se dedică "lupiței
albe", Diana Frumosu
Căldura amiezii
năstea în neștire
duhniri cu-nnoptarea
în pleoape,
ce-nconjurau în
horă nebună
eșafodul sculptat
din inimi sparte.
De trei ceasuri,
acolo atârnă-n derivă
ziua polară.
Au condamnat-o
înțelepții, la moarte
și
meteorologii-au subcris,
găsindu-i de
neiertat greșeala
de-a fi venit
pe-aici prea din timp.
Execuția s-a
desfășurat ca la carte
cu mulțimi
exaltate fierbând în delir.
Apoi s-au retras toți
la casele lor
discutând despre fotbal și stele
despre ultima
modă-n materie de ruj
despre statui
înfășate-n perdele.
Ziua polară
atârna de pe-acum nemișcată
căci nicio boare
de vânt nu mai suflă...
Din zare însă se
vede venind
pe-un înger de
slavă călare,
lupoaica cea albă,
cu ochii de foc
ce-mprăștie-n jur
solzi de sare.
La poalele
eșafodului ea se lasă-n genunchi
și schiaună lung
de durere.
Dar nu a uitat
că-i totuși o fiară
și că a venit spre dreptate;
așa că se-ntoarce
și-n strașnic vârtej
spulberă totul în
cale.
Peste toți o răcoare
de rai s-a lăsat
și ziua polară
spre zori a înviat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu