Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

marți, 7 octombrie 2014

Profa îngerilor

Pentru că nu mai reușeam să te înțeleg
deși te puneam să repeți de câte șapte ori
ca pe o rugăciune, încercând să îți prind cumva de umbră
sensul adânc ascuns al visului tău,
ți-am pus semnul acela de carte, cu cele 9 cete îngerești
și te-am închis, apoi te-am așezat cu grijă pe marginea vuietului.
mi-am scos ochelarii și lătratul și gândurile, le-am înșirat cu aceeași grijă, lângă tine
și m-am băgat cu capul sub pătură. este locul de unde mă teleportez
pe câmpia nebuniei. cel puțin, așa le spun lor.
în fapt, eu mi-am tras la sorți invizibilitatea și dreptul de a mai bea o cană cu lapte.
azi am fost, se pare, ori pre gelos ori prea noros, căci le-am câștigat pe amandouă.
așa că am ras o cană cu lapte pe nerăsuflate, și acum, nevăzut cum sunt
te sărut peste tot, lăsându-ți pete de alb peste suflet și peste aerul ce îl respiri.
Acum pot să de deschid din nou, să las alături semnul de carte cu îngeri...
ce faci, draga mea? plângi?
nu, ci le arăt îngerilor cum se iubește, deși ei bănuiesc ceva, dar se fac în șoaptă, că nu știu. probabil le este frică de sicriu,
cam tot atât de tare cât ne este nouă dor de pustiu.

duminică, 5 octombrie 2014

Metamorfoza ultimului sărut

Între batista devoratoare de meduze deochiate
și lacrima necredinței zimțate
tocmai s-a produs ultimul sărut
metamorfozat instantaneu în noua albie
a vechiului Prut

Cât de hidraulic e să mori descheiat la bizon
având drept scut un zâmbet de stejar afon!

Cafeaua din zori


În noapte,
un templu în flăcări
ține de șase
pentru ca lupii-înaripați
să sfâșie în voie
fiecare vis născut din flori
și fiecare frică iubită-n tinereții de junii fiori.

În zori,
cafeaua pansează orice rană
cu aroma ei de luciditate
proaspăt coborâtă de pe crucea nemuririi.

Sânii-melci


Sânii-melci n-au visat niciodată
de aceea sunt atât de triști.
Sânii-melci sunt singurii supraviețuitori
de pe Titanic (acel inel-cometă
despre care s-a scris în întunericul trecut
că ar fi traversat Calea Lactee pe o pereche
de ochelari nenăscuți).
Întrebați cum au reușit să eșueze
fix pe pieptul femeii fără chip
dar cu un chipeș ombilic,
ei răspund-siamez:
”Am rostit la timp formula magică:
Ne e foame de-un înger-cadân
cu garnitură de soare răscopt, la ceaun”.

Specialiștii în redare inversă
au descoperit în viitorul anterior
că acest descântec, descântat invers
este de fapt un fragment dintr-un cucurigu
interzis de pervers:
”Melci, melci, codobelci
ușa Vieții descuieți!”.

Ziua care nu s-a mai sfârșit niciodată.

”Aș vrea ca ziua aceasta să nu se mai termine niciodată...” Așa mi-ai spus acum o viață. Iar peștișorul de aur tatuat în 3d sub aripa multicoloră a papagalului din colivia imaginară, ți-a îndeplinit dorința, mișcat probabil de fericirea ta, ca un cutremur de eu virgulă tu pe scara infinitului. În acel moment, luna a început să împacheteze fază cu fază, fiecare pătrar, și a plecat în voaj în Mississippi; iar stelele s-au convertit în grup la un nou destin, mai comod, de amintiri. De atunci, soarele se plictisește teribil, acolo sus, și uneori, când îi vine pofta să facă dragoste cu propria-i singurătate, trimite o gașcă agitată de norișori, angajați de fel, ca sufleuri la teatrul ”alte galaxy s.r.l.”, să întrețină atmosfera în absența lui. La un alt teatru, cel al statuilor vivante, pământul își construiește cu acribie, o carieră strălucită.
Iar noi... ne trăim fericirea la fel de extatici ca atunci, din zori și până-n ziuă, așteptând noaptea ca să facem dragoste. Dar noaptea nu va mai veni niciodată; așa că vom trăi veșnic, captivi în neprihănire, cu poftele ucise de o dorință născută prematur.

vineri, 26 septembrie 2014

arogantele toamnei

Toamna asta cu blugii rupți în coate
și cu ochelarii sparți în dubii
vrea să-mi fure cangurii și lupii
îmbăiați în roze de mulatre.

Toamna asta cu ploile zbanghii
cu flori smiorcăite pe pante
cu îngeri zâmbind în ecouri vibrante
vrea să mă deșire în ochi de copii.

Toamna asta cu frunze deochiate
dansând cu abisuri regale
mă toarnă bețivilor triști în pahare
dar paharele sunt veșnic sparte.

Așa mă preling pe margini de bărbii
și cu lacrimi amare mă-nsor fără nași
si-n mijlocul iernii am să nasc un oraș
spre lătratul furibund al morților din vii.

Un coup d amour

Când mi-am turnat, în zori, copita-n ceașcă
mi-am amintit că vântu-i trist
că i-a fugit iubita călare pe o floare
călcată fără freamăt de un fals artist.

Și-atuncea ochii mei vârtejuri au născut
la pieptul cărora au supt nebunii morți
și floarea iată, din cer a renăscut
și-n sângele ei plutește arzând
iubita vântului, nechezând a rost...

Pe-atunci eram pierdut în brațele ideii
căci ideea îmi știa bănuții pe de rost,
dar m-am trezit ca dint-un somn de zebre
la nechezatul cel noros, fugit din post.

Am citit, deci, în potcoava din ceașcă
destinul vântului ghilotinat de dor
iară pe verso, destinul iubitei
plămădit din fiare de excavator.

Am sorbit cu nesaț tot zațul ecvestru
să-i scap pe-amândoi de o iarnă prea grea,
mi-am tras peste cer, alt cer, extraterestru
chircindu-mă, mai mic, în nemurirea mea.

duminică, 14 septembrie 2014

Blestemul potopului

m-am uitat pe gaura cheii
de la ușa galbenă
ca să-mi văd privirea
atunci când foaia albă geme a blestem.

scaunul meu levita în pace,
ba chiar dansa de zor
cu cioburile vazei de fiori.

urmându-le exemplul
creioanele tocite au invitat la dans
florile ușor-veștejite.

prin lemnul îngălbenit muzica nu răzbea
așa că am crăpat puțin ușa....

în aceeași clipă
geamul s-a spart cu-n zâmbet gotic.

nici urmă de scaun....

doar o rochie albă se mai ținea
într-un cui ieșit din birou
iar pe foaia umedă scria cu ruj arzând:

tu, cel născut de potop,
de potop vei pieri!
dar moartea ta va naște fii și fiice
din coapsele zilei cu ochii de argint. 


luni, 8 septembrie 2014

Autoportret in ulei ars ( cu infuzie de Creangă)

Beșteleu-feșteleu
că nu pot să zic văleu!

doarme-un drac în heleșteu
și visând că-i pui de zeu
desenează-un zumzet de înger-agheu
sărutând cu foc parbrize de troleu.

Beșteleu - feșteleu
unghie de teleleu
retușând un cap de zmeu
creștinat de un ateu

și-aș mai zice iar văleu;
un sicriu de curcubeu
pus la plug de-un scarabeu
ară prin orgoliul meu.

Văleleu, văleu, văleu
mă răstorn de-un apogeu
ce cloneaz-un pui de leu
din scuipat de derbedeu

Beșteleu - feșteleu
ăsta, oare, n-oi fi eu?



miercuri, 3 septembrie 2014

Poemul în care TE

căutând prin nopțile perfecte
umbrele lipsite de afecte
te-am zărit și am jurat să te.

cioplind cu dalta de cuvinte
prin tulpini de vis fierbinte
te-am scos la lumină ca să te.

sorbind sudori de morminte
cu degete de urlete
te-am născut din tine doar să te.

tot urcând pe umblete
și călcând pe sâmbete
te-am înviat din mine și-am să te.

amurgul te
stelele te
lumina te
iubindu-te!

sâmbătă, 23 august 2014

Sinuciderea clipei

Dacă zorii și-ar contrazice ființa și ar umbla prin praful drumului, sau macar dacă al levita duios la nivelul ochiului, aș cădea înaintea lor și le-aș săruta picioarele și tălpile picioarelor. Într-atât le sunt de recunoscător pentru că m-au trezit în acea dimineață de nedorită amintire, smulgându-mă astfel din cel mai nenorocit coșmar. O voce în perpetuă transformare, trecând de la angelic la demonic și viceversa, cu o frecvență năucitoare, îmi striga încontinuu: Trăiește clipa! Trăiește clipa!! Trăiește clipa!!!
În vis, nu reușeam să îmi văd fața, dar îmi simțeam fiecare vinișoară de sânge bubuindu-mi în globul ocular, și fiecare broboană de sudoare, alunecându-mi înghețată pe obraz, ajungând pe buzele dogoritoare ca arșița amiezilor lui Cuptor, unde se transformau în aburi sărați, meniți să-mi invadeze nările, oricum congestionate.
M-am trezit ca prin minune. Zorii au fost atât de generoși, încât pe lângă faptul de a mă fi trezit din acel groaznic vis, mi-au zambit atât de prietenos încât pentru o vreme am uitat tot.
Dar la amiază, incercând să închid din nou ochii pentru siesta de după prânz, mi-au revenit în urechi aceleași cuvinte, de data aceasta cântate de o voce ce semăna leit cu a mea. Am tresărit și m-am spălat pe față cu apă rece. Apoi am hotărât că nu e chip să întâmpin noaptea următoare fără să fi rezolvat înainte problema aceasta nevralgică.
Așa că am plecat în căutarea clipei, hotărât să închei odată pentru totdeauna orice socoteală cu ea. Înarmat corespunzător cu un cuțit de bucătărie, foarte bine ascuțit, folosit îndeosebi la teanșarea cărnii de porc.
Am orbecăit în neștire pe străzile pline de lume-nflorată, până când am simțit că-mi vine s-o las baltă. Atunci m-am trezit umblând hai-hui pe plaja gândurilor nude și-a dorințelor întinse la uscat. M-am pierdut puțin prin acest univers îmbibat de viață, apoi m-am întors cu forțe proaspete la misiunea mea abandonată cu atâta lejeritate. Între timp, soarele scăpăta spre apus...
Într-un târziu, când luna deja se instalase confortabil în jilțul său de nori tapetat cu stele, am găsit-o. Pe ea, pe clipă... Ședea tolănită pe o canapea într-un bar de mahala, sorbind liniștită dintr-o cafea, pentru a-și încărca bateriile. Noaptea era timpul ei favorit de acțiune...
M-am dus la ea și am abordat-o direct, fără false politețuri sau vreo intenție de captatio benevolentia, și i-am zis:
- .........
De fapt, n-am putut să îi spun nimic. M-a frapat din prima clipă frumusețea ei aproape străvezie, dar mai mult decât atât, n-am putut să mă opun privirilor ei scăldate într-un susur fin de izvor. Eram de-a dreptul hipnotizat. Lumina pe care o radia în jurul ei, mă orbea atât de puternic încât am închis pentru un moment ochii. A fost suficient pentru ca visul din noaptea precedentă să îmi revină chiar mai violent, prezentându-mi de această dată și adevărata față a clipei. Era hâdă rău, nimic omenesc în înfățișarea ei. Avea ochii roșii și violenți, nasul putrezit și viermănos, iar din gură i se scurgea un fluid verde-fiere, ce duhnea a suflet amanetat.
Am deschis ochii și în am privit-o din nou. Același chip mirific de mai devreme. Am înțeles că este o farsă a ei și nu m-am mai lăsat tras pe sfoară. Am scos cuțitul de la spate și am amenințat-o, apropiindu-mă de ea cu pași mărunți dar siguri. Văzând lama aceea sclipind amenințător în fața ei, clipa a înțeles că îi descoperisem adevărata identitate. Îndată chipul ei a devenit livid și broboane de sudoare glaciale au țâșnit din porii ei, ca morții neodihniți din mormintele lor văruite. Aceleași broboane ca cele de pe chipul meu din visul acela cumplit. Și același miros de sare se simțea în aer, când ajungeau pe buzele arzând.
De data aceasta, figura mea era cât se poate de curată. Doar privirea slobozea săgeți de foc spre privirea ei îngenuncheată. Încă un pas cu lama îndreptată spre gâtul ei...
Ea a făcut un pas înapoi, a început să plângă cu lacrimi limpezi, a scos din poșetă un pistol și și-a tras un glonț în tâmpla dreaptă. S-a prăbușit la pământ și a început să se dizolve...
A rămas doar un trup eteric, luminos, cu un chip îngeresc, risipind în jur arome de flori de primăvara. Mi-a zâmbit duios, cu aerul că îmi mulțumește, apoi mi-a șoptit lin: *Trăiește-ți viața eternă*, și s-a făcut nevăzută.






joi, 14 august 2014

Magii luminii si-ai nemuririi

proza, dupa un desen de Georgiana Cotet :)

Privita prin binoclu, din spatele ferestrelor inchise, pustia vietii se intindea calma pe toata suprafata palmei. Ici colo se mai ridica cate o duna de nisip, in punctele strategice, marcand astfel momentele in care plictiseala se lasa corupta de nevroza. Atunci incepeau sa cante mut, toate dunele. Iar din fiecare se desprindea cate un fir de nisip, prinzandu-se apoi intr-un dans calugaresc.
Din departare, se vedea venind o ceata de tineri, baieti si fete, avand pasii curtati de visuri cosmice. Numarul lor nu se putea determina, intrucat umblau umar in umar si privirile lor se intrepatrundeau incontinuu. In ochii lor ardea cu valvataie statuia pacii, impreuna cu toata sama de ghirlande ce o impodobeau. La rastimpuri scuipau scrumul in nisip, iar nisipul ardea la randul sau. In plete isi atarnasera din belsug, flori de camp; acele flori ce nu se ofilesc niciodata, doar pentru simplul fapt ca nici nu infloresc foarte extaziate, ci mai degraba pentru a demonstra inrudirea opulentei cu evanescenta. Pe umarul drept al fiecaruia, se puteau observa batand ritmat din aripi, cate un fluture cap-de-mort. Fetele aveau cercei din cioburi de dorinta. Baietii purtau cingatori impletite din fire de credinta si negare. Nu pareau sa aiba asupra lor bani. Ci fiecare isi atarnase la brau cate o prastie confectionata din piele de prapastie. In picioare purtau cu totii opinci din piele de magar putrezit. Iar gleznele erau invesmantate in roiuri de muste negre, insetate de duhoare.
 - Noi suntem magii luminii! au strigat deodata in cor, acesti fii ai urgiei. La auzul acestor cuvinte imbibate de blestem, soarele s-a rupt cu un tipat prelung de jale de pe bolta cerului si s-a gramadit la picioarele lor, cersind indurare. Dar ei nu au priceput, se pare, cum indurarea se poate cersi, asa ca au lasat soarele in urma, prada supliciului de a fi devorat de negrele muste.
Noaptea a venit indata cu mare pompa, jubiland. In noaptea aceea, luna era rotunda. Dar ei au scos prastiile de la cingatoare si au lansat inspre ea siruri de pietre sapate in stanca libertatii, astfel incat au cioplit luna pane ce aceasta a luat forma unei securi. In tot acest timp, din luna curgea un praf fin de culoarea uitarii. Iar luna-secure se porni in dans  nebun pe cer, sfasiind cu privirea ei sfredelitoare, orice urma de noapte, reasezand lumina cea dintai pe tronul ei de odinioara.
- Noi suntem magii nemuririi!! au strigat ei apoi, tot in cor, cu un glas rupestru, anuntator de noi eclipse. 
De data aceasta, viata s-a ridicat din jiltul sculptat in piele de sarpe, si s-a aruncat de gatul mortii, inclestindu-si buzele de ale acesteia, intr-un sarut dogoritor. Curand, intre viata si moarte nu mai era loc nici macar de-o lacrima. S-au intrepatruns intr-atat incat din incestul lor s-a nascut un vartej naucitor, cu chip de om mortificat. Un vartej ce ameninta sa inghita totul in calea sa. Fiii urgiei s-au prins atunci de taisul luciditatii, iar sangele ce le-a picurat din dorul sfartecat, le-a fost ca un scut de nezdruncinat. Si cand taifunul ameninta mai tare sa-i invinga, luna isi scoase ochii si ii trimise in ajutorul tinerilor, sub forma de pasari de foc, cu ciocul de fildes. Acestea au ciugulit toata ura cuprinsa in vartej, biruindu-l apoi cu batai de aripi inflacarete. Apoi s-au autodizolvat, ramanand doar doua scantei, greu de detectat. Tinerii si-au venit in simtiri, si cu privirile unite intr-un glas, au strigat:
- Noi suntem magii iubirii!!!
Si indata din toti porii palmei au inceput sa rasara ierburi si flori, si printre degete sa curga izvoare cu apa vie.
Tinerii, fii urgiei, au murit pentru o clipa, renascund apoi ca fii ai luminii si ai nemuririi.











duminică, 10 august 2014

Moara de tipete

Invesmantata in solzi de apus,
moara de tipete mergea ceas.
inspectorii stabilisera in unanimitate
ca pulberea aceea violeta
e la standardele stas.

Presedintii celor 7 tari capitale
o vanau sa o puna in pahare.
stirbii furtunii zambeau conspirativ,
stiind ca pulberea nu-i de mancare
ci e buna doar de ascutit cutite
si de scos petele de pe blana de urs.

Vagabonzii isi aminteau
ca li s-a vorbit odata, la un curs,
de o pulbere voioasa
ce visa la fiecare ora exacta
creveti sarutand planete.

Dupa ultimele evenimente,
moara de tipete se trateaza
pictand pe peretii exteriori ai libertatii
sandale cu talpile gaurite,
in timp ce din ochi i se scurge
martiriul unui buchet
de licurici.

luni, 4 august 2014

De negru, de cuie vaduvita

De negru privirea cosita canta
despre spanzurarea soarelui-felin,
si-o clipa plangatoare isonul ii tinea
sorbind cu faust un ceai de amin.

De-ntoarcere corabia zbura
pe nori de omizi curtenitoare
si scandura de cuie vaduvita
adormea in huma primitoare.

vineri, 1 august 2014

La reparat

 - Dar vad ca nu ai de nici unele pe aici.
Le-ai dat pe toate la reparat? 
- Da. Le-am dat la reparat pe toate:
si privirea si slanina si piscina
si visele si semintele si cotcodacii
si nervii si burlacii si gandacii
si soarele si zmeii si fat-frumosii
si scandura de sicriu
si botul de caine
si gheara de gaina bolnava de bila
si ultima mea unghie de la picior
uitata virgina
si roua din nori
si praful din plete
mi-au ramas doar dorurile toate
n-au semnat hartia cu piese defecte
ar mai fi fost si colivia
dar s-a dus si ea sa se-mbete.

Nota explicativa:
primele doua versuri, care de altfel au si generat restul poeziei, sunt din filmul artistic romanesc "Terminus paradis".

joi, 24 iulie 2014

Simfonie spanzurata

Decupata cu lasere fine,
dragostea se scalda in paharul de whisky.
acum, saruta cuburile de gheata
grabindu-le moartea mult asteptata.

Tu sfredelesti cu ochii amintirii
cearsaful patat de ciocolata.
el urla, alungand zadarnicia
ce duhnea a simfonie spanzurata.

duminică, 13 iulie 2014

Jazz-ul arderii de tot

Aprindeti prieteni, tigarile mirarii,
si ciocniti paharele in ritm de jazz arzand
sa nu se prinda ala de sub masa
de clar-obscurul ce o sa vi-l cant

As mai iubi, prieteni, dar nu-i nimeni
sa-si scoata corbul, prin targuri, la mezat
și-aș mai vrea să fiu iar liber
dar nu mă strang pantofii de-mparat.

Mi-ar plăcea sa vanez, prin codrii albastri
dar oamenii sunt plecati dupa apa;
si cum as putea in viata sa raman
cand nu imi spune nimeni „pleaca”?

Așa că, prieteni dragi, va spun adio
de-acum ma-ndrept spre steaua mea, amara
asteptand-o pe ea, zeita fecunda
sa ma arda pe rug, chiar in aceasta seara.

Ea va veni, cu siguranta, in vartej,
vomand dorul de mine peste voi
dar, prieteni, fiti macar acum viteji
si iertati-o in lanul de trifoi.

Caci dupa mine a venit, calare pe iubire
cum se cuvine copilelor din flori,
luandu-l pe cel de sub masa-n copite
si desenand din pielea lui un dormitor.

Acolo ma va aduce ardere de tot
zeilor duhnind a soare carunt
dar fumul meu va dansa rock’n roll
cu lumina din ochii intaiului nascut.

miercuri, 9 iulie 2014

Doar nemurirea

cu drag, Faramitei 

Diamante nu am. Doar nemurirea,
asa legata la ochi, cum o stii
e tot ce-as putea sa-ti ofer
cand tipatul vietii va inflori.

Doar nemururea, atat. Si-i fecioara!
iubita n-a fost pan-acum
de niciun om, ci numai de ingeri
furisati pe-nserat din fantani.

Nu. iubita n-a fost, desi a umblat
in haita cu cainii uitarii
si-n grote cu corbii a innoptat
si fata si-a scaldat in izvorul tradarii.

Prin paduri n-a cutreierat, fermecata,
s-a temut de vanatori si de mistreti
doar pe maidanele noptii a colindat
si pe alei sculptate de zei mareti.

Diamante nu am. Doar nemurirea
si-i orfana de orice dorinti,
vitregita din fasa de doruri inalte
si de aureolele de sfinti.

Iubita n-a fost niciodata,
si nici ea n-a iubit nicicand,
doar a privit candva extaziata
urmele pasilor plangand
intinse la uscat pe-o franghie arzand.

Diamante nu am. Doar nemurirea,
asa legata la ochi, cum o stii
doar tie ti-o ofer; da-i iubirea

si-un colt de cer in suflet vei primi.

marți, 8 iulie 2014

jointul meu cu vise-amare

la lasarea noptii, imi fumez linistit
jointul cu vise-amare,
invelit in cearsaful luminii
intrata prin efractie pe geamul rabatat.

doua doze de bere si o injectie cu luciditate.
norma intreaga pentru cuplul perpetuu
ce se vanzoleste prin apartamentul meu ca-n gara de nord
injurandu-se cu naduf de mortii cei vii si de vii cei morti.

struto-iubi-camila, de cand a aplicat pentru jobul de breloc
si a fost acceptata,
se gudura pe langa chei, incercand sa le insufle
ce usi sa deschida pentru a ajunge in nirvana.

treptele pana la cer sunt insa dispuse in spirala
si tapetate cu bautori de vodka ruseasca
si femei turnate-n raze de soare.

fie ca le beau, fie ca la iau in spate,
provizii pentru noptile necoapte,
ele se lipesc in pletele umbrei
si ma urmeaza supuse pana sus.

acolo se dezbraca toate de piele
si-mi imbraca privirea in ruleta ruseasca.

jointul meu cu vise-amare
zace-n scrumiera cu pleopele de plumb.

zorii imi deschid intaii nasturi
de la sicriu.
florile s-au ofilit si-au putrezit
deci e momentul sa imi iau adio
de la propriul meu sfarsit.








vineri, 4 iulie 2014

Poemul pietrei-fără-nume


Recitând cu jale un poem de demult,
vulgar şi nevrotic despre întâiul-înfrânt,
piatra-fără-nume orbecăia prin noapte
lăsând în urma ei lumini neîntâmplate.

Şi cum înainta prin negurile dese
declamând ode nescriselor mirese,
de-un spin de roză ce oblojea iubirea
piatra-fără-nume şi-a sprijinit privirea.

Din sipetul ei tainic, cel plin de comori
a ţâşnit cu vuiet, un roşu izvor
şi s-a pornit a curge, fericit şi-n spume
peste câmpia pietrei-fără-nume.

Acum, poemul întâiului-înfrânt
miruit pe creştet de roua arzând,
s-a preschimbat în flacără divină
înveşmântând durerea în lumină.

Iar piatra-fără-nume, uitată de noroc,
scăldată fără veste în apa cea de foc
s-a năruit cu totul; şi-a renăscut în zori,
spre-a recita poemul celor dintâi fiori.

miercuri, 25 iunie 2014

Poem in uz - exerciţiu literar

Caut poeta rămasă fără muz
călcat azi-noapte-n somn de-autobuz
deşi şi-ar fi dorit pân la refuz
să moară sfâşiat de un obuz.

Vreau să o-nţep cu jale cu un fus confuz
să o întorc cu junghiul spre abuz
şi să îi spun distins şi ursuz:
în viaţă nu-i ca-n visul lui urmuz!

duminică, 15 iunie 2014

pribegie-n putrezire

azi toate uşile s-au deschis cu scârţăit prelung...

izgonite de acasă, cuvintele aleargă prin ploaia deasă
căutând o casă părăsită în care să găzduiască un timp.

dar casele cad cu zgomote seci
când pribegile cuvinte se-apropie ude
ruinele pictează orizontul
cu vopseluri diluate în venin.

pe partea cealaltă a lunii
adevărul se scaldă în vin.

pe chipul meu au răsărit două - trei pete
şi ochii au apus mulţumind statuilor reci.

azi toate uşile s-au închis fără zâmbete,
sâmbetele-au putrezit senine
peste pământul încununat
cu suspine.

marți, 10 iunie 2014

Supremul zeu al descompunerii

În noaptea asta mă răsfăţ
cu cele mai alese otrăvuri,
aduse ca ofrande de mare preţ
mie, supremului zeu
al descompunerii.

Ah, cât mă bucur când îmi slujiţi!...

De altfel, mi se cuvin din plin
şi sabatul singurătăţii
şi litania indiferenţei
şi tămâierea cadavrului viu.

Doar eu sunt supremul zeu al descompunerii!!!

Slujiţi-mi, deci, voi îngeri luminoşi
până când mirul vostru-mi va spăla
întunecimea.

Iar sufletul meu descompus va pre-gusta învierea.


sâmbătă, 31 mai 2014

Roza arzând

Meditam la "Roza" a lui Dali...
Şi deodată ea s-a transformat
într-un mare rug plutitor
în care ardeau la grămadă
toate visele mele deochiate:


Toate femeile cu ochii de jar
toate prinţesele cu buze de gheaţă
şi caii înnoptaţi măcinând în copite nisipul
şi dorinţa mea de a corupe timpul.

Vâlvătaia topea de pe-acum
pânza tabloului cu tot cu perete
iar lava se scurgea pe sub tălpile mele
spălându-le de zvonul prafului de stele.

Pânza s-a topit, dar roza - arzând
încă mai pluteşte pe deasupra mea
cheamă la sine din cele patru zări
păcate exilate sub chei de catifea

După ce a ars blesteme şi dorinţi
roza s-a stins redevenind a lui Dali
dar nemaiavând un tablou pe măsură
i-am oferit drept cadru speranţa mea
Ce urma să se nască chiar a doua zi.

miercuri, 21 mai 2014

Îngerul din ţipăt

De când l-am alungat ultima oară
îngerul meu s-a mutat
într-un ţipăt înalt.

Locuieşte acolo singur.
ca să nu se plictisească,
urcă şi coboară pe scări
şi îşi numără paşii încontinuu.

Uneori, pe fereastra de jos a ţipătului
se văd paşii fricii alergând spre infinit.
dar îngerul meu e de fiecare dată în partea de sus
aşa că nu vede paşii, ci doar le aude tropăitul...
îi înţelege şi plânge.

Alteori, la fereastra de sus a ţipătului
bate din aripile-i şofonate, angoasa.
atunci îngerul este undeva, pe jos
numără paşii fricii, imprimaţi în asfalt.

Nu aude angoasa,
dar îi simte mirosul de moarte.
atunci îşi acoperă cu aripile nemurirea
şi solidarizează cu ea în tăcere.

De la un timp,
ţipătul se ascute mai tare,
devine mai înalt şi mai îngust.

Îngerului meu nu-i pasă...
şi-a amintit de mine şi plânge.

Lacrimile lui topesc ţipătul
din care renasc eu, la o nouă viaţă
în lumină.

luni, 19 mai 2014

Miss Mistiq * poem satiric – suprarealist

                                                               
Miss Mistiq încălecase pe o aură de sfânt
şi gonea pe ea arând
vaste hectare de vânt.

Tălpile ei, ah, dacă apucai în goana ei să le săruţi...

Ah, ce gust!
de mort înfiat de un prunc
proaspăt tras la tigaie în unt.

Tălpile ei, ah, dacă ai apuca să le săruţi,
urmele buzelor tale ar scobi în ele tunele
prin care ai intra în ea şi ai putea
să te dăsfătezi în paradisul zâmbetelor ei.

Dar ea îşi fereşte tălpile în continuu,
se păstrează virgină
pentru buzele soarelui
sau pentru vreo altă jivină,
doar de ea zâmbită şi divină.

Pe Miss Mistiq am mai văzut-o cândva într-un butic.
nu ştiu ce vindea,
parcă icoane pictate pe fum,
parcă crucifixuri din sticlă de gorun.

Eu am întrebat-o: ţiitoare ţineţi?
ea mi-a răspuns lăcrimând: ţiitoare sunt.

Şi totuşi, mă atrăgeau tălpile ei...

După lungi chinuri,
după o luptă ingrată,
am apucat să i-o sărut pe cea dreaptă.

Ea a sărit atunci speriată într-un picior
iar pământul a început să urce pe tunel
până în dreptul inimii, unde s-a oprit,
drumul fiind obstrucţionat.

Inima se mărise de la emoţie;
Miss Mistiq îşi zărise marea iubire:

Frumosul zburător
hrănit cu vitamine,
tunnat cu alcaline,
emanând prin toţi porii iubiri cristaline.

El însă zbura în neştire
vrând să-şi tatueze întreaga lui fire
direct pe privire;
să vadă totul numai prin sine.

Off, de-ar fi ştiut Miss Mistiq
cu ce dans să-i răpească privirea...

Aşa că a luat-o direct la fugă
şi-n faţa lui s-a împiedicat subit,
dar dorul i-a dat o ultimă putere
să-i spună:

„Ce mult te-am iubit!
ce mult te iubesc, şi de când te tot chem,
să mă scapi din al durerilor infern:
c-aşa mă dor de tare gândul
şi pieptul, împletit duios din flori
şi dorul după tine, viaţa mea
şi tălpile de-atâta dans pe nori”.

El a rămas înmărmurit
cu privirea jumate tatuată
nu-nţelegea dacă e vis
sau dacă zâna e adevărată.

Şi-a smuls, aşadar, din găvanele firii
privirea ce-l ţinea  încurcat
şi-n locul ei şi-a plantat două mere
şi îndată el s-a luminat
că-n faţa lui nu licărea doar o părere
ci Miss Mistake există cu adevărat.

Deci a cuprins-o între aripi cu atâta dor
şi tălpile cu foc i-a sărutat
şi de atâta dragoste cerească
şi merele-i din ochi s-au îmbătat.

Acum priveşte totul prin tălpile ei
iar ele îl poartă spre ceruri veşnic reci
căci o atât de mistică iubire
merită conservată pe veci.


   

joi, 15 mai 2014

Ultimul tango cu groapa

Azi-noapte dorul ne-a învins pe amandoi.

Uitând de vechile-nvrăjbiri
cu trandafirul prins între cuvinte
am invitat-o la ultimul tango
pe ea, provocatoarea de morminte.

Ne-am lăsat robiţi de muzica uitării
suflet în suflet ne-am privit atenţi;
ea lăcrima fărâme de ţărână,
paşii mei le striveau indiferenţi.

Eu risipeam un praf de puşcă, stins
adunat de prin războaie surde
ea-l mătura cu paşii, adunând grămezi
de învieri gătite-n piei absurde

Trudiţi, am adormit îmbrăţişaţi
răsfrânţi pe un pat de lumină,
iar zorii ne-au găsit întrepătrunşi

eu gol de moarte, ea plină de rugină. 

miercuri, 7 mai 2014

poem impuscat

imi amintesc clar
cum mi-am incuiat pistolul
in dulapul uitarii.

totusi, meschinul dor,
delicvent cu state vechi
mi l-a furat in timp ce visam.

si m-a executat, pramatia, din spate
ca sa nu ma pot apara;

mi-a expediat doua gloante
fix in dreptul ochilor
care astfel s-au lansat de pe orbite
pornind in cautarea ta...

marți, 29 aprilie 2014

fii soarelui născuți din incest

La miezul nopții
încep să îmi dea târcoale
fii soarelui născuți din incestul
cu propria sa umbră.

Mă învăluie întâi în mantii de fum
și-mi șoptesc otrăvindu-mi urechea
că le sunt frate de umbră,
și că-n mine își caută odihna.

Un pas înapoi e destul
ca ei să zvâcnească din aripi,
s-amenințe cu dinții rânjiți
și din ochi să reverse văpaie.

Încerc să închid ochii, să fug
din ce în ce mai departe în mine,
dar dinții lor deja m-au pătruns
și sângele meu nu îmi mai aparține.

Să strig mi-aș dori, să înalț doar o rugă
dar gura mi-e de-acum încleștată,
hainii mei "frați" mă îmbată
 cu flacăra din ceruri furată.

Doar sufletul, el singur rămas neorbit
mai poate coșmarul s-alunge
și țâșnind către ceruri Îl cheamă
pe Cel ce ce-a învins moartea prin cruce.

El îmi trimite o oaste cerească
cu săbii de foc și cruci de argint;
zadarnicele-odrasle ale umbrei
au dispărut de parcă nici n-ar fi venit.

Aș fi crezut că nici n-au existat
și că am adormit doar eu întru coșmar
dar semnele lăsate pe sub piele
mi-au amintit de plânsul cel amar.

duminică, 13 aprilie 2014

Lupoaica albă și ziua polară

se dedică "lupiței albe",  Diana Frumosu

Căldura amiezii năstea în neștire
duhniri cu-nnoptarea în pleoape,
ce-nconjurau în horă nebună
eșafodul sculptat din inimi sparte.

De trei ceasuri, acolo atârnă-n derivă
ziua polară.

Au condamnat-o înțelepții, la moarte
și meteorologii-au subcris,
găsindu-i de neiertat greșeala
de-a fi venit pe-aici prea din timp.

Execuția s-a desfășurat ca la carte
cu mulțimi exaltate fierbând în delir.

Apoi s-au retras toți la casele lor
discutând  despre fotbal și stele
despre ultima modă-n materie de ruj
despre statui înfășate-n perdele.

Ziua polară atârna de pe-acum nemișcată
căci nicio boare de vânt nu mai suflă...

Din zare însă se vede venind
pe-un înger de slavă călare,
lupoaica cea albă, cu ochii de foc
ce-mprăștie-n jur solzi de sare.

La poalele eșafodului ea se lasă-n genunchi
și schiaună lung de durere.

Dar nu a uitat că-i totuși o fiară
și că  a venit spre dreptate;
așa că se-ntoarce și-n strașnic vârtej
spulberă totul în cale.

Peste toți o răcoare de rai s-a lăsat
și ziua polară spre zori a înviat.





luni, 17 martie 2014

Cornitele lui Venus

în noaptea asta
stelele sunt guri de lup
ce urlă la Venus

Zeița se simte curtată şi de aceea
se îngrijeşte intensiv:
se spală cu propria-i salivă, asemenea pisicilor
şi-şi tunde vulcanii de turle -
odă inversă furnicilor.

când îşi ridică voalul
se pot lesne observa două corniţe.

gurile de lup atunci se retrag
şi stelele rămân stele
şi refuză să mai producă praf.

vineri, 14 martie 2014

Crematoriul

crematoriul s-a mutat la mine în piept.

de aceea scot pe nări
fumul acesta umed
îmbibat de sângele îngerilor
ucişi înainte de a le creşte aripi.

şi tot de aceea ochii îmi sunt uscaţi:
de lacrimile ce n-au apucat să curgă
şi nici cerul nu l-au văzut
decât în pozele alb-negru
îngălbenite de vreme.

joi, 6 martie 2014

Poeta mea dadaista (poem in zori, dupa o noapte scurta)


noi ne-am iubit in limba lui tristan
orice-ti spuneam tu zicea da da
si pe foaia de hartie a mintii tale amestecai literele intre ele
orice-ti promiteam tu spuneai dada
si pe foaia de hartie a mintii tale amestecai literele intre ele 
ciudata alchimie ai mai aplicat...
cand ochelarii mei nu au mai avut in buzunar niciun vers
si am spus doar da da
tu l-ai schimbat pe d in n si pe a in u.

marți, 4 martie 2014

Bufonul regelui-Zbor

bufonul regelui- Zbor
aruncă în noi cu păsări moarte.
se împrăştie împrejur un miros de timp stătut.
- suflaţi peste ele, ne strigă. suflaţi
din sufletul vostru arestat în plămâni.
suflaţi peste ele şi vor învia.
le vor cădea aripile grele de ceruri
şi le vor creşte cozi cu solzi verzi,
ca soarele vostru concav.
pe ghiare le vor răsări negi şi bube
pe care le vor machia cu noroi.
uşor, uşor vă vor semăna. sărutaţi-le,
şi regele - Zbor mulţumit va apune atunci în ele.
şi va răsări odată cu ele şi le va înălţa la zenit,
un curcubeu de păsări moarte,
stralucind a infinit.

marți, 25 februarie 2014

poemul câinelui din sânge

demult,
pe când mergeam cu capul în nori,
am dat cu piciorul într-un câine putrezit.
eram desculţ
aşa că el s-a furişat pe sub unghiile de la picioare,
mi-a intrat în carne
şi mai apoi de-a dreptul în sânge.

de-atunci înoată prin tot corpul meu
fără oprire.

medicii s-au mulţumit să mă liniştească:
- e un câine putrezit, dar e cumsecade.
nu încurcă sângele să curgă în cascade.

notarii mi-au făcut un favor, contra spagă, fireşte:
- taci, nu mai spune că duci în tine
un câine putrezit. trebuie să plăteşti impozit pentru el.
noi acum închidem ochii, dar ai grijă!

clovnii de la circ m-au bătut pe umăr:
- ai fi putut fi unul de-al nostru,
dacă ai fi fost curat. acum, fii doar unul de-al lor.

copacii se feresc din calea mea,
pisicile fug mâncând pământul.

iar putrezitul mănâncă din mine
devenind pe zi ce trece mai puternic
dar la fel de putrezit.

am auzit cândva, ca un ecou sfârşit
că doar lumina îi mai poate venii de hac, brutei.
dar unde e lumina aceasta nu ştiu,
încep să putrezesc căutând-o...

dar iat-o cum răsare, tăcut, dintr-o stâncă
şi mă învăluie-n taină.
din câine nu va rămâne în zori
decât amintirea unui putrezit de profesie.

duminică, 23 februarie 2014

sub zodia urletului

în locul inimii ce s-a uscat
şi-a putrezit,
în piept a răsărit un urlet.

în el pot avea mai multă încredere.
în el mă pot îneca ca racul în cleşte
ca cleştele-n vise,
ca visele-n somn.

ca somnul în moarte.

de bună seamă că şi urletul
va naşte fii şi fiice,
va fi rănit în războaie
şi rana îi va înflori...

şi totuşi
de câte morţi o fi nevoie
pentru o înviere pe de-a-ntregul?

duminică, 16 februarie 2014

anca şi pui de buvniţă

O nouă poezie scrisă în noapte târziu, împreuna cu Diana Frumosu

chemi soarele în ajutor atunci când nu mai e
lumină în tine. iubita asta care îţi tatuează direct
pe suflet cu acul acela înmuiat în scuipatul ei, nu mai are
niciun strop de noapte de picurat asupra ta.

vor veni lupii să-ţi ceară să intre în tine.
îi vei lăsa?

tu nu ştii că mi-e somn dar îţi mai vorbesc încă.
despre drumuri fără rever şi despre zori
care te-au prins în acelaşi maiou vechi şi murdar al lui,
pentru că n-ai vrut să-i speli pieptul
când pe fereastră năvăleau greierii
evadaţi din lună.

ascultă, dragă ancuţa,
ai un pătrat, iar tot ce-ţi trebuie e să-l tunzi de iluzii,
să-l laşi gol-puşcă în văzul lumii ca toţi să-i vadă
colţurile pe care liniştea le toceşte
ca ciocanul pe care-l zbăteai cu putere aseară
în cuiul din ultimul perete.

marți, 11 februarie 2014

unsprezece de dragoste şi optzeci de palincă

poem scris in colaborare cu Diana Frumosu

hai să-ţi vorbesc despre mine
aşa începe poezia
despre delfinul care visează la stele

hai să-ţi vorbesc despre mine
nu, cerul acesta nu încape în mine
ciocuri de păsări îl sfâșie
până când devine din ce în ce mai
infinit. vai, dar nu-i aşa că scriu prostii?
privește ce se petrece în
curtea casei şi
hai să fugim azi
vreau să beau moartea să o sorb până
la ultima halbă de bere
să-mi descalţ papucii pe care lumea nu-i prea
iubește pentru că nimeni nu i-a întrebat
din ce lume vin şi dacă şapte nu-i o
mamă care îşi plânge copiii plecaţi printre
alte cercuri din albastru

tu de câte ori ai stat să
desenezi drumuri şerpuite pentru
cealaltă parte din tine

ştii că nu mă mai găseşti aici?
oamenii din
pieptul meu au migrat ca păsările călătoare către
alte stâne de lupi
pe cearceaful alb în mijlocul
camerei stau acum lângă mâinile mele
toate temerile cioplite în fum
aş putea să le dau naibii şi să-ţi cuprind coapsele
dar nu mai eşti decât o albă figură din care nimic
nu mă mai face să tresar, pentru că totul
e doar un semn de exclamare punctul căruia
se strâmbă la noi şi trage zăvorul
închizându-ne în acest ultim poem pe care tu
n-o să-l citeşti niciodată

miercuri, 1 ianuarie 2014

2014 SI CALUL ALBASTRU

Soneria zbârnâie cu putere, de parcă ar anunţa vreo mare calamitate naturală. Plictisit, 2014 se dă jos din pat şi se îndreaptă cu paşi leneşi către intrare. Deşirându-se, umbra sa deja sărută pragul uşii. Iar în timp ce înaintează, umbra escaladează lemnul acela roşu, sculptat cu o măiestrie rară, apoi ieşind din cadru, se înfiinţează pe tavan, scăldându-şi fruntea  în razele difuze ale becului economic. Soneria zbârnâie în continuare cu frenezie. Descuie într-un gest de o banalitate crasă. În partea cealaltă a uşii aştepta un frumos cal albastru, săpând cu potcoavele aurite în covoraşul persan de la intrare.
 - Unde mi-ai umblat până la ora asta? îl întreabă 2014 iritat, dar în acelaşi timp indiferent. (S-ar fi putut asocia cu sarcasmul genul acesta de expresie facială.)
 - Vin de la înmormântare, îi răspunde calul albastru cu platitudine. Tocmai ce l-am îngropat pe 2013 în Cimitirul Anilor Consumaţi. A fost jale mare. Eu însumi am fost atât de afectat de moartea lui încât era să uit drumul până la tine.
 - Hm...
 - Dar m-am luat şi eu după artificiile care au brăzdat cerul chiar aici, deasupra blocului acestuia în care locuieşti. Presupun că ai ieşit şi tu să le vezi. De altfel s-au dat în cinstea ta, nu e o noutate. Doamne, ce îţi mai scandau ciudaţii aştii de oameni, numele în Piaţa Mare a Vieţii....
 - Mda, ce să zic, aşa este. În cinstea mea s-au întâmplat toate. Dar nu m-au fascinat câtuşi de puţin. Nu-i o plăcere să te înfiinţezi în viaţa oamenilor cu mare fast, ştiind mai dinainte că peste fix 365 or să îţi cânte prohodul, înjurând printre dinţi pentru toate neîmplinirile lor din decursul acestor zile. Oamenii sunt ingraţi...
 - Ei, nu mai fi aşa pesimist, spune calul albastru. Mai bine încalecă pe spatele meu şi hai să ne apucăm de treabă. Le-om face pe toate cum o rândui Dumnezeu. Un an nou-nouţ şi un cal albastru au toate premisele să facă şi bucurii oamenilor. Prima noastră misiune este să presărăm peste toţi praful magic al bunei-credinţe, pentru a porni fiecare cu dreptul prin viaţa ta, pe care, vrei nu vrei, le-o aşterni la picioare. Dar, ce sa-i faci, asta e viaţa ta de AN NOU...
 - Şi viaţa ta de cal albastru cum e? Tu de ce nu ţi-ai putea aşterne viaţa la cheremul oamenilor?
 - Pentru că eu sunt nemuritor. Soarta mea este de a mă pune în slujba fiecărui an, pentru a-l ajuta să ofere oamenilor o viaţă cât mai frumoasă. Eu sunt al fiecărui an în parte, şi totodată al fiecărui om în parte. Eu mă împart în mii şi mii de bucăţi, ca fiecare să poate merge mai departe. Eu sunt CALUL ALBASTRU şi crede-mă că nu există blestem mai mare pe această lume. Dar nici o mai mare binecuvântare!!!
 - Atunci, hai la treabă! încuviinţează 2014 cu zâmbetul pe buze. Ultima replică a calului albastru i-a alungat orice urmă de tristeţe, de sarcasm şi de oftică, aducându-i în suflet o lumină nouă, pozitivă şi creativă.
 Primul pas al calului albastru în noua colaborare cu 2014 a fost făcut cu dreptul. Iar în acest moment cei doi zboară peste capetele noastre şi presară din belşug, un mix de praf magic, obţinut din dragoste, speranţă şi credinţă...





Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate