii cu ceasurile şi cu ploile, şi să se retragă în liniştea nopţii, doar pentru a sta la sfat cu tatăl său, căruia îi cere „un semn din pleoape”.
Şi se pare că a primit semnul cerut, pentru că vechea obsesie pentru cer revine cu bateriile încărcate: „Pentru siguranţa Universului/ toate fântânile ascund/ câte-o bucată de cer”. Şi, deşi redescoperă motivul imposibilităţii zborului; „Mai greu decât aerul, sufletul meu”, el nu renunţă la exerciţiile de plutire: „Aproape strivit/ de căderea serii/ dacă tocmai atunci/ n-aş fi exersat plutitul, cu gândul la tine”. Dar, după o nouă întrevedere cu Dumnezeu, profu’, dezgustat de „cioturile penelor/ crescute hidos”, se întreabă dezamăgit: „Să fie zborul un biet delir?”(Oglinda XLV).
Şi dezamăgirea îşi joacă toată mâna, fără greşeală în sufletul profului de zbor: „De pe umerii goi/ Mi se scurg picături de aripi./ N-am zburat niciodată!”(Oglinda XLVI). Lăsat în voia spleenului, el constată că abia într-un sfârşit s-a obişnuit cu sine, şi revoltat, se ia la harţă cu divinitatea: „La câtă, Doamne, pulbere-i sub nori/ Ce-ţi trebuie şi biata mea ţărână/ Să-ţi fie iarăşi cocă la-ndemână/ Mereu momeală altor visători?”(Sonetul XLVII). Dar, calmat pe parcurs, îi cere lui Dumnezeu: „La praful ce-o să-l las, aşa puţin,/ Adaugă de poţi, mai mult senin”(Idem). Şi Dumnezeu, prieten vechi, îl renaşte, lăsându-i totodată şi setea de nori: „O, Doamne!/ Abia ne-am început!/ Te ascult şi trag după mine/ uşa norilor”(Oglinda XLVIII). Dar angoasa revine ca-ntr-un vis urât: „O boală de fulgi este tot ce-am agonisit”(Oglinda XLIX), şi rămâne în compania poetului până aproape la final, inducându-i acestuia gândul plecării din lume, şi răsucindu-i cuţitul în rană, îi trimite un fluture drept tovarăş de noapte.
Şi totuşi, revenindu-şi brusc din transă, fostul tinzător după cer, realizează că nici acolo nu-i totul perfect, că luceferii sunt pe moarte, şi că tot mai bine e să fi un arbore visător, pentru că „Doar visele n-au fost din lut”(Oglinda LV).
În încheiere, dacă domnul profesor îmi permite, aş îndrăzni să-i redenumesc cele două părţi ale volumului, astfel: pe prima aş numi-o „Aventurile unui profesor de zbor”, iar pe cea de-a doua, „Zbaterile unui visător după nori”. Dar cu precizarea că aceste zbateri n-au fost în zadar, ducând la cunoaşterea faptului că: „Luciditatea poate fi o sminteală/ în acest univers al treziţilor”(Oglinda LIV).
Iar la final, pot afirma că domnul Elias a creat o poezie ca o domniţă, de care un suflet curat, nu poate să nu se îndrăgosteasă.
Ţara arde, babele se piaptănă
-situaţia presei din 8 aprilie 2009-


„Ce monotonie! Nu mai arde nicio Romă, nu mai cade niciun zid al Berlinului, nu se mai lasă nicio Cortină de Fier. Ce istorie leneşă! Măcar să mai ardă şi ţara asta odată, poate aşa s-ar pieptăna şi babele, şi-am fi şi noi, de colo până acolo, o naţiune cochetă, aranjată, numai bună de mers la balul Europei. Ca-n basmul cu Cenuşăreasa.(că doar, dacă arde ţara, avem din ce cenuşă să ieşim)”. Cam aşa s-ar gândi al nostru român, ocupat tot timpul cu trăitul în această ţară, care convins fiind că istoria se termină cu ultima copertă a manualului, se hrăneşte cu clişee, pe care se chinuie să le trăiască.
Uneori îi şi iese. Pentru că, într-adevăr, ţara arde şi babele se piaptănă. Mă refer la contrastul primăvăratic de început de aprilie. În timp ce la Chişinău, tinerii noştri fraţi de limbă română, încercau o revoluţie anti comunistă care să le aducă libertatea atât de mult furată (şi pe cât de furată, pe atât de dorită), şi o apropiere de România şi de ce nu, de Europa (de altfel au şi arborat cele două drapele pe clădirea Parlamentului), la Bucureşti, tinerii luminii şi babe credincioase atent pieptănate, pichetau de zor Tribunalul în încercarea de a obţine eliberarea lui Gigi Becali. Doamne-fereşte de vreo inundaţie, cine mai ajută gloatele luate de ape?
Transpunerea în fapte a zicalei mai sus amintite este susţinută şi de ziarele vremii, apărute în data de 8 aprilie. Astfel: „Adevărul” împarte prima pagină între arestarea lui Becali şi revolta de la Chişinău, chiar în ordinea aceasta, urmând să fie tratate mai pe larg, în ordine inversă. Articolul „Jos comunismul! Vrem în Europa!”, în paginile 4-5; iar „ Becali începe ofensiva cererilor de eliberare”, în pagina 6. Pagina 18, dedicată opiniilor, este iar împărţită între cele două evenimente. Redactorul-şef, Grigore Cartiau, ocupându-se de treburile interne, scrie articolul „Băsescu, agentul Richter”, în fond un pamflet în care analizează vocea opiniei publice şi politice de a-l pune pe Băsescu în spatele arestării lui Becali. Mai mult, Cartianu, ironic, vorbeşte despre o posibilă implicare a preşedintelui în cutremurele din Italia, în evenimentele de la Chişinău, ba chiar şi în înfrângerile naţionalei, toate de dragul de a redirecţiona privirea opiniei publice pe orice altceva, numai să-i fie lăsat-ă în pace familia. Grija pentru Chişinău este lăsată adjunctului Ion M. Ioniţă, care semnează articolul „Moldova între revoltă şi revoluţie”, articol clădit cu simţul răspunderii şi pe un ton foarte serios. Mă întreb însă, de ce o fi simţit nevoia domnul Andrei Pleşu să scrie articolul-pamflet „Schimbări revoluţionare” (ce titlu derutant!), care tratează despre perioada de după decembrie ‘89, şi care în contextul istoric de acum, nu îşi are rostul.
Trecând la „Cotidianul”, citim mare pe prima pagină: „După 20 de ani, a doua revoluţie românească. La Chişinău”; iar undeva în josul paginii, mic, abia zărit, un crochiu cu Becali. Revolta cu iz de revoluţie din Moldova este tratată apoi foarte serios în paginile 2-3, chiar cu un interviu al pre;edintelui Republicii Moldova, Vladimir Voronin, iar Becali este persiflat abia în pagina 7, tot într-un spaţiu mic, probabil direct proporţional cu metrii pătraţi ai celulei pe care o împarte cu „Spionul Floricel”. În sfârşit, îl tratează şi pe el cineva, aşa cum se cuvine.
„Jurnalul Naţional”, nici măcar nu a catadicşit să arunce un ochi în ograda vecină. Ion Cristoiu semnează „România lui Gigi Becali de la Maglavit”, Adrian Năstase: „Lista listelor lui Băsescu”, iar Tudor Octavian, surprinzător (de trist), scrie despre „Chitici”(sau despre sărăcie, n-am înţeles nici eu prea bine). Restul e „tăcere”. Una în care, se mai strecoară totuşi, un articol despre Becali, semnat Andreea Tudorică. Ideea e că cei de la Jurnalul întăresc zicala cu tot sârgul.
Dacă cândva s-o face vreo revizuire a listei de proverbe şi zicători, să nu vă atingeţi, vă rog, de „Ţara piere, babele se piaptănă”.
Inerţia mocangelii

Un afiş electoral (nu dau numele candidatului), anunţa un super concert al legendare trupe IRIS, pentru data de 26. 10 2009, la Casa de Cultură din Constanţa. Dedesubt, specificat ca o Nota Bene: INTRAREA LIBERĂ.
Ora 19.30, ora concertului. La uşa sălii de spectacol, o îmbulzeală de nedescris. Mă gândesc: „Ce de irisişti şi în Constanţa asta!!!” Dar, încet, încet, unul, câte unul, „fanii” se retrăgeau spre ieşire: „Hai, frate, că io nu stau în îmbulzeala asta!” Măi, ce mai fani! Dar, atât mai bine pentru mine. După cernerea fanilor, am reuşit şi eu să intru în sală.
Concertul a fost minunat! La unele melodii, era de ajuns doar simpla prezenţă a lui Cristi Minculescu pe scenă, ca toată lumea să cânte în delir.
Pe undeva, acest fapt îmi amintea de o istorioară din Pateric, despre Avva Antonie, la care venind mai mulţi fraţi, unul dintre ei nu întreba nimic. Întrebându-l Avva Antonie, de ce nu întreabă nimic, el răspunde: Avvo, destul îmi este să te văd.
Aşa se întâmplă cu toate valorile autentice. E destulă prezenţa lor ca să te simţi mai bogat.
Cât despre aşa-zişii fani, care au abandonat, e clar că au venit mânaţi doar de inerţia mocangelii, nicidecum din admiraţie pentru Iris. Ei, cum erau să piardă un concert moca?!
Că bine zicea acum ceva ani, Dinescu al nostru: „Dacă s-ar anunţa că se dau palme gratis în faţa primăriei, sigur s-ar aduna câţiva să-şi ia palme, că doar e gratis”
Spovedanie de dragul trendului

Hai să fim trendy! Dar ce ne cere trendul?
Mai intâi, şi mai întâi, şi mai înainte de toate, trendul ne interzice să mai umblăm pe stradă, aşa, de capul nostru, în duhul gol, cum umblau cândva acei homo sapiens în Pateric.
Aşa că, na! Trebuie să ne conformăm. Eu personal, mă conformez şi înjur cu foc (bineînţeles în gând) când mai văd câte o epavă care se rujează şi fardează şi fuge de moarte de pe-acasă. Minciunelele sunt din nou la modă. Şi eu... Îmi mint şi eu şeful, ştiind că la rându-i nu şi-a însuşit decât primele trei articole din Regulament: art 1: Şeful este sef; art. 2: Şeful are întotdeauna dreptate; art. 3: Când şeful nu are dreptate, se aplică art. 1 şi art. 2.
Umblă vorba prin târg că e vremea trântelor de stradă. Eu mă iau de piept cu viaţa, şi nu mă las cu una cu două învins de ea. Zice-sa-r că e bine ca din când în când să mai şi pierzi. La mine, asta e o mare problemă! Nu prea îmi iese!
Îmi iau însă revanşa cu alta mai boacănă. Mai trag şi eu câte o beţie aşa, la zile mari şi evenimente importante. Dar ţigări... asta nu! Pentru că buzunarul e cam strâmt. Şi în plus bântuie pe aici o ... de-aia de...cum îi zice, domn-le, trendul ăstă? De-aia de rimează cu miză (psihologică), cu priză (la mase), cu muză (a patronilor) şi cu valiză (goală, când e vorba de plecat la mare).
Iar când ies în lume, şi vestalele zeului trend umblă în scopuri misionare pe stradă, îmi aducă şi eu ofranda: îmi scot ochiul smintibit şi iute îl arunc în urma lor.
Dar ceea ce ne cerul trendul cu tot dinadinsul, constă în faptul că trebuie să îi facem parte şi lui Belzy – Primarul Târgului de Ochi -. Drept pentru care, îl iau cu mine la gât sau pe haine, niciodată în suflet, şi mergem la câte un concert la care se simte erou, muză şi chiar în centrul atenţiei. La răstimpuri dau şi eu din cap, ca să îi las impresia că sunt de acord cu impresiile lui. Apoi, îl invit să jucăm „De-a va-ţi ascunselea”, seara târziu, în cimitir. Eu mă ascund la umbra unei cruci, el într-un sicriu.
Duce-sa-r pe pustiu!
Joc divin

Mircea Eliade, îşi încheie nuvela fantastică „La ţigănci”, cu replica: „Aşa începe totul, ca într-un vis”. Ce frumos! Dar asta e valabil doar pentru lumea fantastică...
În realitate însă, totul începe ca într-un joc. Voila!!!
Când Dumnezeu a creat omul ( bărbat şi femeie), l-a zămislit după chipul şi asemănarea Sa (conf. Facere 1, 26). Dar...sub formă de joc. Întâi i-a dat chipul, iar asemănarea l-a lăsat să o găsească singur, cu ajutorul chipului, format la rândul lui din libertate, raţiune şi sentiment. Şi omul a început căutarea asemănării prin grădinile deloc labirintice ale Edenului.
Însă vrăjmaşul, supărat nevoie mare că nu ia şi el parte la jocul de căutare, ci îşi continuă pedeapsa veşnică cu stoicism, s-a hotărât să-i bruieze omului undele jocului. În acest sens, el a schimbat indicatoarele aşezate de Dumnezeu în rai, pentru a servi omului la deslegarea enigmei. Astfel, a smuls plăcuţa de pe pomul cunoştinţei binelui şi răului, pe care scria „INTERZIS”, şi a pus o altă plăcuţă pe un pom alăturat, pe care a desenat o săgeată înspre pomul de nedorit. Şi omul a alergat cu avânt şi patos revoluţionar în direcţia greşită. Şi a greşit...
Dumnezeu i-a pedepsit apoi pe toţi participanţii la eşec: şi pe omul devenit oameni şi pe vrăjmaş. Pe oameni i-a trimis pe pământ, lăsându-le totuşi chipul Său, dar aşa, şifonat cum l-au adus în stare în urma căderii în plasa vrăjmaşului.
Totuşi, ţinând prea mult la jocul pe care l-a creat, dar şi la jucători, Dumnezeu i-a primenit omului hainele cu o soluţie din sânge, hule şi scuipat, aplicate pe chipul Fiului Omului, şi l-a reaşezat la start, cu chipul cel dintâi intact.
În asemenea nouă ipostază, omul a reuşit uneori să înţeleagă că de fapt, chipul lui Dumnezeu care se afla în posesia sa, este de fapt asemănarea virtuală pe care el o caută când pe lumină, când pe beznă, iar asemănarea, odată ajuns la ea, este de fapt, chipul lui Dumnezeu în actualizare, sau realizare.
Într-adevăr un joc... Dar un joc minunat, pe care dacă îl câştigi, primeşti cu adevărat cununa de lauri. Dar, totuşi, e un joc greu, cu multe nivele, cu grade de dificultate crescând încontinuu.
Însă, Domnul a ştiut că această formă iniţială a jocului este destul de complicată, aşa că, pentru începători, i-a dat o formă mai simplă, dar cu acelaşi rezultat. Astfel, ne-a invitat pe toţi să participăm la un joc în care ni se oferă prietenia, cu toate armele ei, şi...noi trebuie să găsim „Zona X”, corespondentul „asemănării” din forma iniţială a jocului cu chipul şi asemănarea.
Ce reguli are jocul acesta?
O nimica toată! Trebuie doar să fi sincer cu tine însuţi. Uşor de zis! Dar, la un moment nefast, uiţi... şi pierzi.
Important este că, cei care respectă regula, au aflat deja că ...răspunsul enigmei este IUBIREA .
Da! Şi, reformulând, pe modelul Marelui Joc, putem concluziona: prietenia este iubirea în potenţă ( virtuală), iar iubirea este prietenia în actualizare (realizare).
„Amore, more, ore, re, probantur amiciţia”( Dicton latin).
Dezlegare la excese

La o privire mai atentă, de jur-împrejur, se poate observa că suntem captivi într-un cerc de interdicţii şi restricţii, care mai de care mai năstruşnice. Cum ar fi: „Pentru sănătatea dumnevoastră, evitaţi excesul de sare, zahăr şi grăsim”; sau „Consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii”. Ca să nu mai vorbim de marea gamă de avertismente în ce priveşte tutunul: „Tutunul dăunează grav sănătăţii”; „Tutunul poate ucide”; „Tutunul provoacă impotenţă”; etc.
Nu contest, cum de altfel nimeni, nici chiar cei vizaţi nu contestă veridicitatea avertismentelor. Dar, cu toate acestea, nu se prind!!!
Obezitatea este la ea acasă, a scăzut doar numărul complexaţilor ( tot e ceva!); numărul tutungiilor creşte direct proporţional cu mărimea caracterelor scrisului mesajelor de avertizare de pe pachetele de ţigări; iar mărturie pentru nescăderea numărului drinkuitorilor, stă nescăderea numărului accidentelor rutiere şi violenţelor domestico-sălbatice cauzate de consumul de licori euforice.
Mai grav este că, omul „încărcat de lumesc” ( sintagma lui Petre Ţuţea), văzându-se înconjurat de atâtea interdicţii, se destabilizează psihic. Tot mai frecvent se aude din stradă, replica: „Da’ eu pentru ce mai trăiesc?”; sau, şi mai spiritual: „Tre’ să moară omul din ceva! Eu din ce mai pot muri?”.
Aşa că, după cum se vede treaba din teren, excesul de interdicţii dăunează grav spiritului şi psihicului uman.
În concluzie, -cu puterea cu care am fost investit-, propun o dezlegare la oarecare excese: cum ar fi la priviri isteţe, spărgătoare nu de coduri, ci de aparenţe, la zâmbete sincero-copilăreşti, la gânduri plăcuto-utile şi mai ales la analize obiective asupra sensului vieţii. Eventual mai puneţi mâna şi pe nişte cărţi aparţinând categoriei „Underground literar”, cum ar fi : N. Steinhardt, Constantin Noica, Petre Ţuţea,sau reprezentanţii noii gărzi: Savatie Baştovoi şi Dan Puric.
Cine ştie, poate că, în curând va fi prin preajmă un exces de Homeri şi de Beethoveni....
Mult succes în însuşirea adevăratelor excese!!!
Joaca de-a anotimpurile

Ieri, ţi-am oferit primăvara mea
Dar tu îmi voiai vara…
Mi-ai oferit la schimb, iarna
Dar eu tânjeam după alt anotimp.

Azi îţi ofer o toamnă eternă
Fără a pretinde ceva,
Tu mă inunzi cu primăvara ta
De-o vârstă cu raza de lună.

Eşti frumoasă, cum ştii…
O, da,
Şi nebună!

Ciob de deochi

S-a spart zidul cel de berlin
ce stătea-ntre noi
- două harnice ploi-
şi-un ciob de deochi
a răzbit până la mine.

Eu am lăsat un colţ de
lacrimă să-mi pice.

Fără rost!

Până la tine
este un lan de spice
roşii,
abia răsărit,
firav,
ca un fetuş de copac
printre ruinele de zid
semiopac.

Dans nocturn

Ai dansat pe înserat
pe jeratic
de sentimente
până ţi s-au uscat aripile,
spre zori.

Acum îşi lingi rănile…

Pentru a nu fi în zadar,
din când în când
- când o pica la zar –
lasă-ţi saliva curtată
de o moleculă de suflet
primită în dar.

Taumaturgul

Am să mă scufund
în ochii tăi
şi-am să caut cimitirul
clipelor frumoase.

Am să le ung apoi solzii
cu tină
de amintiri uitate în vitrină.

Tu

Tu ai vocaţie de semănătoare.
aici speranţă
mai jos bucurie,
la dreapta tristeţe,
la stânga „ce vrei tu”,
mai jos „vezi să nu”,
mai jos, apoi, „faci cum crezi
cu ieşirile mele neverzi”.

Obosită ai vrea să te
rechemi…

Zâmbete de ger

Urletul de fiară
slobozit din celălalt capăt
de seară,
se sparge-n aripi
de fluturi
de-o vară.

Îngerul îşi plânge
colţul de cer,
atacat haotic
de zâmbetul tău,
tributar al ultimului ger.

Foame de scântei

Te căutam în al meu gând
secundă cu secund,
minut cu minută;
în timp ce tu-mi ghidai
doi licurici
din umbră.

Apoi, când jocul era în toi
ţi-ai legat tăcerea vâlvoi
în jurul ochilor mei
condamnaţi
la foame de scântei.

Ciob de sărut

Un veac jumătate
e distanţa dintre noi,
populată regulat
cu îngeri într-o aripă.

Tu îmi trimiţi
din gând în gând
câte un ciob de sărut,
şlefuit eroic
de toate frunzele zimţate
dintre pământ şi vânt.

Eu, din arcul cu zăpezi,
slobozesc un zâmbet şters
care, sorbind cu nesaţ
sângele în drum lăsat,
ajunge la tine
gri-îmbujorat

- suflet de împărat neîmpăcat -

Aşteptarea poetului

Tu, ridică-te,
ia-ţi zacerea şi umblă!
Iertate îţi sunt
bătrâneţile grăbite.

De 20 de ani,
poetul te aşteaptă
în parc.

Aplauze divine

Renunţând la moarte,
ai înviat.

Cerul surâde.

La schitul vechi
clopote albastre
bat suav…

Pst!!!
…zborul îngerilor…

De fapt,
Dumnezeu te aplaudă
la scenă deschisă.

Zâmbeşte şi taci…

Ascultă divinul Său grai:
„Bine-ai repăşit în Rai!”

Plansul lui Adam

O corespondenţă între cei doi fii ai Evei
în poemul „Plânsul lui Adam”1 de Panait Cerna

Analizând cu atenţie opera poetului Panait Cerna, privim în ochi o nedreptate a istoriei literare româneşti, care s-a grăbit să-l eticheteze drept poet minor. La această catalogare au contribuit cu precădere doi factori, dintre care, de cel puţin unul , poetul nu este direct răspunzător. Este vorba aici de activarea lui în perioada imediat post- Eminescu, fapt ce l-a inclus pe lista epigonilor acestuia. Celălalt factor nefavorabil lui Cerna este faptul că publică mult în „Semănătorul”, revistă cu profil preponderent poporanist-semănătorist, ale cărei pagini îi sunt oferite de Nicolae Iorga, cel care îl şi socoteşte un mare talent pe deplin format. De altfel, cuvinte de laudă la adresa lui Cerna are şi Ioan Petrovici, care vorbind despre el într-un articol publicat în Adevărul literal şi artistic din 25 martie 1923, afirma că acesta este poate cel mai strălucit exemplar al generaţiei sale2.
Un mare deserviciu îi face însă Garabet Ibrăileanu, care consideră că „nu este îl literatura românească un alt scriitor care, prin atitudinea sa faţă de problemele sociale, să fie mai poporanist decât acest poet”3.
La o privire mai amănunţită, se poate constata că de fapt Panait Cerna nu a fost în nici un caz un poet poporanist, ci mai degrabă un romantic întârziat, sau chiar un precursor al simbolismului (Cerna chiar traduce poezii ale lui Charles Baudelaire). L-am numit romantic, deoarece, pe lângă poeziile de dragoste, mai scrie şi poezii iinspirate din trecutul glorios al neamului, în care inserează şi nădejdi de răzbunare , cum este cazul poemului „Către pace”: „Trecutul plin de răni e încă viu/ Domneşte-n toţi un duh de răzbunare”. Într-adevăr, această poezie aduce cumva cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” a lui Eminescu, de unde poate şi catalogarea ca epigon (bineînţeles nu doar asta ar fi fost asemănarea). Tot acest tip de poezie va fi favorizat şi „elogiul” lui Ibrăileanu.
Un alt tip de poezie care pledează pentru aşezarea lui Cerna în rândul semănătoriştilor este poezia religioasă. Doar că, aici se produce marea eroare…
Într-adevăr, Cerna scrie poezie religioasă. Dar este o mare diferenţă între ceea ce scrie el şi poeziile de aceiaşi factură ale celorlalţi semănătorişti, de exemplu Voiculescu.
În poezia dedicată divinităţii, cerna face dovada adevăratei sale valori, întrucât în aceasta el inserează puternice note simboliste. Cel care remarcă acest lucru este G. Călinescu care observă diferenţa dintre esenţă şi aparenţă în lirica lui Cerna: „poezia lui e pură, adică independentă de tehnica şi imaginile ei”4. Cu alte cuvinte, se poate spune că, deşi semănătorist sau poporanist prin tehnică şi imagini, este totuşi simbolist prin puterea sugestiei şi precursor al modernismului prin mesaj şi idee poetică.
Un exemplu ar putea fi poezia „Isus”5, în care poetul scrie: „Ai fost un om şi-ai pătimit cu dânsul…/ Un Dumnezeu – cum te credeau părinţii”; versuri care arată o aparentă neâncredere în Dumnezeu, o idee care mai târziu, îi vor fi smuls şi lui Cerna ca şi lui Macedonski, un fel de: „Iertare, sunt ca orice om./ M-am îndoit de-a Ta putere,/ Am râs de sfintele mistere/ Ce sunt în fiecare-atom”. Rămânând la „Isus”, putem vedea în Cerna un înaintemergător al lui Arghezi: „Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,/ Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,/ Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:/ El din fiinţa lui nimic n-a rupt”. Lăsând la o parte referinţele dogmatice referitoare la chenoza Mântuitorului, destul de pregnante în acest text, nu se poate să nu se observe stilul activ al scriiturii de tip religios, acea zbatere şi tendinţă de răzvrătire, ce vor fi mai târziu exploatate de Arghezi în psalmii săi. Tocmai această „lipsă de supunere” îl depărtează pe Panait Cerna de Ion Pillat, de Vasile Voiculescu şi de ceilalţi semănătorişti ai vremii lor.
Dar textul care pune cel mai bine în valoare lirica religioasă a lui Panait Cerna, consider că rămâne „Plânsul lui Adam” (1904).
Acest poem, concretizat aparent într-un monolog adresat divinităţii, îl prezintă pe Adam în trei ipostaze. O primă figură a lui Adam este cea a omului arhetipal, care deplânge soarta fiului său Cain, care, după ce jertfa sa nu a fost primită de Dumnezeu, din invidie, îl ucide pe fratele său Abel; moment imortalizat de poet în versurile:
„Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primeşti,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepseşti…
Un gând de-aiurea – ucigătorul gând
Şi-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat”.
Efectele acestei crime, poetul, ascuns în vocea lui Adam, le prezintă într-un sistem „atunci-acum”:
„Şi s-a târât o pânză de fum, în lung şi-n lat,
Ca o imensa-aripă de vultur săgetat,
Iar de atunce, fumul crescu mereu,şi-a pus
Zid negru între mine şi slava Ta de sus-
Azi gândurile mele cu greu pot să le-adun
Să le trimit la tine, Părinte Vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jertfei neprimite…”.
Relaţia dintre „iar de atunce” şi „azi”, trădează trecerea unor ani. Deci, cu aceste versuri, poetul introduce cea de-a doua figură a lui Adam: Adam- tatăl universal.
Ce face tatăl universal pentru fiul său la fel de universal?
Ce va fi făcut şi Adam arhetipul pentru fiul său Cain, după ce Dumnezeu l-a blestemat să nu fie ucis de nimeni,6 şi astfel să-l urmărească toată viaţa mustrarea de conştiinţă pentru crima săvârşită; adică l-ar fi rugat pe Dumnezeu pentru el:
„Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i,
Ce vrei să faci Tu, Doamne cu suferinţa lui?”
Ba mai mult, s-ar fi oferit să ducă el pedeapsa fiului, conştient fiind că în fond e a lui:
„O, dacă spre zidirea unei cereşti podoabe
Îţi trebuie durerea făpturii Tale slabe,
Ridică-i de pe viaţă-i povara, că-i a mea,
Şi pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea”.
În fond, poetul semnalează aici perpetuarea de secole a unui fenomen care adeseori îl înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nedrept; şi anume pedepsirea copiilor pentru greşelile părinţilor (cum spune un proverb românesc: „Au mâncat părinţii aguridă şi li se sterpezesc dinţii copiilor”; sau cum ar spune azi TV-ul: „Consumul excesiv de aguridă de către părinţi, cauzează grav sănătăţii dinţilor copiilor”). De fapt, Cerna dă un verdict în acest poem. Răspunde la acest „De ce?”, mergând direct la originea problemei: pentru că şi Cain a suferit din cauza greşelii lui Adam. La rându-i, poetul deplânge această stare de fapt:
„Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească
De-a pururi, fără vină,greşeala părintească…”.
Interesant aici jocul semnelor de punctuaţie. O strofă se încheie cu trei puncte de suspensie, iar cealaltă începe cu aceleaşi trei puncte de suspensie; ceea ce, după părerea mea, semnalează trecerea altor ani, de data aceasta ceva mai mulţi… Ceea ce înseamnă că vom avea de a face cu o a treia figură a lui Adam. Dar despre ce este vorba, se va vedea mai târziu, pentru că acum atenţia se mută pe alt personaj:
„…O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumină, şi flori, şi ciripit”.
Cine să fie acest „sfânt copil al Evei”? Oare tot Cain? Dar de ce nu a fost el numit „sfânt” de la început? Fireşte, pentru că nici nu era. Abel fusese ucis, deci este exclus, aşa că, rămâne deocamdată o enigmă…
Se observă în această parte finală a poemului, o schimbare de registru, pe mai multe planuri: Adam nu se mai adresează „Părintelui”, ci „sfântului copil”, iar tonul nu mai este de reproş şi de bătut cu pumnul în piept, ci unul smerit, cald, mângâietor:
„Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ţi blestemi mama, gemând prin râpi sihastre
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?”.
Ba mai mult, Adam cerşeşte fiului, iertare:
„Găsi-vei tu vreodată, liman nemângâierii
Să-i ierţi pe-aceia care te-au hărăzit durerii?”
Penitenţa paternă atinge cota maximă în chiar finalul poemului:
„O, sfânt copil al Evei! Îndură-te de noi…”.
Final care ne desluşeşte şi enigma de mai devreme. Căci cine ar fi mai capabil să ofere îndurare, decât Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care în fond este tot copilul Evei şi al lui Adam, atât prin prisma umanităţii Sale, cât şi din prisma faptului că, dacă cei doi ex-edenişti n-ar fi greşit, Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat, după cum teologhiseşte şi Fericitul Augustin: „Dacă omul nu ar fi greşit, Fiul Omului nu ar fi venit”. Iată, deci, şi cea de-a treia figură a lui Adam: tatăl virtual al lui Iisus.
Şi totuşi, revenind în miezul poemului nostru, trebuie observat că, deşi se schimbă atât destinatarul „plânsului lui Adam”, cât şi tonul monologului, totuşi nu se schimbă curgerea textului, poetul având grijă să creeze imaginea unui text unitar.
Dar numai atât? Oare nu a vrut să sugereze şi o corespondenţă între Cain, primul fiu al Evei, şi Iisus Hristos, Fiul prin excelenţă al Evei prin excelenţă? Dar oare ce legătură să existe între Cain ucigaşul de frate şi Iisus Mântuitorul lumii? Tocmai suferinţa. O suferinţă de care nici unul dintre ei nu era direct răspunzător; o suferinţă dusă până la capăt, de care nici unul din ei nu s-a putut debarasa; o suferinţă care a smuls Evei, două rânduri de lacrimi.
Şi iată cum, Panait Cerna creează dintr-o singură trăsătură de penel, trei Adami, doi fii, şi o singură Evă, mama (portretizată sublim de acelaşi Cerna, în poemul „Mama”).
G. Călinescu, recunoscând valoarea lui Panait Cerna, scrie: „Cerna e în stare să înşire declaraţii şi aspiraţii, într-o desăvârşită goliciune, aproape prozaică, obţinând efectul celui mai elevat lirism. (…) Virtutea lui Cerna este de a sugera stări de beatitudine şi de înfrângere a contingenţelor, în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a căror undă lirică este evidentă, şi totuşi greu de explicat”7.
1 Am lucrat cu textul din ediţia „Panait Cerna – Poezii Antologie, postfaţă şi bibliografie de Ion Dodu Bălan”; apărută în 1981 la Editura Minerva.
2 Citat de Marin Găiseanu în Cuvânt înaine la lucrarea „ Panait Cerna- Lirica de idei; Disertaţie în vederea obţinerii titlului de doctor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Leipzig- Traducere şi cuvânt înainre de Marin Găiseanu”; apărută în 1974, la Editura Univers.
3 Citat de Ion Dodu Bălan în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.
4 Citat de Ion Dodu Bălan, în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.
5 Am respectat ortografia poetului.
6 „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain, înşeptit se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare”(Fac. 4, 15).
7 Citat de Ion Dodu Bălan, în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate