Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

luni, 29 august 2011

miercuri, 24 august 2011

Doar pentru ea, pentru sufleţel...

mă bate de mult gândul să-ţi scriu. nu te ştiu prea bine. nici nume, nici vârstă, nici localitate. Doar multe alte detalii din drumul pe care tu îl vezi ca fiind doar spre moarte.
pâi ce să îţi spun eu, dragă sufleţel?
o să îţi povestesc câte ceva despre cortină... odată am zis, aşa, într-o doară, că o cortină nu cade niciodată definitiv. şi când zic cortină mă gândesc la ceva negru care cade peste ochii minţii. cortina este păcatul care ne asupreşte pe toţi. este senzaţia de gol existenţial, de final de drum, de moartea speranţei. deznădejdea pură. iar în ultimă instanţă negarea lui Dumnezeu. ştiu că tu nu vreai să ajung aici. dar aşa curge râul.
acum, hai să facem drumul invers:intuirea lui Dumnezeu-nădejde-speranţă-nou început de drum-suflet deschis spre preaplin de lumină-şi iată cortina se redică încet, dar sigur, şi lumina din ochii publicului ce asistă la noul tău spectacol, se va năpusti asupra ta.
ştiu că pentru tine astea sunt doar cuvinte frumoase, cu greu percepute ca reale.
chiar şi eu, un nostalgic pătat de real doar pe iris, sunt conştient că la nivelul raţionalului, totul pare utopic, mai ales atunci când cortina este de plumb, ca în cazul tău. dar ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. iar de vei avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice cortinei ridică-te şi te va asculta.
ştiu, iar vorbesc ca un viitor preot, dar asta sunt. la mine credinţa este cuvântul de ordine.
şi una din credinţele mele este că tu vei avea capacitatea să îţi ridici de pe ochi cortina cea de plumb.
îţi las ca ajutor, aripile spre RAI pe care ţi le doreai: prietenia mea şi sprijinul nemărginit.
pe curând!

Romanul unei vieţi de sfânt


Romanul unei vieţi de sfânt
de Romeo Aurelian Ilie

De obicei, despre sfinţi scriu hrisoavele bisericeşti în lucrări de genul „Martirologiilor”, „Sinaxarelor”, „Proloagelor” sau a „Vieţilor Sfinţilor”. Scrieri tributare anumitor canoane de exprimare, şi anumitului limbaj, nu de pus la zid, nici de lepădat, dar nu tocmai literar, ceea ce îl face cu greu înţeles de către cititorul nepbijnuit cu limbajul bisericesc.
Şi totuşi, în vremurile din urmă, cu siguranţă din pronie divină, interesul pentru sfinţi a atins şi pe unii scriitori cu pregătire filologică remarcabilă. Este şi cazul scriitorulul grec Sotos Hondropoulos (1911-1989), care a scris nu mai puţin de 13 romane biografice despre anumiţi sfinţi ai Ortodoxiei. Începe cu „Sfântul Nectarie – Sfântul secolului nostru”, continuând şi cu alţii, dintre care amintim pe cei mai reprezentativi: Sf. Ap. Ioan Teologul, în „Fiul tunetului”; „Alexie, omul lui Dumnezeu”; Sf. Ier. Nicolae al Mirei Lichiei, în „Sfântul mărilor” şi Sf. Maria Egipteanca, în „Pocăinţă în pustie”.
Ne vom ocupa în cele ce urmează de romanul biografic: „Sfântul Nectarie – Sfântul secolului nostru” , roamn care de altfel le-a generat şi pe celelalte, prin succesul repurtat.
Dar, pentru a cunoaşte câtuşi de puţin personalitatea sfântului la care facem referire, voi rezuma în puţine cuvinte, viaţa acestuia. Sf. Nectarie, în viaţa pământeană Nektarios Kefalos, era originar din localitatea grecească Chios. Încă de mic se simte atras de viaţa bisericească, de linişte, de frumuseţile Ortodoxiei, remarcându-se încă de pe atunci ca un vaşnic slujitor al Domnului. Chiar tatăl său îl vede sau mai bine zis, îl străvede un viitor sfânt – momentul este redat în text sub o mare înrâurire de emoţie - . Împins de sărăcie, este nevoit să plece de acasă de copil, să muncească şi să se întreţină. Ajunge victima unui patron crud care îl bate, iar în afară de mâncare, nu îi dă niciun ban. Însă răbdarea şi credinţa pe care le-a arătat încă de pe atunci, i-au dat o strălucire care l-a făcut remarcabil în ochii unor oameni credincioşi, temători de Dumnezeu şi cu o oarece stare. Aşa a ajuns tânărul Nectarie să îşi urmeze şcoala, apoi Seminarul Teologic şi Facultatea de Teologie, încheind cu titlul de doctor. Între timp se călugăreşte la mănăstirea „Nea Moni”. Tot prin intermediul binevoitorilor săi, ajunge să-l cunoască pe Sofronios, Patriarhul Alexandriei, care uimit de calităţile sale sufleteşti şi intelectuale, îl ridică până la rangul de Episcop sau Mitropolit de Pentapolis, oferindu-i în slujbă şi Biroul Patriarhal din Cairo, precum şi conducerea administraţiei ecleziale. Cu toate aceste ranguri, el rămâne smerit şi cu o vădită aplecare spre ascetism şi spre milostenie. Dar tocmai aceste virtuţi îi vor aduce pe umăr crucea ce o va purta toată viaţa. Căci invidia pe care o trezeşte în ceilalţi episcopi, precum şi teama acestora de a nu ajunge Nectarie Patriarh, fapt ce ar fi adus schimbări radicale şi în defavoarea lor, fac ca acesta să cadă pradă unor uneltiri şi să fie izgonit din Egipt şi forţat să renunţe la toate rangurile şi funcţiile ce le avea.
Aceasta ar fi, literar vorbind, intriga vieţii sfântului Nectarie. Şi iată-l din nou în Grecia, dar de data asta surghiunit şi hăituit. Dacă am înşira toate chinurile şi nedreptăţile pe care le-a avut de suferit şi în pământul patriei natale, din pricina infamiilor egiptenilor, ar însemna să întind prea mult povestirea mea, ceea ce, chiar dacă ar zidi sufleteşte cititorul, ar fi păgubitor din punct de vedere literar. Dar ca să împac ambele probleme, voi rezuma toate acestea spunând că sfântul nostru a răzbit prin toate, urmând şi transformând în fapte, îndemnul Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Iar împlinirea acestui crez, i-a adus şi două mari împliniri: cârmuirea Seminarului Teologic Rizareios, pe care l-a transformat într-o academie duhovnicească unde ştiinţa de carte se împleteşte cu trăirea ortodoxă, şi durarea mănăstirii de maici „Sf. Treime” din Egina, unde a sădit cuvântul Domnului cu mult folos.
Revenind la analiza lucrări lui Sotos Hondropoulos, aş vrea să remarc că avem de-a face cu un scriitor instruit, care reuşeşte să îmbine literatura cu istoria, ba mai mult, făcând muncă de cercetare în domeniul teologiei, reuşeşte să asimileze importante noţiuni de liturgică şi drept canonic bisericesc, pe care le mânuieşte în scriitura sa, cu siguranţa unui teolog de formaţie.
Dar ceea ce tronează peste toate calităţile, şi ceea ce face şi romanul să difere fundamental de genul literaturii strict-religioase, este fervoarea literară a autorului. Acesta se remarcă atât prin limbaj, care este unul colorat, plin de metafore acolo unde circumstanţa scriiturii o permite, situaţie în care emoţia copleşete totalmente istoria, dar şi tranşant, aducând a limbaj de cancelarie, atunci când expune chestiuni oficiale.
De asemenea se remarcă şi îndemânarea cu care construieşte un stil ce trimite romanul în tabăra beletristicii, caracterizat prin folosirea unor tehnici proustiene de tip flash-back emoţional: relatarea copilăriei personajului apare în economia romanului ca o amintire a acestuia, generată de un element comun: plimbarea cu vaporul.
Remarc de altfel şi faptul că Sotos Hondropoulos nu scrie doar o biografie frumos ticluită în cuvinte alese, ci strecoară şi file de bibliografie, menţionând, în împrejurările potrivite şi numele unor lucrări scrise de Sf. Nectarie, cu siguranţă din dorinţa de a determina cititorul să caute şi să îşi hrănească sufletul şi cu cărţile sfântului părinte. Astfel de lucrări sunt: „Despre nemurirea sufletului”, „Despre sfintele parastase”, „Despre Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”, „Despre sfinţii lui Dumnezeu”, „Despre Taina Sfintei Euharistii”, „Despre Pocăinţă şi Spovedanie”, etc.
În încheiere găsesc de cuviinţă să aduc un umil omagiu scriitorului Sotos Hondropoulos, mulţumindu-i pentru această carte de zidire sufletească, iar pe Sfântul Nectarie să îl rog să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre, la poalele Tronului Dumnezeiesc.

luni, 22 august 2011

Pelerinaj în judeţele Prahova şi Braşov






În ziua de vineri, 19 august a.c., eu şi prietenul meu Seby am purces într-o nouă călătorie cu iz de pelerinaj. Zona vizată acum, judeţul Prahova şi în special Mănăstirea Crasna.
Am pornit de acasă cu puţin înainte de ivitul zorilor, iar răsăritul ne-a surprins la Urziceni, unde am făcut un binevenit popas pentru cafea şi un mic dejun copios, la o familie foarte binevoitoare, rude de-ale prietenului meu.
Apoi ne-am aşternut la drum. Primul popas, de această dată duhovnicesc l-am făcut la Mănăstirea Zamfira, lăcaş care se remarcă prin faptul că este pictată în întregime de Nicolae Grigoresc, care pe atunci avea doar 18 ani. De asemenea, de menţionat, aici îşi dorm somnul de veci protopsaltul Ştefanache Popescu şi o parte din familia istoricului Nicolae Iorga.
După această gură de aer proaspăt, ne-am continuat drumul. Şi iată-ne ajunsi în satul Izvoarele, la poalele muntelui ce străjuieşte Mănăstirea Crasna. Iar pentru a ajunge acolo, am preferat drumul la picior, prin pădure, pe coline. O, Binecuvântare! Liniştea şi aerul curat al pădurii de munte, combinaţie de brad şi foiase, ne-a răpit aproape de extaz. Apoi am parcurs o bucată de drum printr-un ceva mai accidentat, dar nu ne-a biruit frica, având în minte cuvintele psalmistului din psalmul 22: "Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi". După încă un hop ce a însemnat un podeţ de lemn aparent şubred, dar foarte rezistent şi un nou pasaj de mini serpentine, ajungem la mănăstire. O, Rai! Câtă frumuseţe de jur-împrejur. Biserica veche ne chema prin cântarea ce se auzea dinăuntru, fiind slujbă, cea nouă ne ademenea prin frumuseţea picturii exterioare. Am intrat la slujbă, în biserica veche. Se săvârşea Taina Sf. Maslu. Ne-a fost de mare folos duhovnicesc. Apoi am fost poftiţi la masa. Am onorat invitaţia, nu înainte de a arunca o privire şi în biserica nouă,unde am rămas profund impresionaţi de frumuseţea picturii şi mai ales de paraclisul cu hramul "Duminica Sfinţilor Români", unde tot norul de martori ai sfinţeniei ce a binecuvântat pământul ţării noastre, te întâmpină cu glas de îngeri. Cu greu ne-am dezlipit de acest colţ de Rai. Am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum anevoios. Doar că acum nu ni s-a mai părut deloc aşa, întrucât pluteam pe drumul de munte, tovărăşind frunzele foioaselor, care se ridicau de la pământ, la răstimpurile câte unei pale de vânt.
Api, setea noastră de binecuvântări a fixat o nouă ţintă: Mănăstirea Cheia. Doar că, până acolo, ne-a atras atenţia o altă mănăstire: Suzana, datând din secolul XVIII. Aici se află şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită "Maica Milostivirii". În biserica cea mare, restaurarea mobilierului era în plină desfăşurare, aşa că ne-am adăpostit sufletele în biserica cea mică. Aici am rămas plăcut surprinşi de pictură. Sfinţii erau atât de viu pictaţi, încât ai fi zis că sunt actuali, contemporani cu noi, că la răstimpuri coboară spre a ne da bineţe şi sfaturi şi binecuvântări.
Dar cum noi la Cheia aveam gândul, am continuat drumul înspre acolo. Doar că şi aici se desfăşurau lucrări de restaurare, aşa că atmosfera era puţin lipsită de fior mistic. Au admirat oricum pictura bisericii, realizată de Naum Zugravul, şi icoanele împărăteşti, operă a renumitului pictor de biserici Gh. Tattarăscu.
Iar cum timpul părea că nu se grăbeşte prea tare, după scurta desfătare de la Cheia, am purces spre un nou loc de închinare: Mănăstirea Caraiman. Doar că drumul înspre acolo, trece prin Predeal, iar aici ne-a invitat la un nou popas, Mănăstirea "Sf. Nicolae", amplasată pe un platou mirific, având o istorie zbuciumată care începe de la 1774, şi care în prezent găzduieşte o mică obşte de 5 maici. Am remarcat de asemenea frumuseţea peisajului montan ce străjuia ca o falangă complexul mănăstiresc de aici.
Şi iată-ne ajunşi şi la destinaţia oficială: Mănăstirea "Înălţarea Sfintei Cruci" Caraiman. Deşi recent înfiinţată, în 1998, aici s-a dezvoltat un maiestuos complex mănăstiresc: început cu bisericuţa de lemn, construită între anii 2000-2001, s-a continuat cu construirea bisericii mari între 2002-2007, aflată acum la stadiul de decoraţie picturală, care se anunţă a fi numai din mozaic. Din 2007 a început şi construirea lanţului de chilii ce împrejmuiesc cele două biserici. Dar adevăratul zid de apărare îl constituie lanţul muntos al Bucegilor, din care se remarcă ca un adevărat voievod, masivul Caraiman, ce înalţă binecuvântata Cruce, spre călăuzirea tuturor munţilor, dar mai ales a oamenilor.
De aici am purces spre casă. Nici drumul şerpuitor de munte, nici seara ce se lăsa, transformându-se în noapte, nu ne-a clintit din starea noastră de bucurie duhovnicească.
Mulţumim lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru călăuzire şi ferire de ispite şi aşteptăm să se coacă următorul prilej de pelerinaj.
Notă: Pozele de sus în jos: Crasna, Suzana, Sf. Nicolae Predeal, Caraiman.

joi, 18 august 2011

Vară săracă...

Oare vara se suspendă totul?
Totul este parcă cu susul în jos, nenatural. Prietenii apar şi dispar, inspiraţia mă ocoleşte săptămâni întregi, sufletul mi se joacă de-avaţi ascunselea prin univers...
Doar zbaterile şi îndoielile nu mă ocolesc...
Am trăit o juma de iubire, cum niciodată n-aş fi crezut că pot trăi. Bine barem că s-a terminat. Şi mai bine că o alta, cuminte, netrupească, aproape de angelism, i-a luat locul. Îi mulţumesc din suflet!
Până şi credinţa, deşi nezdruncinată, ţipă la mine că nu o ajut cu nimic, că nu îi dau nici o picătură de apă, nici o fărâmă de pâine, nici măcar bineţe, că nu o scot şi pe ea în lume, cum s-ar cuveni. Şi are dreptate. Mai nou descopăr că sunt frate geamăn cu ultimul om. Aş fi preferat să cred că doar el e frate cu mine, dar n-am ce-i face, tre să recunosc.
Sunt atât de infectat cu banal şi duhnesc a apă stătută, moartă, încât nici vizitatorii R.A.I.-ului nu îmi mai vorbesc. Poate că le repugn. Poate că se simte miros de soare degerat până şi pe blog. Halal blog. Nici măcar nu mai am prea multe de spus, ce pretenţii am de comentarii.
Mâine am să merg la Mănăstirea Crasna. Poate asta mă va repune pe poziţii, îmi va repune sufletul pe picioare... Poate asta va salva o vară şuie, o vară ce mi-a umblat nudă şi bolândă prin piele şi prin stele.
Doamne, nu mă lăsa!
Maica Domnului, dă-mi putere!
Nu vreau să ajung un suflet de pus în ramă, o amintire a ceva trecut, poate iubit cândva, dar oricum de mult uitat...
pe curând, poate pe ape mai limpezi...

luni, 15 august 2011

Cuviosul Arsenie Papacioc, despre iubirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu pentru noi

“Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.

Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine.

Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţa, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!

sâmbătă, 13 august 2011

Cultura fără Dumnezeu...

"fără evlavie faţă de Dumnezeu şi fără supunere înaintea legilor cereşti, fără respect faţă de veşnicele valori duhovniceşti, cristalul cel fin al culturii va crăpa şi se va sparge în mii de cioburi, lăsând în urmă doar jale şi pustiire" (Sotos Hondropoulos - "Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru").

P.S.: în curând voi reveni şi cu o recenzie a acestei cărţi.

miercuri, 10 august 2011

hop si eu in R.A.I :)


Bună tuturor! Numele meu este Mary şi sunt noua locuitoare a R.A.I-ului.:).Sunt încântată că am primit privilegiul de a-mi expune gândurile prin cuvinte tocmai în R.A.I. Fiecare fiinţă are calităţile sale angelice şi aspiră către un loc în RAI, şi, deşi locul meu de acum nu este cel din RAI-ul divin,R.A.I-ul de aici există pentru a ne încânta sufletele cu gânduri pure,liniştite,frumoase despre o parte din lucruruile minunate ce le avem pe Pământ şi pe care,datorită condiţiilor contemporane de trai,nu avem timp să le valorificăm mai mult.
Despre mine pot spune doar că ador comunicarea cu oamenii, iubesc să fiu utilă lor şi ca fiecare cuvânt pe care îl rostesc să fie pe placul celor ce mă ascultă, astfel că păşesc cu inima deschisă pe fiecare drum al vieţii înfruntând, cu un zâmbet, fiecare obstacol:).

duminică, 7 august 2011

mirosind a lapte de înger

sub coroana de spini netocmiţi,
odihneşte un fruct
încă necopt.

copiii din stradă
cu pletele aburinde a stele
ar vrea totuşi să muşte din el.

aşa li se năzare lor,
îndrăgostiţilor de zbor,
că miroşi a lapte de înger.

şi cred ei, că eşti bună,
regină neîntâmplată;

şi doar ei nu au gustat
din fructul cu umbra căzută.

sâmbătă, 6 august 2011

Omilia Sf. Teofan Zavoratul la SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI



Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine firea omenească.
Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine


“Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.

Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.

Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru femeilor:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).

Sau, cum zice altundeva Apostolul Pavel:

„Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).

Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

„Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărgi­nită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.

Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă, supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).

El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).

Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai departe.

Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.

„Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii cerului”.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac ast­fel, parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădă­cinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pentru păstra­rea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, in­trodus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru – haric, Iacov — drept, Petru - râvnitor în credinţă. Aşa se împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisa­lide urâte la înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia, şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când va începe deplina fericire fără sfârşit.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

marți, 2 august 2011

Dumnezeu - rugătorul - aproapele (ţinta rugăciunii)

Zi de vară... singurătate... Mă gândeam blamând cât sunt de singur. Apoi mi-am luat repede seama şi mi-am zis: nu sunt singur! Dumnezeu este cu mine. Dar "alt-eul" meu mă ia peste picior: Dumnezeu, Dumnezeu, dar ai nevoie şi de cineva aproape... Dumnezeu nu îşi află expresia în aproapele?... Ba da, zic, cu tot cerul peste mine...
Apoi mă gândesc iar: dar pustnicii? ei ce se fac de aproape? de unde să-l ia? ei nu sunt singuri doar cu Dumnezeu?
Pâi nu e chiar aşa... că indiferent dacă aproapele este sau nu pe-aproape, el este neapărat în rugăciune. nici Dumnezeu nu dialoghează cu rugătorul dacă acesta este un egoist care se roagă doar pentru sine. rugăciunea trebuie să se facă pentru aproapele.
Avem practic de a face cu un triunghi: Dumnezeu - rugătorul - aproapele (ţinta rugăciunii).
Care va să zică, Dumnezeu cel în Treime slăvit, tot în treime lucrează...

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate