Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 27 mai 2010

A treia mână
By R.A.I.

Valurile îşi năşteau de zor fiii
stâncile îşi năşeau de zor taţii
vântul îşi săpa un buzunar, ca să-şi planteze
într-însul talanţii
poate s-or înmulţii
udaţi cu lacrimi de copii

Deshăinate de idei
gătite în scoici şi himere,
mame de mine şi
mame de iele,
aşteptau fecundarea să vină
din zâmbetul pescăruşului.

Zborul promis, plângea
sub storul celorlalte două mâini.

vineri, 21 mai 2010

Genunchiul sihastrului

Genunchiul sihastrului

din genunchiul sihastrului,
lacrimile de foc
adapă
un germene
de
aripă.

Sechestraţi de Tic şi Tac

Sechestraţi de „Tic” şi „Tac”

Nimeni nu ştie cum, aşa din întâmplare, au năvălit în vieţile noastre doi indivizi extrem de nesuferiţi, care lucrează întotdeauna în echipă, mergând braţ la braţ la braţ la braţ, mai ceva ca doi miriapozi, de parcă ar fi siamezi, şi care se recomandă obsedant de des cu numele de tandem: „Tic-Tac”.
Nu cred că există persoană care să nu îi fi înfiat pe „Tic” şi pe „Tac”. Ba unii, mai milostivi şi binevoitori, şi-au luat un întreit „Tic-Tac”: unul pe masă sau pe birou, altul pe perete, şi, cum nu se putea mai mare dovadă de respect şi mărinimie, unul la purtător; la mână sau la piept, în funcţie de cordialitatea pe care fiecare persoană intenţionează să le-o arate. Unii dintre noi, mai puşi pe şotii şi pe show-ri, le-au dat comandă „Tic-Tac”-urilor să se contrazică reciproc: cel din perete zice una, cel de pe masă, alta, iar cel de la mână, cu totul altceva. Probabil că pe aceea îi amuză teribil gâlciava „Tic-Tac”-urilor de prin casă.
Problema este că, de ceva vreme încoace, cred că de vreun secol, „Tic-Tac”-ul s-a cam prins că este folosit spre amuzamentul unora şi nesuportând postura de clown al regelui gol, s-au răzvrătit şi s-au răzbunat pe toată lumea, ajungând astăzi să ne ţină sub controlul lor direct. Şi toate acestea, pe nesimţite.
Cert este că, toţi oamenii activi stau astăzi cu ochii pe ceas, şi niciodată nu sunt mulţumiţi de ceea ce văd. Mereu se vaită că nu au destul timp pentru anumită activitate, că nu le ajunge timpul să realizeze tot ce-şi propun – de parcă Dumnezeu ne-a dat timpul, cu porţioara: tu primeşti atât, tu nu meriţi mai mult de-atât, ţie atât ţi se cuvine ... -.
Şi uite aşa, am ajuns să fim sechestraţi de prietenii noştrii „Tic” şi „Tac”. Nu poţi să treci pe nicăieri fără să auzi cel puţin un obsedant „Tic-Tac”, nu poţi să mergi 5 minute fără să te uiţi la ceas. Pe cel biologic l-am uitat de mult: fie prin şomaj, fie pe la vreun ceasornicar nepriceput. Ba mai mult, după cum remarcase un actor într-un film românesc de scurt metraj-Dan Bordeianu, în filmul „Despărţire”-mulţi îşi pun seara ceasul să sune, iar dimineaţa se întreabă de ce. Iată cum, pe unii dintre noi ne-a adus la robotizare, scoţându-ne din condiţia de om raţional.
Dar, se pare că este o categorie de oameni care au reuşit să-i bată pe „Tic” şi „Tac” cu propriile lor nume. Cum aşa? Simplu: şi-au făcut un „tic” din a se juca cu „tac”-ul. Iar prin acest joc, cu adevărat sfidează timpul, deoarece odată încinşi la joc uită noţiunea timpului, uită vocea obsesivă a lui „Tic” şi „Tac”.
Deci, iată că se poate!
Totuşi, poate reuşim să găsim şi activităţi care să ne redea libertatea faţă de „Tic-Tac” şi să ne şi ofere satisfacţii pe termen lung, care să ne legitimeze drept Oameni...

sâmbătă, 8 mai 2010

Ars poetica domnului Costel Bunoaica

DESPRE ÎNTOARCERE SI PLECARE,CU DRAGOSTE

Oamenii obişnuiţi fac lucruri obişnuite –
mi-ai spus-, mai mor, mai trăiesc… Şi,din
când în când, fac dragoste. Uneori chiar vorbesc.


Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu
dar, puţin mai târziu, după ce carnea mea împăcată cu
sufletul dau mâna ca doi cunoscuţi, mă aşez iar în mine.
Şi de abia atunci îmi vine pofta de a lega lucrurile
unul de altul, cum se leagă zaua în lanţ, cum se înlănţuie
ziua cu noaptea. Încet îmi revin. Intru apoi în aceeaşi
cărămidă. Si cărămida în zid.
Nici nu ştiu dacă e viaţa sau uşa cea pe care după mine
o închid.

Uşa, ca şi viaţa, contează. Ele îţi apropie cursul sau ţi-l
îndepărtează, cum, uneori, noi înşine ne apropiem sau ne
îndepărtăm de noi înşine. Si devenim ploi. Sau război. Sau
umbra celor ce-am fost: un gunoi din prea multul gunoi.
Atunci întoarcerea e departe. Plecarea răstignită pe deal.
Şi cât mi-am dorit să închid iubirea într-un sămânţar!

Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu şi aş vrea să
urăsc depărtările, deşi, Doamne, mă iartă!iubesc cu disperare
plecările. Căci există plecare şi o altă plecare. Cum şi

întoarcere există la fel. Cum mă deosebesc eu de mine şi
iubirea de o însăşi iubire. Cum tu, cea de azi, nu te
regăseşti în umbra de ieri.
De aceea spun că există plecare şi o altă plecare. Cum
întoarcere există la fel. Cum există iubire în ură. Cum există
blestem în blestem.

Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu, deşi, mai
devreme sau mai târziu, carnea mea ca şi sufletul meu se
vor împăca iarăşi cu mine. Să pot redeveni cuminte.
Si harnic. Si rău.
Ca un roi de albine.
Ca un lup.
Ca un zeu.
Fără cuvinte, aşez piatra în formă. Si forma o torn, resemnat
şi dibaci, peste piatra de jos. Peste cea pe care calci.
Astfel,zidesc pasul. Locuri. Poteci. Să-mi fie târziul
departe,şi aproapele tălmăcit în amiezi. Niciodată uitate
în vise. Sau în oasele reci.

O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare
sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult
am iubit asfinţitul ?!
Am auzit glasul Tău şi m-am temut de goliciunea
şi de lăcomia sufletului meu. M-am ascuns, întâia dată,
de Tine, căci faptele pe care le-am comis fac cinste
Celui Necurat şi judecate fi-vor la Înfăţişarea din
Urmă. Apoi, mi-am ascuns Sinele de sine, să nu se
vadă pe El însuşi dăruit murdăriei şi decăderii lumeşti.

Am auzit glasul Tău întrebând : Unde eşti?
Gura mea se spurcase şi n-a putut a răspunde. Şi Tu
ai mai spus : Condamnat de numeşti, şi viaţa ta şi
moartea ta Mie mi se vor închina până dincolo de tine.

Despre învierea morţilor, cf. I Corinteni, cap. 15

Epistola I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel,
Capitolul 15, despre învierea morţilor

Apostolul neamurilor ajunge la Corint spre sfârşitul anului 50, începutul celui următor, în cea de-a doua călătorie misionară, după ce îşi va fi încheiat misiunea în Atena: „Plecând din Atena, Pavel a venit la Corint”(Fapte 18, 1).
Corintul era un oraş strălucitor, capitala provinciei romane senatoriale Ahaia, care cuprindea Peloponezul, Grecia centrală şi insulele învecinate. În anul 146 î. Hr., Corintul fusese complet distrus de consulul Lucius Mumius pentru ca 100 de ani mai târziu (anul 44), să fie reconstruit de Cezar. Colonia romană din Corint era alcătuită mai ales din foşti sclavi, acum eliberaţi. Populaţia oraşului sporea rapid prin străinii atraşi de poziţia oraşului, aşezat între două mări: Egee şi Adriatică, un oraş predestinate, parcă să facă legătura între Orient şi Occident. În Corint se întâlneau pe lângă greci care rămâneau permanent majoritari, sirieni, egipteni, iudei, romani etc. Corintul era cunoscut ca un oraş al curtezanelor. Templul lui Venus care se înalţă pe Acrocorint era celebru prin miile de femei care se prostituau. În epistolele sale către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel va face adesea aluzie la păcatele trupeşti care se săvârşeau în capitala Ahaei.
Cu toate acestea, Sf. Pavel rămâne un an şi şase luni în Corint, primind încredinţare de la Însuşi Domnul, să sondeze acest teren: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta”(Fapte 18, 10).
Cu toate că cetatea Corint era celebră pentru păcatele trupeşti, totuşi, în evoluţia obştii creştinilor de aici, alta era problema stridentă. Este vorba despre învierea trupurilor
Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul predicii Pauline în Corint, în cursul anilor 51 şi 52. Atunci, Apostolul neamurilor combătuse multe obiecţii şi lămurise multe nedumeriri în legătură cu ea. El înfruntase argumentele negativiste invocate de adepţii filosofiei epicureice împotriva eshatologiei creştine şi fusese pus adesea în situaţia de a repeta aceeaşi cateheză, pentru instruirea noilor primiţi în sânul Bisericii. Ca fost rabin şi misionar între neamuri, el cunoscuse în dese rânduri şi opoziţia saducheilor, şi a esenienilor faţă de acest adevăr fundamental descoperit de Scriptura Vechiului Testament şi nu o singură dată constatase că mulţi iudei din diaspora împărtăşeau argumentele şi atitudinea lor . Deci, marea întrebare a corintenilor era, dacă este posibil să învie trupurile.
Aşa că, Sf. Ap. Pavel lămureşte încă o dată problema învierea trupurilor, în capitolul 15 al primei sale epistole către Corinteni.
Acest capitol se prezintă ca un text de sine stătător, căpătând chiar aspectul unei epistole individuale, având o introducere (vers. 1-7), un cuprins (vers. 8-57), şi o încheiere (vers. 57-58).
Introducerea începe cu o recaptare a atenţiei, o captatio benevolentia de interior, sau de reîmprospătare: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia…” prin care le aminteşte întâi de întreaga învăţătură propovăduită, apoi se opreşte asupra aspectului care ridică probleme, şi anume învierea trupurilor celor adormiţi, la care Apostolul vrea sa ajunga, pornind de la Învierea Domnului, pe care întâi o certifică prin expresia „după Scripturi”(Ps. 15, 10; Is. 53, 11; Os. 6, 2-3; Iona 2,1), apoi o învederează prin mărturia celor care L-au văzut înviat pe Hristos (vers. 5-7).
Versetele 8-11, au menirea de a face o legătură între introducere şi cuprins, întrucât aici, Apostolul se arată şi pe sine, ca un ultim beneficiar al arătării Domnului (Fapte, cap 9), prilej cu care îşi face şi apologia apostolatului său, fie cu scopul de a se apăra de posibilii adversari care l-ar fi contestat, fie doar ca să se autentifice.
Cuprinsul propriu-zis al discursului despre învierea trupurilor celor adormiţi începe odată cu vers. 12-13, unde intră direct în problemă: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”. Practic, apostolul justifică învăţătura despre învierea morţilor prin aceea despre învierea lui Hristos, acceptat fiind de către toţi că şi Hristos a fost om; Dumnezeu adevărat, şi om adevărat. Iar ca să îi dezarmeze pe cei care prin această motivaţie s-ar fi îndoit de însăşi Învierea Domnului, el dă o sentinţă care i-ar aduce pe toţi, deopotrivă, la statutul de păgâni: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Şi pentru a mări şi mai mult gradul de zădărnicie, pune în discuţie relaţia lor cu Însuşi Dumnezeu Tatăl: „Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre”(vers. 15-17). Apoi apostolul deplânge pe acei ce cred în Hristos, dar nu cred în viaţa viitoare, din două motive: întâi pentru că, prin convingerea lor, îi condamnă la o stare de nefiinţă pe cei care au adormit păstrând nădejdea învierii, iar apoi pentru că „dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”. Şi aceasta deoarece mai toate popoarele păgâne, păstrează o idee că după moartea trupească, se vor adăuga într-o altă dimensiune, strămoşilor lor.
Odată cu versetul 20, Sf. Pavel proclamă oficial Învierea Domnului, şi o declară ca o garanţie a învierii noastre: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi”. Şi găseşte un nou argument pentru a-şi susţine învăţătura: o asociere care ar convinge orice minte raţională, o reciprocitate a morţii cu învierea, o corespondenţă între Adam cel ce a adus moartea în lume, cu un „nou Adam” care să o ridice, acesta nefiind altul decât Hristos: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale. Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui”(vers. 21-23). Din versetul 23, se poate observa ascuţimea minţii Apostolului neamurilor, care îşi mută discursul la alt nivel de pricepere; introducând prin sintagma „la venirea Lui”, o expunere pe scurt a învăţăturii despre Parusia Domnului, care va culmina cu înfrângerea definitivă a morţii(vers. 24-29).
Apoi, revine cu o nouă argumentare care să sprijine învăţătura despre învierea morţilor; ba mai mult, de data aceasta argumentarea este luată de la ei, amintindu-le practica lor, azi scoasă din cultul Bisericii, aceea de a se boteza în numele celor adormiţi: „Fiindcă ce vor face cei ce se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?”(vers. 29). Analizând acest argument al Sf. Ap. Pavel, pr. Prof. dr. Constantin Corniţescu îl numeşte „ad hominem”, deoarece: „Proba scoasă chiar din conduita corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă pentru confirmarea posibilităţii învierii morţilor, ci un procedeu retoric pentru reducerea la tăcere şi ruşinarea acelora care o tăgăduiau cu vorba, dar o mărturiseau cu fapta. Cuvintele Sf. Ap. Pavel arată, aşadar, inconsecvenţa logică a corintenilor care, când puneau în discuţie dogma învierii morţilor, nu-şi armonizau gândul cu fapt, vorba cu obiceiul” . Apoi Apostolul se întreabă la ce mai folosesc zbaterile interioare legate de credinţă, precum şi principiile morale în legătură cu care corintenii erau foarte zeloşi: „De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? Mor în fiecare zi! V-o spun fraţilor, pe lauda care o am pentru voi, în Hristos Iisus Domnul nostru. Dacă m-am luptat ca om, cu fiarele din Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!”(vers. 30-32). Aceste ultime cuvinte, Apostolul le rosteşte tocmai ca să arate corintenilor, că necredinţa în învierea morţilor, ar trebui să îi facă nepăsători faţă de toată viaţa morală, tradusă în parte, şi prin moderaţie în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura, practici pe care, destinatarii epistolei le aveau bine împământenite.
Sentinţa de la vers. 33: „Nu vă lăsaţi înşelaţi! Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”, este de fapt un îndemn al Sf. Ap. Pavel, de a îi îndepărta dintre ei pe acei ce tulbură comunitatea creştină, cu învăţături mincinoase; sentinţă urmată de un alt îndemn, de data aceasta explicit: „Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră”(vers. 34).
Revenind la tema pe care o avea de lămurit, Sf. Ap. Pavel face dovada unei gândiri anticipative. Dându-şi seama că locuitorii Corintului, obişnuiţi să analizeze toate învăţăturile în spiritul grecesc iscoditor, se vor întreba la un moment dat, cum se va face învierea morţilor, şi cu ce trup vor învia aceştia, le dă o lămurire pertinentă, folosindu-se de o alegorie din viaţa agricolă, care cu siguranţă nu le era străină nici corintenilor: „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu va da viaţă dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, poate de altceva din celelalte, iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei sămânţă un trup al său”(vers. 35-38). În versetele ce urmează (vers. 39-41), apostolul întăreşte alegoria afirmând diversitatea trupurilor ca formă şi ca slavă, pentru a nu se considera pe aceiaşi linie trupul oamenilor, cu cel al păsărilor, sau al animalelor, sau al plantelor, precum nu este în aceiaşi slavă, trupul oamenilor cu cel al îngerilor.
Versetele 42-49, care încep cu sintagma introductivă: „Aşa este şi învierea morţilor”, se constituie din punct de vedere stilistic într-o înşiruire de situaţii antinomice, dar în acelaşi timp complementare, care să învedereze şi mai bine credinţa în învierea morţilor, şi faptul că trupurile înviate vor avea o altă natură, una duhovnicească „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc”.
Apoi, revenind la ideea Parusiei, care era percepută de către creştinii din perioada apostolică drept un eveniment iminent, Apostolul le explică că până şi cei care nu vor fi murit până atunci, îşi vor schimba trupul la venirea Domnului, pentru că: „trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”(vers.53). În legătură cu această revenire a Apostolului neamurilor la ideea Parusiei, pr. prof. dr. Constantin Corniţescu apreciază că aceasta s-a realizat pe fondul unui precauţii pauline: „Insistenţa Sf. Pavel asupra analogiei germinării plantelor putea naşte în mintea cititorilor epistolei ideea că moarte, simbolizată aici prin putrezirea seminţei, ar fi o condiţie sine qua non pentru trecerea din starea de coruptibilitate în cea de nemurire şi slavă. Prevăzând obiecţiunile care s-ar putea naşte dintr-o astfel de idee şi ca să nu lase fără răspuns ultima întrebare a corintenilor: Ce va fi cu cei rămaşi în viaţă în clipa Parusiei?” , Apostolul rosteşte sentinţa de la vers. 51-53 .Cu versetele 54-56, Sf. Ap. Pavel proclamă încă o dată Parusia, ca moment al înfrângerii definitive a morţii: „Unde îţi este moarte biruinţa ta? Unde îţi este moarte boldul tău?”.
Încheierea (vers. 57-58), aşa cum am spus şi mai sus, este specifică unui final de epistolă, deşi mai urmează şi un ultim capitol, al 16-lea: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! 58. Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. ”. Dar întrucât aici se încheie expunerea dogmatică a învăţăturii despre învierea morţilor, şi totodată a întregii epistole, urmând ca în încheierea generală (cap.16) să se vorbească despre colecta pentru Ierusalim, Sf. Ap. Pavel a găsit de cuviinţă să îşi îndulcească cititorii, cu aceste cuvinte frumoase, care să vină ca o alinare, peste mustrarea pe care le-o făcuse în cuprinsul expunerii doctrinare.


Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, apărută din binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu aprobarea Sfântului Sinod; Editura I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1988;
2. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel; Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizării Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1996;
3. Studiu Biblic al Noului Testament, Curs pentru anul II, alcătuit de Pr. Pr. Dr. Constantin Corniţescu, Editura Europolis, Constanţa, 2005.

Libertate creştină vs. Predestinare în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel

Libertate creştin vs. predestinare,
după epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel.
Romeo Aurelian Ilie
I Preliminarii
Identificarea versetelor care induc teza predestinaţiei în cuvintele Sf. Ap. Pavel: cap. 9, v. 18-23;
Sf. Ap. Pavel, cel supranumit şi Apostolul neamurilor, pentru întinderea spaţiului geografic pe care l-a parcurs propovăduind, sau pur şi simplu „Apostolul”, prin articulare sugerându-se o suspunere a acestuia faţă de ceilalţi apostoli, datorită înălţătoarei sale teologii, strecoară în opera sa, o „piatră de poticnire”, tocmai în acea epistolă în care aminteşte de „piatra de poticnire şi sminteală din Sion” . Este vorba despre Epistola către Romani şi de acele versete care, la o lectură „ad litteram” induc ideea predestinaţiei, în speţă: cap. 9, v. 18-23: „18. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. 19. Îmi veţi zice deci: De ce mai dojeneşte? Că voinţei Lui cine îi va sta împotrivă? 20.Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi înaintea lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? 21. Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceiaşi frământătură să facă un vas de cinste iar altul de necinste? 22. Şi ce este, dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia Sa şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale gătite spre pieire; 23 Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?”.
Încadrarea în contextul biblic (în economia Epistolei către Romani)
Spuneam că aceste versete pot fi, şi chiar sunt, o piatră de poticnire, doar citite „ad litteram”. Ori, Sf. Scriptură nu trebuie citită în acest mod, din cel puţin două motive: mai întâi, pentru că întotdeauna trebuie ţinut cont ce contextul în care sunt presărate „pietrele de poticnire”, aşa cum îndeamnă şi Origen: „Trebuie să căutăm hrana pe toate paginile Scripturii celei de Dumnezeu însufleţite şi să ne ferim de spusele înfumurate şi tulburătoare ale defăimărilor eretice, împărtăşindu-ne din comorile tuturor cărţilor sfinte, fără să ne smintim cum fac cei necredincioşi” ; iar mai apoi, pentru că despre epistolele Sf. Ap. Pavel, Sf. Ap. Petru spune: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare”(II Petru 3, 16).
În acest caz, foarte importantă este încadrarea versetelor la care facem referire, în economia textului integral. Astfel, în capitolul 9 al Epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel vorbind despre deosebirea dintre masa evreilor care au fost chemaţi şi evreii care au ascultat chemarea, evocă câteva episoade din istoria poporului evreu, în care Dumnezeu intervine pentru a schimba în mod pozitiv istoria , nefăcând altceva în fond, decât să îi cearnă pe cei care nu au urmat făgăduinţei, de cei care au trăit în spiritul acesteia, şi au înţeles când aceasta s-a împlinit. Oare făgăduinţa este predestinare? La Dumnezeu, da, pentru că El nu schimbă făgăduinţa, dar la oameni, nu, pentru că ei pot să o primească, să creadă în ea şi să o împlinească; pot să o primească, să creadă în ea, dar să nu o urmeze; pot să o primească şi să nu creadă, sau pot chiar să nu o primească. Şi toate astea, pentru că sunt liberi, exemplul cel mai concludent fiind chiar poporul evreu.
Identificarea corespondenţelor cu celelalte texte biblice
Foarte importantă în dezbaterea acestor versete este şi analiza corespondenţelor pe care Biserica le-a stabilit pentru fiecare verset, cu celelalte texte din Sf. Scriptură. Astfel, v.18 este pus în legătură cu Ieşire 4, 21, unde se relatează conversaţia lui Dumnezeu cu Moise, în legătură cu confruntarea acestuia cu Faraon. Aici se pune problema împietririi inimii lui Faraon, dar cu două scopuri precise: să îi determine pe evrei să lupte mai aprig pentru idealul lor, şi să cunoască Faraon puterea lui Dumnezeu; v.19 este bazat pe afirmaţia lui Dumnezeu pusă în gura proorocului Isaia: „Planul Meu va dăinui şi toată voia mea o voi face”(Is. 46,10), afirmaţie justă, care nu face altceva decât să arate atotputernicia lui Dumnezeu; comparaţia lui Dumnezeu cu un olar, de la v.20, se pare că nu este proprie Apostolului neamurilor, ci proorocului Isaia: „Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care ne zic: Ce stricăciune? Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate spune despre lucrător: ? Vasul zice oare despre olar: ?” . În această exprimare, Dumnezeu este asemănat cu un olar, în sensul că, atoateştiutor fiind, ştie întotdeauna ceea ce se întâmplă cu ceea ce iese din mâna Sa. Este adevărat că Sf. Pavel împinge puţin exprimarea sa în altă direcţie, dar despre asta vom analiza cu alt prilej; v.21 îşi are corespondentul la proorocul Ieremia (18, 4-5), unde se pare că se dezleagă cu adevărat problema comparaţiei cu olarul: „Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă. Şi a fost cuvântul Domnului iarăşi către mine şi mi-a zis:”(Ier. 18, 3-5) . După cum vedem, aici Dumnezeu doar îi atenţionează pe evrei că se poate comporta ca un olar cu lutul lui, în cazul neascultării lor. Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertismentul Domnului.
II Dezbatere
Posibili factori care l-au determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească „piatra de poticnire”
Ce îl va fi determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească aceste cuvinte „încuietoare”? Cu siguranţă este vorba aici de un factor de formare anterioară, cât şi despre factorul contextual. Primul factor se referă la faptul că, înainte de convertirea miraculoasă de pe drumul Damascului (Fapte, cap. 9), Sf. Ap. Pavel fusese un fariseu rigorist, după cum însuşi afirmă(Fapte 26, 5) , şi învăţase încă de mic Legea, pe care o păzea cu devodament, aspect ce justifică predispoziţia acestuia de a face trimiteri la texte din Vechiul Testament, pe care fireşte că le stăpânea foarte bine, dar pe care cei nepricepuţi le puteau interpreta greşit. Factorul contextual se explică astfel: Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertizmentul Domnului. Din aceşti doi factori, se mai naşte unul: factorul temperamental: se poate observa că tonul folosit în acest fragment al epistolei nu este tocmai calm; acesta avându-şi obârşia în temperamentul vulcanic al Apostolului, temperament care îl va fi făcut să fie atât de zelos şi în vechiul său statut de fariseu (zel exemplificat prin hotărârea sa de a pleca la Damasc pentru a-i aduce legaţi la Ierusalim pe creştinii de acolo, fără să i se ceară această misiune), şi care acum va fi fost răscolit de latura în care alunecase tema epistolei sale: fireşte că nu îi va fi picat bine să îşi mustre conaţionalii, dar datoria impusă de noul statut de Apostol al Domnului, o impunea de la sine.
O analiză ortodoxă a cuvintelor Sf. Ap. Pavel…
Sf. Teofilact al Bulgariei, cel ce s-a ocupat îndeosebi de Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel, ajungând la capitolul 9, versetul 18: „Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte”, mai întâi atrage atenţia asupra legăturii versetului cu textul anterior: „Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotărăşte ca nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El miluieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte ca pe Faraon” . Apoi, dă o explicaţie mai amănunţită asupra expresiei „îl împietreşte”, tocmai pentru a nu fi înţeles ca o acţiune necuviincioasă a lui Dumnezeu, care pledează pentru libertatea omului: „Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita materie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. În ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdându-l îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dânsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decât era înainte. Nu doar că stăpânul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpânului său spre înmulţirea răutăţii sale, defăimându-i bunătatea” . De asemenea, referitor la versetul 18, şi Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu este de părere că: „ înseamnă în acest context a-i oferi harul Său. înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea acestui fapt este că omul, lipsit de harul divin, îşi împietreşte şi mai mult inima şi se împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu” . În ce priveşte retragerea harului divin, se ştie încă de la situaţia protopărinţilor, că este o acţiune a lui Dumnezeu, pe care o aplică atunci când omul alege să îşi folosească libertatea în scopuri străine de ţelul său de a ajunge „la asemănarea” cu Dumnezeu.
Cu privire la această expresie, Meletie Pigas aduce o lămurire mai amplă: „Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbiciei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oameni (adică înmoaie). Că, de ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a făcut-o Însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzând răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit zicând: Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? – când zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa:(Evrei 3, 7-8). Însă acestea şi cele ca acestea – precum este şi cea zisă de Isaia, că: (Isaia 63, 17) – nu spun că Dumnezeu săvârşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvârşi” .
Referitor la versetele 19-20: „Îmi veţi zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă? Deci dar – o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că, Apostolul Pavel atrage atenţia asupra a două atitudini, pentru el inexplicabile, una din partea lui Dumnezeu, iar cealaltă din partea omului. Mai întâi, el nu înţelege de ce Dumnezeu îi mustră pe cei care greşesc, de vreme ce şi aceasta se face din voia sau mai exact din îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar mai apoi, îi mustră pe acei care vor să Îl iscodească pe Dumnezeu, să afle un răspuns de la Acesta în situaţiile în care Dumnezeu acţionează în moduri mai presus de puterea de înţelegere a omului.
Cu privire la mult contestatele versete 21-23, cele în care Dumnezeu este asemănat unui olar care face din aceiaşi frământătură atât vase de cinste, cât şi vase de necinste, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că: „Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpânirea de sine a oamenilor (libertatea, n.m.), nici ca să ne facă trândavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cuvine a ne supune lui Dumnezeu, arătând covârşitoare tăcere, ascultare şi smerenie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare necinstită, şi nici unele din vasele acelea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cinsteşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi necinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vaselor celor de lut! (…) Să şti însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dânsele cinstite iar altele necinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întâmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci libertatea alegerii este cea care face această osebire” .
Acelaşi Meletie Pigas, tot într-o notă la tălmăcirea Sf. Teofilact, „pune punctul pe i”, atrăgând atenţia asupra greşitei înţelegeri a versetelor 21-23, spunând: „unii, cum sunt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrând a desluşi şi a înainte-hotărî toată frământătura oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre necinste. Căci – zic ei – dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mântuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu înainte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine însuşi, după a sa alegere. Arătând aceasta, Apostolul scria către Timotei: <Întru o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste>; iar mai departe zice: (II Timotei 2, 20) – învăţând prin aceasta să cunoaştem stăpânirea de sine (libertatea; n. aut.)” . Vedem aşadar, intervenţia forte şi foarte lămuritoare a înţeleptului Meletie Pigas, care apără atât pe Sf. Apostol Pavel, cât şi întreaga învăţătură de credinţă. Iar exemplul dat prin citarea învăţăturilor aceluiaşi Pavel, către Timotei, îşi găsesc o strălucită exemplificare, prin pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr(Luca, 16): unde vedem că, deşi bogatul apărea ca un vas de cinste, iar Lazăr ca unul de necinste, totuşi, fiecare, prin libertatea pe care o aveau de la Dumnezeu, si-au modificat categoric statutul, primul devenind vas de necinste, despre care ştim că s-a făcut părtaş pierzaniei, iar cel de-al doilea, s-a făcut pe sine vas ales, transformându-şi neputinţa în virtute, cum altfel, dacă nu prin libera sa alegere.
… şi o părere catolică;
Teologul englez R. W. Farrar, arată a nu stăpâni prea bine problema predestinaţiei şi a voinţei libere: „Predestinaţia este un anumit adevăr al raţiunii şi al revelaţiunii. Voinţa liberă este un adevăr al revelaţiunii şi al experienţei” . Din această exprimare, se înţelege că acesta acceptă amândouă concepţiile, lăsând totuşi o diferenţă de nuanţă, în sensul că, predestinarea ar fi un adevăr la nivelul raţiunii şi al revelaţiei, iar libertatea la nivelul revelaţiei şi al experienţei. O exprimare destul de enigmatică, care ne invită să analizăm la ce se referă acest teolog prin „nivelul raţiunii” şi prin „nivelul experienţei”. Consider că nivelul raţiunii se referă strict la raţiunea limitată a omului, care în puţinătatea minţii sale, are uneori convingerea că destinul său este dinainte stabilit, convingere care ulterior duce la credinţa că predestinarea i-a fost dată prin revelaţie. Pe de altă parte, nivelul experienţei care face ca, spre deosebire de predestinare care este „un anumit adevăr”, libertatea să fie „un adevăr”, se referă la acele situaţii în care omul, trecând prin situaţii ce păreau să se îndrepte într-o direcţie dinainte trasată, dar finalul arată că au ajuns în altă direcţie, simte că într-adevăr, el este singurul răspunzător pentru faptele sale. Fireşte că şi aici primatul aparţine revelaţiei, adică lui Dumnezeu, care ajută omul să ajungă la cunoaşterea propriei sale libertăţi. Dincolo de încercarea noastră de a analiza exprimarea lui Farrar din punct de vedere filologico-teologic, rămâne totuşi sentinţa pe care o dă însuşi teologul englez în cauză. Acesta contabilizează dilema „libertate - predestinare” de la Romani, cap 9, cu numărul 1 la categoria „antonimiilor vădite, lăsate fără nici o încercare, pentru că aicea nu este nicio putinţă a împăcării lor cu mintea noastră mărginită” . Aşadar, intervenţia teologului englez nu face altceva decât să adâncească misterul dilemei noastre. Şi aceasta deoarece acesta se mulţumeşte să lase problema pe lista revelaţiilor - am putea spune „dualiste”- clasând libertatea şi predestinaţia ca fiind una şi aceiaşi realitate. Ceea ce este o eroare foarte mare, după cum am văzut că apreciază şi înţeleptul Meletie Pigas.
Problema predestinaţiei şi a liberului arbitru la Fericitul Augustin; a fost Sf. Ap. Pavel promotor al acestor teze?
Unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericeşti care s-a ocupat cu de-amănuntul de problema predestinaţiei, a fost Fericitul Augustin. Acesta, redactează în anul 397, o lucrare intitulată „Despre liberul arbitru” , scrisă pentru a combate erezia maniheilor (despre care am amintit mai sus, arătând şi combatere alor de către Meletie Pigas), în care arată „afirmarea libertăţii umane şi a responsabilităţii pe care aceasta o are în privinţa apariţiei răului” . Nimic rău până aici. Numai că, Pelagius, lecturând greşit textul tratatului augustinian, şi neţinând seama de mobilul lucrării: „acela de a proba, împotriva maniheilor, că răul nu este o instanţă coeternă lui Dumnezeu, că acesta nu are o realitate propriu-zisă şi că forţa lui de constrângere nu este irezistibilă” , a dat naştere unei erezii, în care nega necesitatea harului pentru mântuire, afirmând că omul se mântuieşte doar din faptele sale, care reies doar din liberul arbitru, fără vreo implicaţie a harului, care ar anula liberul arbitru .
În aceste condiţii, Augustin se vede nevoit să intervină, pentru a combate această rătăcire. Astfel, el redactează lucrarea „Despre har şi liberul arbitru”, în care afirmă coexistenţa şi conlucrarea în om, a harului divin şi a liberului arbitru. Liberul arbitru fiind acea facultate de a alege ori binele, ori răul, este in sinea sa independent. Harul nu vine cu nimic în constrângerea liberului arbitru, ci doar ca un ajutor ca omul să îşi direcţioneze liberul arbitru, la a face binele, şi nu răul.
Dar şi acest răspuns a întâmpinat greşite înţelegeri, de data aceasta din partea unor călugări din Hadrumet, reprezentaţi de un oarecare Florus, care a afirmat: „La ce mai serveşte să ni se predice, să ni se dea porunci de a face binele, şi a evita răul, din moment ce nu noi facem binele, ci Dumnezeu lucrează în noi, atât ca să voim, cât şi ca să împlinim? Superiorii să ne arate ce să facem şi să se roage pentru noi, dar să nu ne mai corecteze sau să ne mustre” . Şi din nou Fericitul Augustin trebuie să clarifice problema. De data aceasta, el scrie lucrarea „Despre corecţie şi har”, în care, lărgind problema, lansează învăţătura despre predestinaţie, afirmând că, pe lângă faptul că Dumnezeu lucrează în noi prin intermediul harului, El ştie totodată dinainte pe cei ce se vor mântui, aceştia fiind dintru început predestinaţi la fericire. Dar pe de altă parte, afirmă: „Dacă întrebi de ce să corectezi pe cel predestinat la fericire? – Eu îţi răspund că predestinarea este un mister divin, noi nu ştim cine este sau nu predestinat, dar ştiu că, predica, corecţia îşi serveşte ca să faci binele, iar Dumnezeu, pe cel ce face binele, nu-l respinge. Întărind voinţa, harul apără în noi libertatea” . Vedem de aici că Fericitul Augustin lasă să se înţeleagă că nu ar exista şi o predestinaţie la rău, şi că cei care nu au primit acea predestinaţie la binele veşnic, pot să îşi câştige starea de fericire prin lucrarea virtuţilor, care se realizează tocmai prin conlucrarea liberului arbitru cu harul divin. Practic el afirmă aici doar o împărţire a oamenilor între aleşi şi nealeşi, altfel spus despre o predestinaţie a sfinţilor şi despre un har al perseverenţei care îi ajută pe nealeşi să ajungă şi ei la binele veşnic şi la starea de fericire . Formulare de altfel foarte ambiguă, de la care au avut de suferit atât Fericitul Augustin, cât şi întreaga creştinătate. Şi aceasta, deoarece, lăsând ideea neterminată, Fericitul Augustin a lăsat porţi deschise pentru alte erezii, fapt ce i-a adus şi lui, oprobiul Bisericii Ortodoxe.
Cât priveşte ereziile care au luat naştere din această formulare incertă a lui Augustin, cele mai cunoscute, fiind de altfel şi primele, sunt cele ale lui Luther, Calvin şi Jansenius, care, „vor nega libertatea omului în ce priveşte mântuirea; faptele mântuitoare sunt produse numai de har, care se serveşte de om ca de un instrument fără libertate” . Această erezie porneşte întru câtva de la neacceptarea unei predestinaţii doar la bine. Cu alte cuvinte, dacă e predestinaţie, este necesar să fie şi la rău, şi atunci harul lui Dumnezeu face toate demersurile către mântuire, liberul arbitru al omului neavând nici o implicaţie în procesul mântuirii, ci el existând doar în planul vieţii pământeşti, ca o facultate de a alege dintre o situaţie şi alta.
Ar mai rămâne de constatat dacă Fericitul Augustin s-a ajutat în aceste învăţături şi de opera şi ideile Sf. Ap. Pavel. Şi răspunsul este afirmativ. Dar nu numai de epistolele pauline s-a folosit acesta, ci şi de Evanghelia Sf. Ap. Ioan, care zice: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”(Ioan 6, 44) sau „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”(Ioan 15, 16). Aceste versete se pare că l-au determinat pe Augustin să formuleze ideea despre predestinaţia sfinţilor. Dar să revenim la posibila inspiraţie paulină a învăţăturii augustiniene despre predestinaţie. P. Bernard Ştef, afirmă că această învăţătură i-a fost inspirată lui Augustin de versetele: „Că pe cei ce i-a cunoscut dinainte i-a şi predestinat să fie asemenea Fiului Său… iar pe care i-a predestinat i-a chemat”(Romani 8, 29-30). Tot de la Sf. Pavel, şi-a însuşit Augustin şi atitudinea de a se declara neputincios în ceea ce priveşte judecăţile lui Dumnezeu (Romani 11, 33).
Vedem aşadar cum o exprimare dificilă a Sf. Ap. Pavel, despre care am arătat mai sus ce înseamnă cu adevărat, a dat naştere unei alte erori de exprimare, care la rândul ei a lăsat deschis drumul unor erezii care şi astăzi tulbură lumea creştină. Pentru că am văzut, că şi Augustin, ca şi Sf. Ap. Pavel, nu pot fi acuzaţi de rea intenţie sau de propovăduirea unei credinţe neconforme cu Evanghelia lui Hristos.
III Concluzii
Predestinarea la binele veşnic(Efeseni 1,4)
Am arătat mai sus că Fericitul Augustin a vorbit despre o predestinare la bine, a sfinţilor, fără însă a îi deosebi pe aceştia de presupuşi „nesfinţi”, care ar fi lăsaţi din oficiu pe dinafara fericirii. Iar la această idee, o contribuţie esenţială au avut-o şi epistolele pauline: de pildă, la Efeseni 1, 4, Sf. Ap. Pavel spune: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui”. Dar aici se vorbeşte despre planul iniţial al lui Dumnezeu, după care l-a creat pe om, „după chipul şi asemănarea” Sa, adică destinat să se îndumnezeiască. Fireşte că planul divin nu s-a schimbat niciodată, doar că prin cădere, omul s-a îndepărtat de scopul său; şi aceasta deoarece, tot din cauza căderii, omul se auto-privează de acea libertate cu care fusese dăruit în starea sa primordială, o libertate monodirectionată în sensul ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu, şi se „mulţumeşte” cu liberul arbitru, acea facultate prin care el poate alege în orice situaţie între ceva şi altceva. Acest liber arbitru nu este tot una cu libertatea. Ar putea fi numit, în cel mai fericit caz libertate bidirecţionată, fie la bine, fie la rău.
După opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, legătura harică dintre om şi Dumnezeu s-a refăcut, în sensul că, omul reprimeşte prin botez, harul pierdut prin păcatul strămoşesc. Acest har vine în ajutorul liberului arbitru, arătându-i calea cea bună de urmat. Iar pentru cei care conştientizează prezenţa harului, liberul arbitru se comportă mai mult ca libertatea propriu-zisă, după cum apreciază şi filosoful creştin român Petre Ţuţea, atunci când afirmă că şi prin această libertate ştirbită de păcatul original (adică liberul arbitru), omul poate ajunge, în parte, prin cultivarea virtuţiilor, la imitarea lui Dumnezeu. Pentru cei care neglijează harul, liberul arbitru rămâne ceea ce este şi adeseori alunecă spre rău, în loc să acceadă spre bine.
Ceea ce este interesant la Sf. Ap. Pavel, este acea inconsecvenţă în exprimare. În aceiaşi epistolă către Romani, la capitolul 8, versetele 28-29 (versete puse în legătură cu Efeseni 1, 4), el spune: „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi”. Acest verset, deşi pare că tratează despre predestinarea „unora”, nu este nicidecum aşa, ci aici se vorbeşte despre preştiinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea primordială a oamenilor, mai exact cu scopul pentru care avea să-l creeze pe Adam(şi implicit tot neamul omenesc, aflat virtual în coapsele acestuia). Că aşa stau lucrurile, o dovedeşte şi versetul corespondent, I Corinteni 15, 49: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc (adică al lui Adam) să purtăm şi chipul celui ceresc (adică al lui Hristos)”.
Aşadar, având în vedere aceste exemple în care Apostolul Pavel pune în evidenţă dorinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, adică să se întoarcă la scopul pentru care au fost chemaţi prin zămislire; şi ţinând cont, ca o întărire, că unul dintre versete este luat chiar din Epistola către Romani, consider că problema întâmpinată la Romani 9, 18-23, este o simplă, dar cu urmări complexe, greşeală de exprimare, rostită într-un moment de şubred echilibru temperamental – emoţional al apostolului, şi ca atare, nu trebuie considerată ca normativă în învăţătura de credinţă a acestuia.


Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură – Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; cu aprobarea Sf. Sinod; Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;
2. Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuirea Epistolei către Romani a slăvitului şi prealăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche şi cea nouă şi împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi înainte cuvântare: Florin Stuparu; Editura Sofia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005;
3. Sf. Augustin – Liberul arbitru; Ediţie bilingvă, text latin-român; Traducere, note introductive, note şi comentarii de Vasile Sav; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
4. de Canterbuty, Anselm – Despre libertatea alegerii (ediţie bilingvă). Traducere din limba latină de Laura Maftei; Notă introductivă, note şi studiu de Ovidiu Stanciu, Editura Polirom, 2006;
5. Ştef, P. Bernard – Sf. Augustin, Omul, Opera, Doctrina; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2000;
6. Viaţa şi operele Sf. Ap. Pavel – Traducere după R. W. Farrar (Doctor în Teologie şi membru al societăţii regale englezeşti, arhidiacon şi canonic de Vestminister şi capelan ordinar al reginei Angliei), de Nicodim, Patriarhul României; Partea a II-a, Editura şi Tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 1942;
7. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel, Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizarea Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.; Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti; 1996;
8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin – Studiul biblic al Noului Testament, curs pentru anul II; Editura Europolis; Constanta; 2005;
9. Origen, - Scrieri Alese, Partea a II-a, colecţia P.S.B., nr. 7, Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Iustin, Patriarhul Biserii Ortodoxe Române. Traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu; Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti, 1982.

Castelul

Castelul
Romeo Aurelian Ilie
- Iubito, hai să facem un castel!
- Un castel?!
- Da. Un castel de cuvinte. Mare, cât iubirea noastră. Uite, pun eu temelia. De
fapt, nu. Temelia trebuie să o punem împreună. Eu o piatră, tu o piatră.
- Pune tu prima piatră.
- Bine. Pun prima piatră şi zic: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită
alungă frica”.
- Ce frumos! Dar eu am o piatră mai frumoasă. Eu zic: „Dumnezeu este iubire”.
- Trebuie să recunosc. Sublim! Bravissimo!
- Totuşi, cât de mare va fi castelul nostru? Adică, care crezi că e măsura iubirii? De exemplu, a iubirii noastre...
- Vezi tu, „măsura iubirii este de a fi fără măsură”.
- Începe să-mi placă. Oare să nu se sfârşească niciodată? Zâmbi ştrengăreşte şi îşi plimbă gândurile spre un fel de zare, ştiută doar de ea. Apoi, pisicindu-se, lungind cuvintele ca pe o gumă de mestecat din copilărie, zise:
- Mă îndrăgostesc de tine, în fiecare zi mai mult. Tu?
Deşi se aştepta la un răspuns telenovelistic, simţea totuşi cum inima îi bate ca basul în boxele lui, din serile când îşi rememora adolescenţa recent apusă, ascultând rock-ul lui bizar, care pe ea o scotea din minţi.
- Eu te iubesc în fiecare zi la fel. Zise el calm. Calm, dar ei i se păru rece. Chiar foarte rece. Simţi acest răspuns ca pe un iceberg care îi îngheţă visele în eter.
- Cum aşa?! Zise ea, înegurându-se la chip, abia abţinându-se să nu plângă. De ce?!
- Pentru că: „a fi amorezat e una, şi cu totul altceva e să iubeşti. Poţi fi mort după o femeie, şi în acelaşi timp să o urăşti”. Şi zicând aceasta, îi ridică faţa cu mâna, expediindu-i totodată un zâmbet inteligent, ce o invita să sondeze adâncimile cognitive ale acestui răspuns, care marca deja al doilea nivel din somptuosul lor castel. Dar numai inteligent nu i se păru ei acest răspuns. Mai degrabă sarcastric.
- „Iubirea este o greşeală”, spuse ea uitându-se aiurea, doar ca să-şi ferească ochii uşor umezi.
- Ai înţeles greşit, draga mea. Eu te iubesc într-adevăr desăvârşit, dar demult am depăşit, etapa de a fi îndrăgostit.
- Hm, ce să zici şi tu, vorbeşti în rime, vrei să dregi busuiocul. Eu cred că: „nu-i înger mai slab de îngeri, ca dragostea”.
- Vezi că de vreo două etaje, ai cam uitat să pui mortal pe pietrele puse în zid, încercă el să-i amintească de jocul lor, de care ea, se vede treaba că uitase de-a binelea , dând răspunsurile cam ca la tenis. Hai să-ţi amintesc temelia ta: „Dumnezeu este iubire”. Conform egalităţii sugerate de acel „este”, rezultă că „Iubirea este Dumnezeu”. Deci, exclus să poată fi înger.
- Ia termină cu castelul ăsta! Zise ea realmente nervoasă. Adevărul e că: „Iubirea doar dă rătăciri de-acestea, puterea ei cu sine ucigaşă, aruncă mintea-n fapte nebuneşti, mai des ca orice patimă sub cer”. Şi ridicându-se de la masă, se îndreptă spre fereastră. Afară ploua torenţial. Dar nici sufletul ei nu se sfia să-i facă concurenţă. Scoase capul pe geam şi îşi lăsă faţa brăzdată de câţiva stropi calzi ai ploaii de august. Regia asta era menită să-i ascundă lacrimile pe care nu şi le mai putea stăpâni. Când se întoarse spre el, dădură nas în nas, pentru că el venise pe furiş în spatele ei. O cuprinse în braţe şi îi şopti la ureche:
- „Iubirea nu face rău aproapelui, iubirea este împlinirea legii”.
- Prostii! zise ea, printre dinţi, smulgându-i-se din braţe. Nu te mai deranja să pui şi această cărămidă. Eu renunţ la jocul ăsta copilăresc. Se aşeză la masă vizibil agitată şi lovi cu pumnul atât de tare, încât cafeaua se retrase pe pereţii ceştii, realizând din zaţ, un graffity mai mult decât spontan. El, care îi urmărise privirea tot timpul, avu impresia, şi chiar convingerea, că doar săgeţile din ochii ei umeziţi de ploaie şi de lacrimi, au realizat această operă de artă. Veni din nou în spatele ei şi căută să dea înţelesuri logice, formelor abstracte pictate ad-hoc în ceaşca ei.
O tăcere nervoasă îşi desfăcea bagajele, fără să se sinchisească de prezenţa lor. Vru să se aşeze pe pat, dar ceva o înghioldea din buzunarul posterior. Uitase. Erau cheile de la cavoul din care ieşise. Le aruncă pe masă.
Când acestea au ajuns la destinaţie, ea a ridicat capul de pe masă, devenită parcă neîncăpătoare.
- Unde-i iubirea noastră? Unde s-a pierdut? Spuse ea, ştergându-şi nasul ca un copilaş împăcat de mama lui ce îl certase.
- În vorbele fără rost pe care le-am rostit, întâi zidind şi apoi năruind. Dar, iubita mea, hai să ne amintim cum suna temelia castelului, pe care am pus-o împreună. Ea se ridică de la masă şi îl luă de mâini, uitându-se în ochii lui cu subînţeles. Aştepta prima lui piatră.
- „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica”.
- „Dumnezeu este iubire”, îşi reaşeză şi ea partea de temelie, aproape cu religiozitate, mulţumită de opera lor cea nouă.
S-au îmbrăţişat şi s-au aşternut pe pat. Musafira lor cea nepoftită, se văzu nevoită să-şi părăsească noul cavoi, să-şi ia cheile de pe masă şi să se întoarcă în cel vechi.

Zile virgine

Zile virgine
Romeo Aurelian Ilie

O noapte ploiasă de noiembrie aflat pe sfârşit de mandat.
- Ehe, se cunoaşte că nu prea-i vine bine să predea ştafeta lui Mister Undrea... sau poate, aha: asta e! E noaptea Sfântului Andrei! He-he: vrăjitoare, vampiri, vârcolaci... Brrr, deja mi se face frică... Aşa se gândea el, recentul absolvent de teologie. Ştia el că toate tradiţiile astea horror, sunt doar plăsmuiri ale tradiţiei secular – cutumiare, de nimeni nu ştie cine le-a scornit. Apoi, admirând extaziat graffity-ul desenat pe geam, de frunzele uscate lipite cu „picătura” de ploaie, chicoti ca pentru sine (de altfel, chiar era singur în cameră): pâi, de: nu tre’ să avem şi noi Holloween-ul nostru.... Chiar aşa, al cui o fi fost primul?
Şi, cu zâmbetul tatuat pe chip, cum îl avea de ceva vreme, de când se bucura de privilegiul de a fi aflat, măcar în parte, Adevărul, abandonă ideea Halloween-ului românesc. Îşi aruncă privirea într-o doară, la ceasul cu pendulă, cu cifre romane şi cu cuc: 23:59. Se postă în faţa ceasului, numărând secundele, pentru a juca el în noaptea aceasta, rolul cucului de la miezul nopţii. Cucul ceasului murise de bătrâneţe, la trecutul schimb de generaţii; adică la nici o săptămână de când bunicii, murind, îl lăsaseră moştenire mai mult spirituală părinţilor lui. Uneori, gândindu-se la asta, se amuza spunându-şi: „Pesemne că bătrânii şi-au luat cu ei cucul pe lumea cealaltă. La ce bun, oare?”; şi apoi, gândindu-se la părinţi: „Săracii de ei... Să n-ai tu, un cuc să te deştepte dimineaţa?”.
Dar iată că orologiul bate de miezul nopţii... Nici nu apucă să imite cucul, şi uşa se izbi în viteză de perete.
- Cine sunteţi voi?
- Suntem ultimele tale 7 zile. Am venit să-ţi punem înainte oferta noastră de trăit o săptămână, înaintea Marii Plecări.
- Nu înţeleg nimic, zise el, frecându-se la ochi.
- Eu, ultima ta zi de luni, îţi fac următoarea ofertă: ai putea fi un câine, sau un cultivator de râme...
- Eu, marţea ta din urmă, te trimit în domeniul tău de suflet: poţi fi un negustor de vise, sau un programator de surprize...
- Ai putea deveni pentru o zi, poate chiar miercurea finală, campion la sărituri peste obstacole, sau ai putea fi chiar un antreprenor de spectacole; poate chiar al ultimului tău spectacol...
- Cu dragoste-ţi ofer, oferta mea: sunt joia ta, numai a ta, chiar ultima ta joi; şi îşi propun să fii, ce n-ai fost în viaţa ta, nici măcar o zi: un criminal de femei de rând, sau un sultan, bând cafele şi fumând...
- Ofertele sunt pe sfârşite... ar mai fi totuşi locuri libere, la cules de citrice, şi chiar mai bine, la împrăştiat gunoi pe mirişte. Ah, şi te rog, nu mă uita, sunt ultima vinere a ta!
- Ştiu că am fost mereu pe primul loc în viaţa ta. Deci, nu socoteşti că ar fi o risipă, să îţi petreci ultima sâmbătă din viaţa ta, ca pe o zi obişnuită? Uite, te-ajut să fii un muzicant de soi, sau la pachet de 2 în 1, ai putea fi invocator de ploi şi inventator de noroi...
- Uită de ele! Şi fii atent încoa’: sunt duminica, chiar ultima zi a ta: ocazie unică şi chiar ultimă să fii un om de radio sau T.V., prezentator al ştirilor S.F., sau poliţistul perfect, ce dejugă planuri gen „N.V.”. Altfel spus, să fii şi tu util, în ultima ta zi de viaţă...
- Deci, ce alegi?! Întrebară câteşi-şapte zilele virgine, în timp ce i se perindau prin faţa ochilor într-un ritm de iele, de-a dreptul nălucitor.
El căzuse deja pe un fotoliu, abandonându-şi ochii în faţa acestui spectacol, a acestei aduceri pe scenă, a bazarului de vise.
- Afară din cameră!!! Strigă el, ca trezit din transă. Ele rămaseră uimite şi jumătate dezbrăcate, căci urletul lui făcu să se deşire de pe fiecare, câte jumătate din frumoasa rochie albă, lungă până la nori, şi cu flori.
- Nu vreau nimic din toate astea, sau altceva la fel. Voi fi doar eu, cavaler al templului meu, închinat lui Dumnezeu!

Dialog neprobabil între Adam şi Eva în R.A.I.

Dialog neprobabil între Adam şi Eva în R.A.I.

Romeo Aurelian Ilie

1. de-a arca (tandem)

Deasupra bărcii noastre
de hârtie, se învârt
păsări cu ciocul alb de frunze.

Au îmbătrânit pomii de loc
lângă sufletele noastre netunse.

- Ne-or crede pe arca lui Noe...

(inorogul păşind,
spărgând cu copita oglinda
şi cu cornul
ispita)

Au îmbătrânit pomii de tot
lângă sufletele noastre neunse.

2. de pus în vitrină (vocea lui Adam)

Încerc să scriu,
să te ştiu,
să mă fiu.

Istoria dă buzna peste mine.

Iar tu mă sfâşi în ritm de iasomie.

Încet, se scurge din mine tot gândul
-hei, nu mai alergaţi cu pietre, pământul!

Curând
voi ajunge doar un nebun
numai bun să mă pui
în vitrină.






3. nud (vocea Evei)

Ea îşi lăsă breteaua
să alunece în neant,
şi decolteul şi-l lăsă
la vânătoare de iepuri.
din peretele ciupit de visare,
nudul vieţii
încă priveşte.

4. ceaşca de cafea (vocea lui Adam)

De altfel, eşti foarte primitoare.
mereu îmi umbli ceaşca
cu urme de paşi.

am să îşi sorb păşirea
şi-o aripă curată
pân’ n-ai să mai ţi de toartă
decât ibricul. Aburind
de dorul tăcerilor din oglindă.

5. plânsul (vocea Evei)

Cu aripile mute şi gri,
dorinţele pustii,

cu dorul rămas înfipt între noapte şi zi

ea îşi plânge risipa
de vise
şi de copilării.

6. ora virgină (vocea lui Adam)

Aştept o oră virgină
să-mi cânte din ochi
moartea luminii
din vremuri de deochi

am s-o ascult cu lacrima deschisă
de proroc.

mimând la derută
un nou soi de noroc,
o voi ademeni la mine în cord

o voi lega pe rug
ca pe d’Arc de demult
şi îi voi arde cu sânge povestea

Nimic mai mult.


7. poftă (vocea Evei)

mi-e poftă de un înger
de lumină.

iar după cină
să mă scobesc între cuvinte
cu umbra aripilor lui.

8. sub coasta mea (vocea lui Adam)

Sub coasta mea
se întâmplă ceva.

o zbatere şi o durere
şi poate chiar un dans
de iele,
ca în noaptea cu
stele de alabastru
atârnate haotic pe cerul tău
eurofil de sihastru

în dosul stânii,
unde-şi rup cojocul câinii:
un plâns de copil.

melodia se apropie
uşor, uşor,
vine în jos,
vine pârjol,
pe alee.

E clar:
de sub coasta mea dreaptă
se naşte, azi, o nouă femeie.



9. invocaţie (vocea Evei)

am încuiat realitatea
cu o umbrelă
deschisă spre legi,

am dat drumul câinilor onirici
ce te latră când plângi
şi te muşcă când negi

eu sunt dincolo de gard,
te-aştept pe tine, leopard.

10. tandem

Hai să ne copilărim

să desenăm tot cerul cu tăciuni,
să evadăm în noi
şi în viaţă,
să râdem de toţi
că aşa e-n piaţă.

iar când ne vom cheltui
tot dorul
să îşi rejoace fiecare
rolul.

Costel Bunoaica

Costel Bunoaica
– poetul veşnic tânăr în gânduri şi în rugi -
Romeo Aurelian Ilie

Izolat de „alinierea planetelor” în Câmpia Bărăganului, la Slobozia Ialomiţei, poetul Costel Bunoaica face dovada, nu numai a unei mâini neobosite, ci şi a unei minţi aliniată aceluiaşi adjectiv. Cu alte cuvinte, cantitatea este dublată de calitate.
Trecând în revistă traseul literar al domnului Bunoaica, ar fi de spus că acesta debutează editorial în anul 1987 în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zorii de zi”, apărut la editura Albatros, fiind până atunci prezent în principalele reviste literare(„Luceafărul”, „România literară”, „SLAST”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Orizont”, „Tomis”, etc). În 1991 publică romanul „Semnul bancnotei” (în colaborare cu regretatul Ion Teodorescu), urmând să explodeze editorial pe linie de poezie odată cu anul 2000, în care i se publică două volume: „Dreptul la singurătate” şi „Coridorul de ceaţă”. Urmează: „Încă o umbră pe inimă”(2003), „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”(2005) şi „Şi zeii se tem”(2008).
Ceea ce este de admirat la acest poet este fervoarea cu care caută şi găseşte noi forme de exprimare, făcând slalom printre banalităţi, reuşind astfel să nu se repete prin stil de la un volum la altul, aducând de fiecare dată un suflu nou în poezia românească. Aşa se face, că fiecare nou volum este diferit de precedentul. In plus, cuvântul de ordine la Costel Bunoaica în materie de poezie este inovaţia. Să pornim aşadar la o analiză succintă a poeziei domniei sale, căutând tocmai acele elemente de noutate cu care acesta reîmprospătează cu fiecare volum, zestrea noastră poetică.
Citind cu atenţie primul volum de poezii, „Dreptul la singurătate”, vom descoperi o pleiadă de cuvinte noi, inexistente în limba română, formate în cea mai mare parte prin verbalizarea unor substantive, care au rolul bine determinat de a mări profunzimea mesajului: „tu şi eu clorofilându-ne/ în pragul unei noi încercări”(amândoi); „braţele mele de ceaţă/ înierbează în rouă”(abandon); „o mare pe care Manole înzeise astral”(mit); „te iubeam chiar dacă/ între două închipuiri diforme/ creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii); „mă ierbai înmugurindu-mi sub pleoape” (greşeală genetică); „din coapse îi creşteau/ vulturi/ şi o făceau/ să văzducească dramatic”(goliciune). Totodată, Costel Bunoaica readuce pe tapet estetica urâtului a lui Baudelaire şi Arghezi, dar o reorânduieşte, în sensul că nu abuzează de cuvintele cu conotaţii negative, ci doar le presară din loc în loc, dând astfel naştere unei estetici a nefrumosului complet: „ţipătul absolut/…/ şi sufletul meu despuiat/ încă nu putrezeau aşteptându-te”(aproape de goliciune); „buimac de visare,/ duhul meu lâncezeşte/ sub o lespede arsă”(buimac de visare); „sub verigi ruginite,(…)/ eu încă mă respiram pe mine”(mit). De asemenea, nu trebuie să trecem cu vederea nici formulările paradoxale, care nu fac altceva decât să ucidă iluziile, arătând diferenţa dintre „a vedea” şi „a privi”: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare). Încă de pe acum se poate observa o bună stăpânire a frazei, rod al anilor în care a fost mai preocupat să scrie decât să publice, aşa cum stă bine oricărui poet.
Cu al doilea volum, Costel Bunoaica, ne invită să străbatem „Coridorul de ceaţă”, format din propriile poezii, care, de această dată, abundă în formulări abstracte şi imagini puternice: „tu poţi dantelări flăcările;/ le poţi despleti de icoane”(Credinţa); precum şi în paradoxuri explicite: „să locuiască în lipsa mea, cu tine, măcar pentru tot restul/ morţii care a mai rămas de trăit”(Măcar pentru tot restul morţii); „iluzoria mea memorie ratată”(Emigrare); neuitând nici de vechile sale deprinderi lexicale, de a crea noi cuvinte, naşterea lor petrecându-se fie prin verbalizare (ca în volumul anterior) „să ne înmunţim şi să ne înfrunzim/ cu dreptul zeilor tineri de a prigoni tăcerea”(Cu dreptul zeilor tineri); „Aerul dă în muguri/…/mă flutureşte”(Priveşte acest fluture cu aripa frântă); fie prin modificarea intenţionată a unor forme verbale consacrate: „spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă/ cu îmbrăţişări snopeşte lenevia sângelui meu”(Spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă); „Baliverneşte-mă, Doamnă, că tot n-o să mă dezbari de himere”(titlu omonim); „Din nou/ dumnezeieşte-mă cu aceeaşi/ vină de a rămâne dator cu încă/ o iubire princiară”(Iluzie). Cu acest al doilea volum, poetul îl susţine şi totodată îl dezvoltă pe primul, atât din punctul de vedere al ideilor, cât şi din cel al stilisticii.
Volumul „Încă o umbră pe inimă”, se prezintă ca o Sală a Oglinzilor, întrucât toate poeziile (mai puţin ultima) au o structură specială: primele strofe se oglindesc în ultimele două, de patru, respectiv două versuri (plasate intenţionat pe pagina următoare), creând totodată şi o structură de sonet. De asemenea atrage atenţia la acest volum, rolul de lait-motiv ce i se dă personajului oarecum misterios „Miriam”, omniprezentă în strofele oglindă. Cine este de fapt Miriam? În istoria umanităţii, sunt menţionate două persoane cu acest nume: este vorba de soţia regelui David, şi de Maica Domnului, al cărei nume original-evreiesc este Miriam (Maria, care se tălmăceşte „Împărăteasa tuturor”, este adaptarea pentru limba greacă). Deci Miriam a poetului, ar putea fi o combinaţie între soţia credincioasă şi supusă şi mama prin excelenţă, cu alte cuvinte, femeia ideală. De altfel, şi iubirea cântată în acest volum, este zugrăvită ca fiind una ideală: „tu umpli golul pe care-n mine îl am…/ să nu te pierzi, să nu mă pierzi, frumoasă Miriam!”(Mi-e greu de dor). De precizat că această structură de poezie a fost mai puţin exploatată până la acel moment, regăsindu-se ulterior şi la alţi scriitori ialomiţeni.
Jocul oglinzilor se continuă şi totodată se diversifică în volumul „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”. Aici, fiecare poezie (mai puţin ultima) are un motto luat din poezia următoare, ceea ce arată că acestea sunt prinse între ele ca într-un lanţ. Complexitatea noului joc de-a oglinzile este dată de bucata de suflet ataşată în finalul fiecărei poezii (independentă de aceasta), care de fapt o rezumă, dar prin intermediul unei gândiri teologice, de vorbitor „gură către gură” cu Dumnezeu. Înşiruirea poeziilor trasează drumul zig-zag-at al poetului de la demon la zeu şi viceversa, fiecare episod încheindu-se într-o „ucidere a sinelui”, care este de fapt o căutare-aflare a lui Dumnezeu: „Pun curcubeul la Poarta Lăuntrului ca un semn al izbăvirii Sinelui meu, ca Tu să ştii că m-am întors dinspre morţi şi m-am supus Ţie cu trup şi cu suflet”(oglinda poeziei „Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi”).
Analizând textele din punct de vedere estetic, se poate observa o structură de poezie-cascadă, dată atât de înşiruirea mai multor propoziţii pe acelaşi vers, încrucişate cu propoziţii care se continuă în versul următor, cât şi de intensitatea acestora, care creează impresia de torent: „În aval, la capătul visului stau eu, visătorul. Neguţător/ de iluzii damnate. Contrabandist după mamă./ Visător după tată./ În celălalt capăt, la nord, stau tot eu, fabricantul de vise./ Spurcatul. Cel care îşi macină cu sârg întâmplările. Cântările./ Şi supărările. Eu, îngânduratul. Cel care, dintr-o oarecare/ eroare, are dreptul la viaţă. La vise. La moarte” (Între cele două războaie, încă o bătaie). Dacă ar fi să rezum acest volum într-o frază, aş spune că este o mică carte mare, care îşi merită un loc de cinste în „sanctuarul de zăpezi astrale” al poezie naţionale.
Cu cel mai recent volum de versuri, poetul Costel Bunoaica ne incită să descoperim de ce „Şi zeii se tem”. Iar pentru aflarea răspunsului trebuie să ţinem seamă de împărţirea volumului în cele două părţi: „Scrisori către absolut” şi „Rotocoale de fum”, fiecare compunându-se din câte 33 de poezii. Număr deloc întâmplător. Este vârsta Fiului Domnului şi al Omului pe pământ. De asemenea şi ideile împărtăşite în acest volum, ca şi în celelalte de altfel, sunt îmbibate de profunzime: de la cea a lucrurilor simple: „mereu câte ceva îmi aminteşte de tine - / chiar şi umbra aceasta suspendată de/ sufletul meu…/ încrâncenarea verii,/ apa,/ canicula/ şi o serie de nimicuri semnificative,/ dar mai ales otrava cernelii/ cu care pângăresc perfect conştient/ intimitatea colii de scris”(nimicuri semnificative); până la profunzimea trăirilor lui Dumnezeu, atât de bine intuite de poet: „…te ştiu eu, doamne./ după fiecare eşec,/ tragi storul şi plângi în neştire”(nimeni nu şi-ar închipui). De asemenea, poetul nu se sfiieşte, mai ales în partea a doua, să rostească adevăruri despre viaţă şi moarte: „mai presus de toate viaţa/ fără de care moartea nu şi-ar/ cunoaşte înţelesul”(mai presus de toate); despre conştiinţă: „de ce, doamne, peste toate ispitele/ domneşte tristeţea ca un împărat bizantin?”(între negru şi cântec); etc.
În încheiere aş spune că poetul Costel Bunoaica trăieşte fericita dramă a nestarniciei creatoare, pe care şi-o însuşeşte ca pe o cruce de care nu ai dreptul moral să te debarasezi; în fond, o „suferinţă dureros de dulce”, care îl ajută pe poet să rămână veşnic tânăr în gânduri şi în rugi.

Nicolae Teoharie

Nicolae Teoharie,
vocea ce strigă în pustia marelui acum
Romeo Aurelian Ilie

Deşi în 1999, Nicolae Teoharie publică „Nostalgia marginilor”, un debut rămas sub zodia incertitudinii, el revine spectaculos în anul 2008, cu volumele „Camera de concret” şi „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, urmate în 2009, de „Diavoli de cafenea”, apărute la editura Helis Slobozia.
Cu aceste trei cărţi, poetul „născut pe una din străzile mileniului II, viscolită de iubiri avide”(„C.V.”), reuşeşte să se impună pe scena literară ialomiţeană.
Camera de concret (al doilea volum apărut în ordine cronologică şi perceput de majoritatea oamenilor de litere ca adevăratul debut al poetului)
Ca orice volum care se respectă, şi acesta debutează cu două arte poetice: prima, intitulată sugestiv „C.V.”,prezintă formarea stărilor sufleteşti ale poetului, culminând cu declararea apartenenţei la timpul prezent: „Legat la răspântia acestui mare acum”; iar cea de-a doua, „Cântec”, prezintă dorinţa autorului în legătură cu aventura sa lirică, pe care urmăreşte să o încheie triumfal: „aş vrea să-mi împlânt al meu cânt/ în inima tremurând de-o aşteptare/(…)/ şi-apoi să ies din cameră bogat/ pe uşa unui semn de clătinare”. De altfel, aceste versuri constituie şi cheia volumului, poetul invitând prin aceasta, la o călătorie iniţiatică, presărată cu suişuri şi coborâşuri, însă o călătorie pe verticală, pentru că nu este o călătorie a trupului, ci una a minţii, a gândului şi chiar a sufletului.
Ca în orice călătorie, şi aici se pot sesiza în dispoziţia poetului-călător, momente de dinamism tragic: „cât pe ce să fiu localizat de un nou păcat”(Mă voi întoarce), momente de pasivitate reflexivă: „Dintotdeauna m-au speriat cuvintele, oraşele şi femeile/ şi am trăit printre ierburi, aproape de cântece şi focuri”(Ultimul tren); precum şi momente de dinamism ludic: „Mereu cosind un câmp de ploaie albastră,/ mereu plantând luceferi, cu un câine/ în secunda de mâine”(Ascet în depresie).
De altfel, volumul este presărat cu momente lirice în care poetul se comportă ca un homo ludens, sau mai bine zis ca un bufon, acest aspect fiind realizat la nivel lexical, prin alăturarea unor cuvinte neavând legătură între ele, aparent doar de dragul rimelor pierdute, în fond pentru a obţine o melodicitate care, aş îndrăzni să zic, vrăjeşte auzul şi „împlântă cântul” autorului în „inima tremurând de-o aşteptare”. Un alt exemplu concludent în acest sens ar fi: „Am desenat o puşcă grea de arlechini şi meduze/ vă scriu cu vietatea împuşcată pe buze/ ce a căzut printre caişii sălbatici”(Demisia „celuilalt”). De altfel, Nicolae Teoharie îşi joacă impecabil rolul de bufon shakespearian, întrucât, chiar şi momentele de luciditate le realizează tot prin jocuri de cuvinte: „O femeie îmbrăcată în luturi/ îşi pierde mersul de fluturi/ în umbra unei dansatoare în sete/ ce-mi aşteaptă sângele arzând şi în cete”(Întâlnire); sau: „stau între două lacrimi înalt şi tânăr şi foarte/ Aprinde, femeie, timpul meu de moarte”(Îngeri răzvrătiţi).
Continuând pe linia expresivităţii artistice, ar mai fi de spus că lirica teohariană câştigă un punct în plus la acest nivel, prin folosirea „poemului în poem”. Mă refer aici la acele grupaje de versuri care ar putea fi concepute ca poezii de sine stătătoare, întrucât, chiar scoase din contextul poetic în care sunt incluse, ele sugerează stări sau idei, independente de restul textului în care sunt amplasate. Câteva exemple în acest sens: „O zi netrăită de nimeni/ umblă prin calendar în căutare de lucru”(Credinciosul absurd) – versuri ce transmit o nostalgie după timpul irosit, spre deosebire de restul textului în care poetul este preocupat să prescrie reţete de clar-vedere; „Ea scoase mâna de sub oră/ şi îmi întinse trupul sub formă de flori”(Naivitate) – de asemenea şi aceste versuri au o existenţă independentă, inducând o stare de împăcare cu trupul, în contrast cu restul textului, în care relaţia cu timpul este una tensionată.
O notă distinsă la dnul. Teoharie, cel puţin pentru acest volum, o constituie lipsa metaforelor, în prezenta lucrare, el neutilizând decât două metafore propriu-zise: prima, „caii ochilor”, metaforă a vederii în contrast cu simpla privire aruncată în van, are marele merit de a fi poziţionată într-o construcţie care o avantajează: „Prinde-ţi caii ochilor pierduţi în zare/ înhămaţi-i la tăcere”(Prea multe mori de vânt) – unirea simbiotică între vedere şi tăcere, generând deplasarea minţii într-o a treia dimensiune, exact ca în timpul rugăciunii. Cea de-a doua, „domniţe bete”, metaforă ascunsă printre atâtea cuvinte cu sens propriu, încât abia dacă este sesizată, semnifică de fapt acele idei neinteresante, mici bârfe şi cancanuri gratuite, care aşezate lângă acele „vorbe mici”, au darul de a se constitui într-o asociere de nimicuri cu rolul bine determinat de a produce supărări.
Părăsind tărâmul reflecţiilor filozofice, să revenim la stilistica „Camerei de concret”, care, deşi văduvite de metafore propriu-zise, are parte din plin de construcţii ce exprimă paradoxuri, care suplinesc cu succes lipsa acestor figuri de stil. Şi aici putem contabiliza două tipuri de paradoxuri: cele propriu-zise, obţinute în cea mai mare parte prin asocierea materialului cu imaterialul: „am dat sânge gândului meu despre voi”(Demisia „celuilalt”); sau: „priveam prin fereastra unui cântec/ ca printr-o fereastră asurzitoare”; dar şi prin schimbul de funcţii dintre organele de simţ: „Să admitem, zice, că zgomotul inimii s-ar auzii cu vederea”(Beţivanii); cea de-a doua categorie de paradoxuri sunt cele metaforice: „Ceea ce vezi cel mai mult/ este ceea ce vezi cel mai puţin”(Atâta nimic în mai multe locuri deodată); „Văd totul, neavând nimic de văzut”(Poetul) – construcţii care nu fac altceva decât să scoată în evidenţă prăpastia dintre esenţă şi aparenţă.
De asemenea, se observă în lirica teohariană, bogatul aport al imaginilor puternice, obţinute în general prin crearea de sintagme in care părţile de vorbire care se determină, fac parte din domenii cu totul diferite, iar alăturarea lor ar părea de-a dreptul nepotrivită: „materia năpârleşte un urlet de lup”(Real); „timpul îşi vinde păduchii”(Sfârşitul unui pierde-vară).
Un aspect delicat în poetica acestuia îl constituie împrumuturile de formule stănesciene, cum ar fi repetarea verbului la intervale scurte de cuvinte: „De mai multe zile îmi ţin vederea nemâncată/ în viforniţă o ţin”(Epistolă) sau „Mă ţin cu mâinile, cu gura, cu ochii mă ţin/ de marginea unui pahar cu vin”; precum şi utilizarea verbului la participiu în formule inedite, în versuri ca: „Eu ştiam că sunt un văzut”(Încântarea de sine); „mă roade ascunsul”(Lupta cu nimicul) sau „Eu m-am făcut frumos de un văzut”. Aceste împrumuturi însă, nu afectează pe niciunul dintre poeţi, ci mai degrabă îi ajută pe amândoi: pe Nichita îl readuce în actualitate, unde îi este locul, iar pe Teoharie îl pune într-o lumină favorabilă, deoarece el reuşeşte să înglobeze aceste acorduri în natura liricii sale într-un mod atât de discret încât par naturale, iar în combinaţie cu alte „ghiduşii”, despre care am scris mai sus, reuşeşte să creeze un stil viu, nou şi în ultimă instanţă original.




Legaţi-mă la ochi cu sentimente
Acest al treilea volum al poetului Nicolae Teoharie vine ca o continuare firească a precedentului, în el continuându-se călătoria verticală înspre „uşa unui semn de clătinare”, care trebuie lăsată definitiv în urmă.
Contrar „Camerei de concret” care este „mobilată” într-un mod armonios, urmând structura clasică a unui volum de poezii, în care ars poetica este aşezată în debut, „Legaţi-mă la ochi cu sentimente”, fentează regula clasică, renunţând la o artă poetică propriu-zisă, în beneficiul unui artificiu: presară pe tot cuprinsul volumului versuri în care îşi exprimă ideile despre poezie, despre sine, despre viaţă şi moarte. Şi toate acestea, pentru că, aşa cum am spus şi mai sus, volumul este o continuare a „Camerei de concret”.
Această apreciere este valabilă însă, doar din punct de vedere al ideilor poetice. Pentru că, în ceea ce priveşte stilistica, lucrurile stau cu totul altfel. Iar deosebirile sunt unele fericite. Se observă în primul rând, o aplecare a poetului asupra metaforelor, pe care le foloseşte din abundenţă în acest volum. De altfel, unele se repetă, comportându-se ca lait-motive. Şi asupra lor îmi propun să zăbovesc în continuare. Avem mai întâi metafora vieţii ca ţipăt, care apare pentru prima dată în „Şamanul”: „Se auzi întâi un ţipăt de tren/ expert în dinamitarea tăcerii,/ apoi văzură un şir de iepuri,/ zburând/ din pălăriile ierbii”; unde, acest „ţipăt de tren”, coincide cu un moment de trezire la realitate, după cum se poate înţelege, atât din poezia în sine, cât şi din aşezarea ei în volum. Repetată, metafora aceasta se dezvăluie cel mai bine în „Umbra mâinilor”, în care „ţipătul” este socotit de către poet, drept „singura mea realitate”. O altă metaforă – lait-motiv, este de fap una compusă: mâinile şi ochii, simbolizând contactul direct cu realitatea imediată, mai exact cu aparenţele, care acoperă totul cu falsitatea lor: „Sunt dezamăgit de mâinile mele,/ de ochii mei diafani:/ Deşi au la dispoziţie cei mai aprigi duşmani,/ ei îmi trimit o lume cu copaci orfani,/ zăpezi văduve, ploi divorţate cu capul în nori”(Amurg de iarnă); „Ochii m-au minţit, mâinile m-au înşelat./ Viteza de deplasare a iubirii/ pe distanţa inimă – creier/ este de o tonă de disperare pe secundă”(Viaţa ca o afacere); iar pentru ieşirea de sub zodia aparenţei, şi implicit pentru aflarea esenţei, el nu catadicseşte să-şi sacrifice aceste organe, bineînţeles la nivel metaforic: „Ca să fiu liber îmi rup mâinile./ Îmi scot ochii, şi lumina nu mai face zgomot”(N-am existat); „Ca scoasă din minţi,/ vederea îşi varsă mâinile/ peste o închipuire de om/(…)/ am otrăvit ochii cu mari înserări”(Cina de vin). Se observă aici şi prezenţa unui homo religiosus, care dovedeşte că a înţeles bine cuvintele Scripturii: „mâna care te sminteşte, tai-o, şi ochiul care te sminteşte, scoate-l!”.
Cea de-a treia metaforă bine reprezentată în acest volum, este cea a morţii ca pasăre. Deşi iniţial „pasărea” apare ca un motiv poetic, totuşi, traectoria pe care acest motiv o descrie pe tot întinsul volumului, îl descoperă ca fiind de fapt o metaforă a morţii: astfel, în „Investigaţie”, poetul primeşte din partea unei instanţe supreme, de bună seamă, Dumnezeu, „restricţii şi sare asupra păsării ce desenează cerul pe obraz”; apoi, în „Uliţa copilăriei”, prezenţa „păsării” are un efect sfâşietor: „Brusc,/ am simţit cum trece,/ printre bătăile inimii/ o pasăre mare şi rece”. Demascarea „păsării” se produce în „Poezie”, o ars poetica, în care însăşi moartea îi vorbeşte poetului, expunându-i ispititor „drumul care duce spre toamnă” şi „ora care duce spre pasăre”. Interesantă intervenţia „femeii cu picioare lungi”, metaforă sub care se ascunde conştiinţa de sine, care îi reproşează „aspiraţiile de câine, care caută să decepţioneze păsările”(Reproş) – practic îi atrage atenţia că nu este chiar indicat să te iei la trântă cu moartea; asta după ce poetul realizase o savuroasă persiflare a acesteia în „Stocul de păsări”. De altfel, conştiinţa de sine mai apare odată, sub forma „stăpânei” din „Travesti”, ea fiind cea care îi descoperă poetului realitatea despre absurd.
După cum am văzut, lirica teohariană se îmbogăţeşte simţitor în acest al treilea volum, la nivelul stilisticii. De asemenea, chiar dacă pare paradoxal, poetica acestuia îşi măreşte valoarea şi prin câteva lipsuri faţă de volumul anterior: în primul rând, reuşeşte să iasă cu bine de sub zodia stănescianismului cu care îşi tapetase „Camera de concret”, iar în al doilea rând, prin calmarea cascadelor de cuvinte înşirate aparent fără sens.
În acest volum, el păstreză imaginile puternice, dar le dozează mult mai echilibrat, iar mesajele sunt mult mai clare, tocmai pentru că şi cuvintele sunt aşezate mai cu grijă pe coala de scris.
În încheierea prezentării celui de-al doilea volum al domnului Nicolae Teoharie, nu ne rămâne decât să salutăm evoluţia acestuia şi să purcedem la lectura celui de-al patrulea volum...

Diavoli de cafenea
Dintru început, acest al patrulea volum al poetului Nicolae Teoharie, m-a surprins prin titlu: ce are a căuta „Diavoli...” în lumea poetului, care până acum călătorise braţ la aripă cu îngerul păzitor? Să se fi certat cu acesta? Să se fi lipsit de serviciile lui, pentru că, un înger „costă foarte scump”? Se va vedea că nu. Doar că acum, cu cel de-al patrulea volum, poetul schimbă strategia de atac: nu mai călătoreşte, cu îngerul „la butonieră”, ci îşi permite un moment de fals-repaos, la cafenea. Locul în care, vecin de masă cu diavolul, se vede nevoit să se deghizeze la rându-i în diavol (şi nu doar el, ci şi ceilalţi camarazi de arme), doar pentru a-l ataca cu armele lui. Cafeneaua devine astfel, în acelaşi timp, loc al pierzaniei şi tribună a adevărului: „Ce nopţi de taină, ce închipuiri dansarăm/ cu figurinele reci de ceară”(La cafenea).
Mărturie că aşa stau lucrurile, ne sunt cele două motto-uri ale volumului: „Iar de te uiţi îndelung într-un abis, află că abisul se uită şi el în tine”(Friedrich Nietzsche); şi „Cea mai frumoasă păcăleală a diavolului este de a ne face să credem că nu există”(Charles Baudelaire) – mărturii ale unor oameni care au petrecut o viaţă la masă cu „Nobady”, în cele din urmă l-au mărturisit tot pe „Cel ce este”.
Revenind la volumul nostru, ar fi de spus din capul locului, că de această dată, accentul cade cu precădere pe ideea poetică, sacrificându-se latura stilistică, unde poetul nu aduce nimic nou, în favoarea clarităţii mesajului. Aspect care nu este rău în sine decât prin prisma faptului că, dacă nu va opera o schimbare de stil pentru volumul următor, poetul Nicolae Teoharie riscă să cadă într-o monotonie stilistică dăunătoare. Dacă ar fi să contabilizăm ceva şi la acest capitol, ar fi să evidenţiem tendinţa de articuale a adverbelor locative: „un afară”(Ia seama cum mai trece timpul); „departele”(La schimbare de lumi); „un aici”(La răscruce); „oriundele”(În oarecând); cu scopul de a da poeziei un aspect mai mult static, care să inducă o atitudine meditativă.
De altfel, cititorul are şi la ce să mediteze, poetul trasând dintru început căile pe care vrea să le sondeze. Astfel, în „Ia seama cum mai trece timpul”, ne invită sau mai degrabă ne incită la o reflectare asupra aspectului ludic al timpului: „El nu se opreşte niciodată din joacă, timpul vreau să spun”, care îl face atât de greu de surprins în clipa în care trece. În „La schimbare de lumi”, poetul se redefineşte în momentul când surprinde realitatea schimbării lumilor care se desfăşoară chiar sub ochii noştrii: „un neant de feţe/ s-a adunat pe marginea unei răni/ ca şi cum ar fi dat o petrecere”. Aceste două teme, aflate de altfel într-o legătură de cauză-efect îşi împart rolul de lait-motiv al volumului, până în final, când îşi vor da mâna: „Şi, pentru că văd a doua oară,/ gurile se ating/ ca două umbre ale aceluiaşi ţipăt” (O privire fatală).
Acestea fiind spuse, avem toate premisele pentru a concluziona că poetul Nicolae Teoharie este o personalitate literară deja formată, având o sferă proprie de idei, o esteică originală şi o stilistică în curs de personificare.
Aşteptăm cu nerăbdare noi eforturi creatoare, concretizate în producţii literare, cât mai valoroase şi cât mai creatoare.

Îngerul a strigat....Postoi paravoz!

Îngerul a strigat…postoi parovoz!
- Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, de Moni Stănilă –
de Romeo A. Ilie
Când un teolog şi un om de litere se întâlnesc, sunt toate şansele să iasă ceva kalokagatheic. Dar când cei doi se regăsesc în fiinţa aceleiaşi persoane, combinaţia este fericit condamnată să transceadă la alte niveluri decât obişnuitul, lumescul, mediocritismul.
Este şi cazul Monicăi ( Moni) Stănilă, „poeta de la Teologie”, care după ce a aflat Adevărul iar acesta a făcut-o liberă, a ales să nu lase pietrele să vorbească în locul ei şi astfel s-a născut volumul de versuri: „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei”.
Împărţirea pe trei cicluri a volumului (I. Postoi parovoz; II. Dogmatista; III. RAS putin), nu aduce nicidecum a trilogie, ci mai degrabă a „trinitate”, întrucât cele trei secţiuni, departe de a se continua într-o succesiune logică, se completează perihoretic, deoarece toate tratează în esenţă acelaşi subiect, mai bine spus acelaşi adevăr: dinainte stabilita întoarcere ACASĂ, de altfel singura certitudine din viaţa omului.
Trăind viaţa în esenţa sa, poeta a înţeles că adevărul pe care a ales să ni-l împărtăşească presupune trei paşi: întâi momentul în care hotărăşti să te opreşti din drum, şi să strigi trenului-viaţă: postoi parovoz, apoi momentul de reorganizare interioară urmat de fireasca descoperire a adevărului mai sus citat, şi în sfârşit, al treilea pas, îl constituie ieşirea din lume şi încercarea de a o aduce pe aceasta la nivelul valorilor adevărate. Aceste trei momente se regăsesc în fiecare dintre cele trei cicluri. Astfel, în „Postoi parovoz”, momentul prim este surprins atât în „drumuri - orizont”, când apare conştientizarea faptului că viaţa trăită în neorânduială este ca un tren, care uneori nu merită atâta atenţie: „o durere îmi străbate plămânii/ dar ignor orice boală/ cum ignor trenul acesta de noapte”; cât şi în „fuga la mare”, în care surprinde chiar momentul opririi din drum, în gara regăsirii de sine, unde este întâmpinată chiar de „tata”, nimeni altul decât Tatăl Ceresc, pe care îl aşteaptă „într-o haină luată cu împrumut/ neagră şi rece”, metaforă a vieţii înşăşi, o viaţă trăită mediocru până la acel moment. Iar „tatăl” o ajută să acceadă la treapta următoare: „tu eşti aici pe aproape/ mă legeni pe genunchi şi/ îmi promiţi că într-o zi o să ne întoarcem acasă”(exilul copilăriei). Partea aplicativă a adevărului despre care Tatăl i-a vorbit poetei legănând-o pe genunchi, se manifestă în poemul care încheie primul ciclu: „o posibilă întoarcere”, care este de fapt o imposibilă întoarcere la ceea ce a fost; şi aceasta deoarece ea nu s-a decis să îşi „împăture amintirile în geamantane enorme” şi să se „detaşeze” de obiceiurile ei, care nu o împiedicau cu nimic să ajungă Acasă. În „Dogmatista”, oprirea trenului este surprinsă în „departamentul care contează”: „aşteptând eu însămi ca să înceapă cineva/ să mă pună în ordine”. Dar se pare că acel „cineva” este de fapt un „ceva”, şi anume „viaţa” care „înghesuită în paharul de unică folosinţă”, „nici o importanţă nu are”. În „magna cum laude”, poeta este surprinsă în timp ce-şi „scoate dintre cearşafuri/ dosarul cu cetăţeana stănilă/ lângă diploma de licenţă”; act care marchează practic momentul secund, şi anume reorganizarea vieţii interiore, urmată de descoperirea aspectului trecător al vieţii, fapt ce demască toate hârtiile ca fiind inutile. Ieşirea din banalitate se produce paradoxal (doar tot creştinismul este bazat pe paradoxuri) printr-un fapt banal: „flendurând gogoaşa/ ambalată pe lângă picior/ înainte-înapoi înainte-înapoi”, şi se manifestă prin aceea că, deşi îşi dă seama că a uitat să ia restul de la langoşerie „(5 lei noi)”, nu schiţează nici un gest că ar regreta sau că ar face ceva pentru a-i recupera. Aruncă şi paguba asta în groapa comună a deşertăciunilor, alături de diploma de licenţă. Motivul vieţii ca tren revine, aş putea spune ciclic şi în a treia parte: „RAS putin”, unde oprirea din drum coincide cu un gest anamnetic: „pe uşă cum făceau strămoşii/ mi-am construit un soare în aureolă”(de două ori mai în spate), în antiteză cu „soarele cu dinţi”, metaforă a aceleiaşi vieţi trăită eronat până atunci. Acest gest descoperă şi o întoarcere la valorile primordiale, la „veşnicia care s-a născut la sat”. Spre deosebire de celelalte două cicluri, aici punerea în ordine a vieţii se realizează într-un mod activ, trasând totodată şi premisele realizării celui de-al treilea moment: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim terasele/ şi o să umplem lumea de copii într-o singură noapte/ o sa nasc prin fiecare por al pielii/ copii care mâine vor refuza intrarea in europa/ şi vor fraterniza cu ruşii”(şi nu o să îşi vină să crezi). În „RAS putin”, pasul decisiv este privit din două perspective: întâi din cea a dorinţei de a schimba lumea: „într-o zi am sa ma urc pe lupoaica din centru/ ca să vorbesc cât mai aproape/ de urechile desperecheate/…eu şi lupoaica vom călări oraşul acesta/ până va învăţa drumurile noastre şi obiceiurile”(pentru că sunt eroul local); iar mai apoi, din cea a realităţii că un astfel de demers poate fi nefericit sortit eşecului: „-alteori/ rasputinul/ ieşit din dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aranjat cu ochii mei/ se loveşte cu frunte de inima lor şi plânge”. Un plâns care nu ar stârni cocoşul, ci un plâns amar al celui care epuizând toate metodele nu reuşeşte să îşi atingă scopul.
Cât priveşte stilul de compoziţie al poetei Moni Stănilă, trebuie remarcată fineţea cu care ascunde ideile poetice în spatele cuvintelor care par că se joacă de-a altceva în textele ei, altfel spus, exprimă adevăruri şi valori primordiale într-o textură 2000-istă desăvârşită. Aş spune că ea abordează o tehnică derivată din cea a „poemului aiurea”, folosită de dadaiştii lui Tzara, care considerau că „poemul nu este scopul în sine al poeziei, el putând foarte bine exista aiurea”. De aceea, nu am analizat textele ei „da capo al fine”, ci un pic eretic, adică scoţând ideea din context.
Un alt procedeu specific poeziei actuale îl constituie lipsa oricăror reguli prozaice, „canon” pe care Moni şi-l asumă din plin, neutilizând nici un semn de punctuaţie în tot cuprinsul volumului. Dar acest aspect poate fi interpretat în cazul ei ca o trimitere la meditaţie asupra simplităţii: în simplitatea ortografică a textului se oglindeşte simplitatea ontologică, divină a Adevărului.
Revenind la personalitatea autoarei, aş spune că nu întâmplător limba latină trece cuvântul „poet” la genul feminin: Moni Stănilă o dovedeşte din plin.

Dan Puric, între plus şi minus

Dan Puric între „plus” şi „minus”
Romeo A. Ilie

Iată că volumul „Cine suntem”, apărut anul trecut sub semnătura lui Dan Puric, nu a fost doar un foc de paie, actorul mim luându-şi în serios rolul de apologet al neamului creştin-românesc. Poate prea în serios, întru-cât noul volum, „despre Omul Frumos”, menit să continue recatehizarea românilor, denotă o doză mărită de vulcanism din partea autorului. Şi această grabă, ca orice grabă care strică treaba, se simte din plin în economia volumului. Astfel, dacă primul volum „gătit la foc mic”, este plăcut la lectură, lăsând un gust amar abia la final unde domnul Puric se lasă în voia ideilor şi se transformă fără să vrea într-un utopist, cel de-al doilea, pregătit „sub presiune”, e presărat cu erupţii vulcanice care mai mult resping decât să atragă.
Eu am perceput volumul ca pe o ecuaţie în care „plusurile” şi „minusurile” se succed într-un joc menit să ameţească şi să încurce aflarea rezultatului. Ceea ce îmi propun este limpezirea ecuaţiei. Şi am să încep prin prezentarea „plusurilor”.
„Ţărâna”, scurta poveste care deschide volumul, chiar ar putea fi numită literatură, autorul realizând un efect plăcut prin clădirea unui dialog fictiv între el şi ţărâna încărcată de istorie: „Şi, deodată ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş. Sângele se mai păstra. Era ca o rană neînchisă.
- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci şi pe care vrei să o părăseşti! mi-a şoptit cămaşa însângerată”. Cel de-al doilea capitol, „Bolovanul de râu” prezintă povestea unei bătrâne care, fiind chemată de fiica ei în State, ia în bagaj şi un bolovan de râu, „de dor”, pe care vameşii zeloşi nu-l pot confisca, întru-cât „nu se născuse legea care să aresteze dorul”. De altfel, eu văd cele două capitole ca un prolog la tema Omului Frumos. Tot în această categorie intră şi „Lecţia de condus”, un interviu acordat lui Cătălin Ştefănescu pentru emisiunea Garantat100%, în care Dan Puric evocă „întâlnirea de Pateric” cu instructorul său de şoferie.
Tema centrală a volumului se dezbate în eseurile „Ce Făt-Frumos blestemat”, „Despre Omul Frumos” şi „Îndrăzniţi”. În primul eseu, Dan Puric realizează o monografie a frumosului, ca principiu estetic, vrând astfel să descrie întregul din care urmează să se extragă hoţeşte, particularul: Omul Frumos; despre care ne dăm seama din al doilea eseu menţionat, că nu este altceva decât omul cu sufletul curat, cu mintea limpede, cu privirea sănătoasă şi cu dreaptă socotinţă, omul care în ultimă instanţă îl are ca model pe Domnul Iisus Hristos : „El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos”. În ultimul eseu al temei, Puric ne arată cum „realul, în numele lucidităţii răneşte fiinţa, în timp ce frumosul, în numele iubirii, o înfrumuseţează permanent”.
De remarcat eseul „Ortodoxia în arta românească”, compus din câteva reflecţii care surprind influenţele gândirii creştin-ortodoxe a poporului român, reflectate în operele literare culte sau populare. Tot la categoria „plusuri”, trebuie consemnată şi suita de reflecţii grupate sub titlul „O privire asupra spiritualităţii răsăritene”, din care aleg, poate paradoxal, replica apuseanului Blaise Pascal: „inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate cunoaşte”. Alegerea am făcut-o din nostalgie după vremurile când Răsăritul şi Apusul erau unite „în cuget şi-n simţiri”.
De asemenea, un plus de valoare artistică se sesizează şi în „Basmul din Carpaţi”, în care este vorba despre un copil plecat în căutarea Raiului, şi care îl găseşte in cele din urmă, făcând pasul „ce se numeşte iubire”, făcut înspre „Fratele…Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, nimeni altul decât Domnul Iisus Hristos.
Şi acum „minusurile”…
Primul pas greşit al domnului Puric este în interviul „Amintiri de neşters”, acordat Adrianei Trandafir pentru TVRI, în care evocă cu mare emfază, „victoria feminităţii asupra stupidităţii umane”, obţinută de mama sa în faţa „gradaţilor” de la unitatea militară unde îşi făcea el armata, prin intermediul unei şedinţe de ghicit în cafea, ceea ce este o contradicţie în termeni pentru un apărător al creştinismului. Oare să nu fi ştiut domnul Puric că Biserica a înfierat dintotdeauna toate formele de ghicit?
Poate că cel mai mare „minus” care poate fi pus în dreptul lui Dan Puric, este pseudo-interviul „Tir încrucişat”, în care acesta, antrenat într-o discuţie cu un auditor după o conferinţă, şi vorbind despre Caragiale, îl desfiinţează pe marele dramaturg în favoarea lui Eminescu în aşa manieră încât ai zice că cei doi mari clasici se resping axiomatic: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică al lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia”. Se poate observa pe tot parcursul discuţiei, vulcanismul de care vorbeam la început şi care, după cum se vede face victime.
În comparaţie cu ciclul de eseuri grupate sub tema Omului Frumos, în dreptul „plusurilor”, în dreptul „minusurilor” avem o nouă temă centrală: comunismul. Această temă atît de discutată de toată lumea, în zadar. Deoarece, ceea ce s-a spus se ştie de către toată lumea, iar ceea ce nu se ştie, nici nu o să se spună prea curând.
Sarabanda începe cu interviul „Răstimpul” acordat lui Robert Turcescu pentru emisiunea 100 %, în care Dan Puric, realizând un salt în memoria neamului, vorbeşte despre deţinuţii politici şi regimul de exterminare în închisorile comuniste, temă care de altfel devine şi lait-motivul discursului domnului Dan Puric, care uneori ajunge obositor şi obsedant. Plus că pentru cineva care a citit „Jurnalul Fericirii” de N. Steinhardt şi „Întoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide, tema este încheiată. În aceiaşi temă intră şi mini-eseurile: „Neghina-grâu”, „La ordin” şi „Moştenirea privirii”. În primul, se descrie pe un ton stigmatizant cum regimul comunist şi-a arătat „roadele” după „Revoluţie”, prin oamenii reeducaţi de sistem; cel de-al doilea arată cum „Omul Frumos din această ţară a fost distrus la ordin” într-o manieră care lasă să se înţeleagă că toată ţara este „o apă şi-un pământ”; iar în cel de-al treilea, tratează comunismul într-un stil asemănător din punct de vedere tehnic cu cel din „Ţărâna”, dar fără să se obţină acelaşi efect.
În cele din urmă, trecem în revistă şi predica intitulată „Sfântul”, ţinută de domnul Puric la Mănăstirea Petru Vodă cu ocazia sărbătoririi Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov, în care acesta comite culmea lait-motivului, vorbind mai mult despre sfinţii din închisorile comuniste decât despre sfântul sărbătorit. Să nu se înţeleagă că neg sfinţenia martirilor recenţi, dar, toate la timpul şi locul lor.
Postfaţa intitulată „Omul care ne trebuie”, Gh. Ceauşu o începe cu următoarele cuvinte: „Dan Puric are o forţă inexpugnabilă, şi anume forţa cuvântului, în acest vacarm de voci el fiind un om al cărui adevăr provine din curajul de a fi liber”. Fie-mi iertat, dar îndrăznesc să spun că restul de 10 pagini pe care se întind impresiile domnului Ceauşu sunt de prisos, atât din prisma primelor rânduri atât de sugestive, cât şi din cea a realităţii că nici domnul Puric nu este chiar infailibil.
În contradicţie cu Gh. Ceauşu, publicistul Radu Călin Cristea, consideră că: „Domnul Puric suferă de un ecletism zăpăcitor, iar tehnica productivă a discursului său se bizuie pe un joc spontan de asociaţii care te lasă cu gura căscată”.
Care dintre cei doi o fi mai aproape de adevăr? Cu siguranţă că adevărul este undeva la mijloc, între „plus” şi „minus”.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate