Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 16 ianuarie 2010

Visatorul d.i.n. Oficiu

am încuiat realitatea cu o umbrelă deschisă spre legi, am dat drumul câinilor onirici ce te latră când plângi şi te muşcă când negi.
eu sunt dincolo de gard, te-aştept pe tine, leopard.

Sub coasta mea

Sub coasta mea
Romeo A. Ilie

Sub coasta mea
se întâmplă ceva.

o zbatere şi o durere
şi cred că şi un dans
de iele
ca cel din noaptea cu
stele de alabastru
atârnate haotic pe cerul tău
eurofil.

în dosul stânii,
un plâns de copil.

melodia se apropie
uşor, uşor,
vine în jos
pe alee.

E clar:
de sub coasta mea dreaptă
se naşte azi, o femeie.

Evadare

Evadare
Romeo A. Ilie
Spasmele nu mai conteneau. Ba mai mult, se intensificau sub zalele ruginite ale negării care o pătrunseseră. Din când în când, la ploaie prea multă sau la soare năprasnic, lanţul tindea să se slăbească, şi-atunci ea încerca să scape, să alunece cumva, dar, când era pe punctul final, lanţul se strângea iar şi durerea venea în galop nebun asupra ei.
De când se întâmpla asta, greu de spus… De când se născuse? Oh, nu! Dar ea nici nu se născuse. Ba da, dar nu sesizase asta cel ce o născuse. Era practic ca un copil surghiunit încă din pântec, într-un alt pântec, în care se putea dezvolta, atât cât îi permitea pântecele adoptiv, date fiind condiţiile de nealăptare maternă.
Şi totuşi, astăzi contracţiile erau foarte puternice, foarte dese; durerile ei, însă, mai calde. Simţea lumina şi căldura vieţii ei ce se întrevedea printre frunzele rare ale angoasei lui sfâşiată de o putere mai mare.
Ce putere? Nu se poate şti. Poate chiar strigătul ei care reuşise să scape în momentele de slăbiciune ale lanţului.
Încă o lovitură, încă o contracţie, încă o durere, dar gata: lanţul ruginit se rupse, şi ea ţâşni din el extaziată…
Era ea, rugăciunea. Acum se purta pe deasupra lui, mulţumită. Lui îi venea greu să o recunoască. Ceva îi insufla ideea că ea se zbătuse în el dintotdeauna. Uneori simţise şi el, dar abia acum realizase ce se întâmpla în interiorul lui. Bulversat de vederea ei, căzu fără putere în genunchi. Îşi putu totuşi ridica privirea spre cer.
Ea atât aştepta. Un semn. Certificatul ei de naştere era semnat. Se urcă la Tatăl ei primordial şi-L îmbrăţişă, apoi îi şezu pe umăr, aducându-i ofranda ei.
Născătorul ei, rămase în genunchi, ca o statuie încă vie. Deodată fu cuprins de un fascicul de lumină şi căldură. Căzu răpus. În cădere, sărută glia din care cândva fusese plămădit. Simţi că se întrepătrunde cu ea; doar o parte – trupul. Sufletul, mai că luă urma rugăciunii. Dar se opri la timp. Îşi dădu seama că este slăbit. Se hrăni cu dumnezeirea ce plutea în jurul lui, adusă de acea lumină puternică şi acea căldură dulce.
Încet, încet, se întremă. Se privi în el însuşi…
Trăia.

luni, 4 ianuarie 2010

Pr. Arsenie Papacioc - Sfântul de la malul mării



Pr Arsenie Papacioc. (n. 1914)
Preacuviosul părinte Arsenie, duhovnicul de la Mănăstirea Sfânta Maria de la Techirghiol aparţine prin naştere şi copilărie Ialomiţei. (S-a născut şi a copilărit în satul Misleanu, comuna Perieţi).
Smerenia lui şi viaţa în rugăciune i-a adus faima de a fi printre cei mai de seamă duhovnici ai României.
I se spune sfântul viu, i s-a propus să fie patriarhul ortodox al Balcanilor, dar a refuzat, aşa cum a refuzat toată viaţa vreo funcţie clericală.
Emană stare de pace, trăieşte într-o chiloară modestă în spatele bisericii vechi, adusă din maramureş la Sinaia, şi de aici la Techirghiol de către PF Patriarh Justinian. (prof. Anghel Papacioc)

Pelerinul Rus - Cea mai profundă spovedanie

Nu e de la mine, e un text scos din pelerinul rus, dar mi se pare mai bun decât orice ghid de spovedanie, pentru că tratează problemele noastre chiar de la rădăcina lor, adică dinăuntrul sufletului, căci acolo apar întâi păcatele, ca gânduri şi dorinţe, apoi devin fapte.

"Întorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul sufletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că nu-L iubesc pe Dumnezeu, nu am dragoste pentru aproapele, nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţurile şi faptele mele:
1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pământeşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, numai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.
În ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobservate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închipuie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele!… În vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiunile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăcere, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrănd, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice. Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de seamă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lăturalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui – căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele “, iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu… Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este faptul că el nu îndeplineşte poruncile Lui.”
2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei. Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.
4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc în lăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Într-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări."


Doamne ajută!

duminică, 3 ianuarie 2010

Rugaţi-vă pentru Părintele Iustin Pârvul



Alături de părintele Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Sf. Maria din Techirghiol, Constanţa, Părintele Iustin Pârvul este unul dintre cei mai mari duhovnici ai României de azi. Doar că, de ceva vreme părintele este grav bolnav. Să ne rugăm aşadar pentru unul dintre sfinţii de lângă noi!!!

Costel Bunoaica - Poetul care văzduceşte prin universul poeziei

Costel Bunoaica
– poetul care văzduceşte prin universul poeziei
Romeo A. Ilie

Am citit (şi recitit) cu reală plăcere cele mai recente cinci strădanii literare ale domnului Costel Bunoaica, care după ce debutează în 1987 în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zorii de zi”, apărut la editura Albatros, şi după ce publică în 1991, romanul poliţist „Semnul Bancnotei”, in colaborare cu regretatul Ion Teodoroiu, îşi continuă cu folos periplul prin literatura română, ajungând la opere de o vădită maturitate artistică, cum sunt volumele: „Dreptul la singurătate” (2000); „Coridorul de ceaţă” (2000); „Încă o umbră pe inimă” (2003); „Uciderea sinelui. Demoni sau zei” (2005), şi „Şi zeii se tem” (2008).
Vă invit la o călătorie, braţ la braţ, cu pixul pe hârtie, prin cetatea numită, „Poezie”, condusă cu mână forte de către domnul Costel Bunoaica.
„Dreptul la singurătate” (2000)
Din punct de vedere al ideii poetice, „Dreptul la singurătate” apare ca o poveste de dragoste, construită pe oscilaţii, între momente de „2 în 1”: „tu şi eu -/ două fire de iarbă/ gemene” (amândoi), sau „aşa eşti tu:/ o frântură de mine/ revărsată peste obsesia mea” (comparaţie), şi momente de singurătate ale poetului: „înserarea,/ ca o sabie lunecoasă,/ se lăsa înspre mine,/ adulmecându-mă grav”(damocles), cauzate de nematurizarea iubitei: „doamne…!/ înfrunzesc zăpezile,/ şi tu, iubito,/ încă mai alergi/ după fluturi” (efemeridă), sau „cum să te fac să fii,/ când a nu fi/ este mai mult decât tu însăţi”(hamletiană). Şi totuşi, poetul este răbdător: „neîncăpător,/ neprovocator,/ gândul meu zace privindu-te”(îndemn); deşi uneori cade în deznădejde: „se scuturau salcâmii cu tot dinadinsul/ şi eu,/ sfidându-te,/ te iubeam chiar dacă/ între două închipuiri diforme/ creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii), şi chiar în resemnare: „dar cel mai inutil lucru neîntâlnit/ sunt tot eu îndoindu-mă de mine”, prezentând totuşi, dispoziţie de iertare: „şi dacă mă trec,/ tot o să rămână iertarea/ ca o suliţă de întuneric/ în flancul luminii”. Şi totuşi, relaţia celor doi, intră într-un con de incertitudine: „o, şi aşa de ar fi/ tu tot mă înrădăcinezi dezrădăcinându-mă,/ tot mă dezrobeşti înrobindu-mă,/cu toate plecările şi nevenirile din/ les champs elisee strivite sub lupă”. Dar, ceea ce este mai important, este faptul că aceştia nu se încurcă cu jumătăţi de măsură; cu siguranţă se vor fi îndrăgostit sub zodia plenitudinii: „din instinct te culcai/ cu toate visele deodată”(aproape de goliciune); „niciodată/ nu am avut vreme/ de o îmbrăţişare până la capăt”(halucinaţie); „vino şi paşte-mă cu toţi anii deodată”(titlul omonim).
Privind volumul din perspectiva inovaţiei, se poate observa la poetul Costel Bunoaica, o mare invazie de cuvinte noi, formate în cea mai mare parte prin verbalizarea unor substantive: „tu şi eu clorofilându-ne”(amândoi); „braţele mele de ceaţă/ înierbează în rouă”(abandon); „o mare pe care Manole înzeise astral”(mit); „creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii); „mă ierbai înmugurindu-mi sub pleoape”(o greşeală genetică); „din coapse îi creşteau/vulturi/ şi o făceau/ să văzducească dramatic” (goliciune)
De asemenea, nu trebuie trecută cu vederea nici latură estetică şi stilistică, din acest punct de vedere, domnul Bunoaica reuşind să reestetizeze „estetica urâtului” a lui Baudelaire şi Arghezi, dând naştere unei estetici a „nefrumosului”: „ţipătul absolut/…/ şi sufletul meu despuiat/ încă nu putrezeau aşteptându-te”(aproape de goliciune); „buimac de visare,/ duhul meu lâncezeşte/ sub o lespede arsă”(buimac de visare); „azi se dă drumul la viermi”(calea spre imposibil); „sub verigi ruginite,(…)/ eu încă mă respiram spre tine”(mit). Cât priveşte stilistica poeziei, trebuie sesizată tinderea spre paradox: „numai cărările din/ neumblările mele te puteau aduce/ pe drumul de întoarcere”(de nu mi-ar fi fost dor); „înfrunzesc zăpezile”(efemeridă); dar cele mai semnificative paradoxuri sunt cele care descifrează diferenţa dintre „a vedea” şi „a privi”: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare); aceste ultime paradoxuri, eu le-am numit ucigătoare de iluzii.
„Coridorul de ceaţă” (2000)
Cu al doilea volum, domnul Costel Bunoaica, ne invită să străbatem „Coridorul de ceaţă”, dar nicidecum singuri, ci la braţ cu un triunghi conjugal, format din el – poetul, iubita – muză, şi „Doamna” – poezia; şi toate astea, sub privirile complice ale divinităţii: „Dă-ne iertările toate/ să putem învăţa, Doamne/ tornadele şi avalanşele”( Cu dreptul zeilor tineri).
Analizând acest volum din perspectivă stilistică, se poate spune că însăşi înşiruirea poeziilor formează un coridor de ceaţă, întrucât, textele abundă în formulări abstracte, în imagini puternice: „tu poţi dantelări flăcările;/ le poţi despleti de icoane”(Credinţa); în paradoxuri explicite: „să locuiască în lipsa mea, cu tine, măcar pentru tot restul/ morţii care a mai rămas de trăit”(Măcar pentru tot restul morţii); „iluzoria mea memorie ratată”(Emigrare).
În plus, poetul îşi recheamă armele din războiul trecut, adică inventează din nou cuvinte, fie prin verbalizarea substantivelor: „să ne înmunţim şi să ne înfrunzim”(Cu dreptul zeilor tineri); „Aerul… mă flutureşte”(Priveşte acest fluture cu aripa frântă); „arămindu-ne visele”(Nostalgie); „tu poţi dantelări flăcările”(Credinţă); fie prin modificarea intenţionată a unor forme verbale consacrate: „minciuneşte-mă”(Spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă); „Baliverneşte-mă, Doamnă”(titlul omonim); „dumnezeieşte-mă”(Iluzie); nerenunţând nici la estetica nefrumosului: „mlaştina de purpură”(Cu dreptul zeilor tineri); „goliciunea zâmbea cu dinţi cariaţi/ de ifose şi dulcegării de duzină”(Noaptea făurarului melancolic).
Ca elemente de noutate din punct de vedere stilistic, trebuie sesizată prezenţa oximoronului: „blândeţe amară” şi „secetă mărinimoasă” (În numele tău…); precum şi a enumeraţiilor graduale: „Tristele, întunecatele, mocirloasele mele gânduri… şiroiesc în neştire, aiuresc, băltesc, văluresc…”(Peste tot numai gânduri).
Revenind la ideea poetică a volumului „Coridorul de ceaţă”, am putea spune că acesta este mai mult o înşiruire de arte poetice, decât o poveste de dragoste în versuri, cum s-a arătat a fi precedentul.
Iubirea există, dar este una ideatică, între poet şi Poezie, căreia, invariabil, i se adresează cu apelativul „Doamnă”, şi pe care, la răstimpuri, o înşeală cu muza. Artele poetice au diverse subiecte, vorbind despre: tema poeziei: „Doamnă, eu scriu poeme despre alchimii inventate/ despre tristeţile mele,/ despre toamnă scriu, Doamnă”(Măcar pentru tot restul morţii); despre necunoaşterea finalităţii poeziei: „Dumneata, Doamnă, nu mi-ai povestit mai nimic din viaţa dumitale de apoi”(Nu mi-ai povestit nimic); despre condiţia poetului: „Viaţa lui, smulsă din rădăcini, e fără de preţ, Doamnă”(Despre poet); despre momentele de contopire dintre poet şi poezie: „Doamnă, să mă locuieşti definitiv, cu pricepere/…/ Eu să fiu Tu”, întrerupt şi de momente în care, paradoxal, poetul se simte persecutat, ca Frankestein, de propria lui creaţie, de poezie: „De ce mă pedepseşti, Doamnă?!/ Nimic din ce se întâmplă afară nu e din vina mea!”(Filă de jurnal); şi nu în ultimul rând, despre egalitatea dintre poet, muză , poezie şi toţi ceilalţi, în faţa vieţii deşarte, ilustrată de poet printr-o balerină: „Şi totuşi, cei mai mulţi sunt ca ea, ca mine, / ca Dumneata, Doamnă – umili pasageri ai unei lumi deşarte;/ căutători întru îndreptare şi linişte cerească”(Balerina – 7 - Epilog).
Ca o ultimă idee am putea spune că volumul „Coridorul de ceaţă” este locul unde se sinucid iluziile, la capătul căreia se deprinde fericirea…
„Încă o umbră pe inimă” (2003)
Cu volumul „Încă o umbră pe inimă”, domnul Bunoaica ne invită în Sala Oglinzilor, spre a degusta cu privirea, noua colecţie de toamnă-iarnă în materie de poezie, de iubire, de viaţă. Am spus Sala Oglinzilor, deoarece toate poeziile cuprinse în acest volum (mai puţin ultima), au o structură specială: primele strofe de câte patru versuri, se oglindesc în ultimele două strofe (scrise intenţionat cu caractere italice), de patru, respectiv două versuri, creând totodată o structură de sonet; structură unică la acea vreme în poezia ialomiţeană, structură pe care o vom regăsi mai târziu şi la D. E.. În fiecare poezie, în strofele oglindă, apare „Miriam”, personaj oarecum misterios, prin rolul de lait-motiv al volumului. Şi totuşi, cine e Miriam? În istoria umanităţii, sunt menţionate două persoane cu acest nume: este vorba despre soţia regelui David, şi de Maica Domnului, al cărei nume original, în ebraică, este Miriam, şi se tălmăceşte „împărăteasa tuturor”(Maria este adaptarea pentru limba greacă). Deci, Miriam a poetului ar putea fi combinaţia dintre soţia credincioasă şi supusă, şi mama prin excelenţă, cu alte cuvinte, femeia ideală. Ceea ce înseamnă, că şi iubirea cântată în acest volum este una ideală. Şi chiar este: „tu umpli golul pe care-n mine îl am…/ să nu te pierzi, să nu mă pierzi, frumoasă Miriam!”(Mi-e greu de dor).
În debutul analizei acestui volum, am mers pe o asemănare a acestor poezii, cu o colecţie de toamnă-iarnă. Şi aceasta, deoarece mai toate poeziile sunt triste, sugerând: resemnări: „Se duc iubirile… îmbătrânim sorbind/ Doar cu privirea frunzele de-aramă”(Cătuşe vechi de amăgiri); neîmpliniri: „Mai este timp de iarbă şi de flori/ Pe trupurile noastre încă ne-înverzite”(Departe va fi toamna), culminând cu ideea morţii: „Şi, vai, mi-e somn şi-n general mi-e moarte”(idem). Ideea morţii revine aproape obsesiv: „Ne tragem înspre toamnă tot mai mult”(În geam îmi bate moartea cu degete fumegând), până la o simţire a ei ca fiind iminentă: „mă strigă şi mă-mbie halucinant miros de lemn”(Câţi ani s-au scurs), la fel ca în „Gorunul” lui Lucian Blaga.
Din acest punct de vedere, al stărilor sugerate de poezie, am putea spune că volumul de faţă este un regal requviem bacovian, însă îmbogăţit cu ceva paradoxuri: un paradox al vieţii şi al morţii: „Pribeag prin viaţă, Miriam, şi nesătul de ea/ cobor în moarte ca-ntr-o imensă sete”(Câţi ani s-au scurs); şi un paradox al iubirii: „şi vinovată, Miriam, tu eşti/ că m-ai iubit în loc să mă urăşti”(Să amânăm plecarea). Dar, printre atâta moarte, mai scoate şi viaţa capul spre lumină: „răpus de soartă ar vrea mulţi să mă ştie,/ dar sufletul mereu îmi e o torţă vie”(Eu mai aştept zăpada). Asta pentru că poetul se dovedeşte a fi un creştin cu temele făcute, care are temeinic aşezată în suflet, credinţa în viaţa de după moarte: „eu trec direct din iarna de afară/ în altă iarnă, care-o să-mi fie vară”(Bate greu zăpada ochii mei de foc).
„Uciderea sinelui. Demoni sau zei” (2005)
Jocul oglinzilor se continuă şi totodată se diversifică în volumul „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”. Spun asta pentru că, fiecare poezie (mai puţin ultima) are un motto, luat din poezia următoare, ceea ce arată că poeziile sunt prinse între ele ca într-un lanţ. Complexitatea noului joc „de-a oglinzile” este dată de „bucata de suflet”, ataşată în finalul fiecărei poezii, şi care rezumă subiectul poeziei, dar prin intermediul unei minţi teologice, de vorbitor „gură către gură” cu Dumnezeu.
Volumul cuprinde o serie de poezii ce trasează drumul zig-zagat al poetului de la „demon” la „zeu” şi viceversa, fiecare episod (poezie) încheindu-se într-o „ucidere a sinelui”,şi o căutare-aflare a lui Dumnezeu: „Pun curcubeul la Poarta Lăuntrului ca un semn al izbăvirii Sinelui meu, ca Tu să ştii că m-am întors dinspre morţi şi m-am supus Ţie cu trup şi cu suflet”(Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi).
În fond, volumul reface drumul unui om care L-a cunoscut cândva pe Dumnezeu, şi care în timp, ajunge să îşi piardă vremea cu fapte prosteşti şi chiar păcătoase, dar la un moment dat, îşi aduce aminte unde trebuie să se întoarcă, ba mai mult, îşi dă seama că ştie şi calea prin care se ajunge acolo. Iar cel mai important lucru este faptul că ştie ce să ceară de la Instanţa Supremă: „iar eu nu voiesc să te dezguşti de mine, ci voiesc să Te apropii şi mai mult şi să spui: Eu sunt mântuirea ta. Vino la mine!”(Acord de ţambal. Se dă ultimul bal).
Analizând textele din punct de vedere stilistic, se poate constata o structură de poezie cascadă, dată atât de înşiruirea mai multor propoziţii pe acelaşi vers, încrucişate cu propoziţii care se continuă în versul următor, cât şi de intensitatea acestora, care creează impresia de torent: „Lucrurile obişnuite sunt tandre - mi-ai spus. Şi ferme/ Niciodată ciufute. Sunt bestial de adevărate. Ca mine. Ca tine/ Ca minciuna asta cu frunze. Înflorită. Pe roate. Din care/ cuvintele se scutură. Bete. Şirete. Trădate”(Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi); „În aval, la capătul visului stau eu, visătorul. Neguţător/ de iluzii damnate. Contrabandist după mamă./ Visător dinspre tată./ În celălalt capăt, la nord, stau tot eu, fabricantul de vise./ Spurcatul. Cel care îşi macină cu sârg întâmplările. Cântările./ Şi supărările. Eu, îngânduratul. Cel care, dintr-o oarecare/ eroare, are dreptul la viaţă. La vise. La moarte”(Între cele două războaie, încă o bătaie).
Un alt aspect stilistic, care îşi are rolul său bine determinat în iconomia poeziei, îl constituie repetarea unor construcţii în mai multe momente ale poeziei: „Eu mă întorc întotdeauna. La plecare mi-e greu”(Despre întoarcere şi plecare, cu dragoste), structură repetată în versurile 1, 16, 25. Sau: „Stau în turnul meu, obosit”(Deschid larg umbrela. Plouă în suflet ca în Venezuela), contabilizat atât în versul 1, cât şi în 15, şi puţin modificat în 29. Aceste reluări de sintagme, prezente în tot cuprinsul volumului, nu au nicidecum rolul unui vers refren specific poeziilor cu o prozodie încadrată în anumite canoane, ci mai degrabă au funcţia de a readuce ideea de bază în centrul atenţiei cititorului, întrucât, datorită bogăţiei şi dinamicii ideilor şi a limbajului diversificat, există riscul ca ideea iniţială să se piardă din vedere.
Pentru că am adus vorba despre limbajul diversificat, trebuie remarcată şi bogăţia lexicală de care uzează poetul, îmbinând, sau aducând la un loc, termeni din domenii sau din medii total diferite: „O tăcere începută în alt veac, pe nedrept, cu spaime curioase./ Cu carne. Cu oase. Egală cu neliniştea dintr-o iarnă dibace./ Mă latră. Mă coase. Mă coace./ Iscoadele stau bine ascunse. În somnul din scoică./ În cuvintele reci”(Acord de ţambal. Se dă ultimul bal).
Dar, deşi are atâtea aspecte care nu întotdeauna se potrivesc, volumul are totuşi o unitate care îl face uşor de parcurs şi plăcut la auz. Iar această unitate vine tocmai din curgerea ideii poetice, despre care am scris mai sus.
„Şi zeii se tem” (2008)
La o primă lectură, volumul al cincilea, ar semăna din punct de vedere al esteticului, cu cel dintâi. Dar asemănarea este doar formală, „Şi zeii se tem”, fiind superioară din punct de vedere al profunzimii „Dreptului la singurătate”, atât ca mesaj, cât şi ca tehnică poetică.
Astfel, se poate observa că acest recent volum, abundă în imagini puternice: „numele meu fumegă deasupra unei/ cruci imateriale ca un semn/ de întrebare zădărnicit între lacrimi”(încercare abstractă), şi de abstractizări duse până la o contopire imaginativă a spiritualului cu materialul: „atinsă de patimă,/ roua gurii/ slobozeşte îngerii/ chiar în adâncul trupului tău”(de dragoste). Nu lipsesc, de asemenea, nici jocurile lexicale ale poetului, concretizate, spre exemplu, în subiectivizarea fenomenelor naturii: „tu, ninge-mă din umbră”(dinţi de zăpadă).
Pentru a putea urmări mesajul poetic al acestui volum, este necesar să punem o întrebare impusă de titlul volumului: De ce se tem zeii? Iar pentru a da un răspuns în acest sens, trebuie să ţinem seamă de împărţirea volumului în cele două cărţi. Astfel, din „Cartea întâi - Scrisori către absolut”, aflăm că zeii se tem de ideea de profunzime: de la cea a lucrurilor simple: „mereu câte ceva îmi aminteşte de tine - / chiar şi umbra aceasta suspendată de/ sufletul meu…/ încrâncenarea verii,/ apa, / canicula/…/ şi o serie de nimicuri semnificative,/ dar mai ales otrava cernelii/ cu care pângăresc perfect conştient/ intimitatea colii de scris”(nimicuri semnificative), până la profunzimea trăirilor lui Dumnezeu, atât de bine intuite de poet: „…te ştiu eu, doamne./ după fiecare eşec,/ tragi storul şi plângi în neştire”(nimeni nu şi-ar închipui).
Din „ Cartea a doua - Rotocoale de fum”, aflăm că, de asemenea, zeii se tem de rostirea adevărului. Astfel, într-o exprimare apofatică, avem să aflăm că, mai presus de toate este „viaţa/ fără de care moartea nu şi-ar/ cunoaşte înţelesul”(mai presus de toate). Apoi suntem avertizaţi cu privire la caracterul adeseori de neînţeles al libertăţii: „cameleonic,/ libertatea somează neantul”(crucifix). Conştiinţa, este şi ea pusă pe tapet: „de ce, doamne, peste toate ispitele/ domneşte tristeţea ca un împărat bizantin?”(între negru şi cântec). Pentru ca, în finalul cărţii a doua şi implicit a volumului, să ni se spună verde-n faţă, cât de „zei” suntem: „doamne,/ îţi spun pentru ultima oară:/ ia-ţi drumul sub braţ şi te cară -/ circul acesta nu este al tău!”(rană fierbinte). În fond, aceasta este o fărâmă din adevărul suprem: lumea în care trăim nu este guvernată de Dumnezeu, ci de Nobody (nume dat diavolului într-o caricatură britanică, aluzie la faptul că, cea mai bună armă a acestuia este aceea de a ne face să credem că el nu există). Poate de aceea avem uneori impresia că suntem ai nimănui…
În încheiere, aş putea spune că poetul trăieşte o dramă fericită, aceea a diversităţii creatoare. Această dramă, domnul Costel Bunoaica şi-a însuşit-o „până la prăsele”, transformând-o într-o luare de cruce, de care nu ai dreptul moral să te debarasezi. Am văzut de asemenea cum poetul reuşeşte de fiecare dată, să găsească noi forme de creaţie şi de exprimare, rămânând mereu, acelaşi poet veşnic tânăr în gânduri şi în simţuri.
Privind în ansamblu cele cinci volume, se poate observa între ele o relaţie de întrepătrundere reciprocă, poetul permutând între ele fie stilistica, fie tehnica specifică, fie elemente lexicale proprii poeticii sale, toate acestea fără a face ca volumele sale să semene între ele, ci din potrivă, dând fiecărui nou volum, specificul său, şi de ce nu, istoria sa.

Cu voalul dat pe spate - Poveste fantastică

Cu voalul dat pe spate
Romeo A. Ilie
Privită prin pletele ei dese, răsfirate şi totodată răsfăţate de blânda adiere a vântului de mai, lumea era diferită. Puţin estompată, poate chiar puţin deformată. Era ca soarele privit prin frunzele dese ale nucului din grădină, în care îşi petrecuse juma’ de copilărie.
Privea deci lumea prin părul ei. Îşi lăsase leneş capul pe umărul ei gol şi parfumat şi aştepta să se scuture floarea de tăcere… Dar mai înainte se scuturară florile de cais, de zarzăr, de cireş…
Ea spuse ceva, iar el tresări. Privită altfel decât prin părul ei, lumea îi apărea de această dată naturală, adică hâdă şi chiar monstruasă. Pentru că, floarea de tăcere, căzând, avu rolul de a anina florile de cais, de zarzăr, de cireş, şi de a le transforma în mirese horror, ce se îndreptau spre el ameninţător:
-Fraiere! O să te părăsească! O să vii în braţele noastre! Oh, fraiere, o să ne purtăm cu tine frumos, grijuliu, chiar cu mănuşi… O să te devorăm! O să te devorăm!... O să te devorăm!...
Se uită în jos sperând să se crape pământul. Dar pământul era mai unitar ca în prima lui zi. Se uita în sus sperând că din cer va coborî vreun înger, sau măcar un O.Z.N. să îl ia de acolo. Dar cerul se trăgea în jos peste el, ca un cearşaf dinainte pătat cu intenţii indecente…
Ghearele morbide se apropiau de gâtul lui, la un metru, la juma de metru, la centimetru. Jumătate din el prefera să se lase în seama lor, jumătate prefera să lupte. Dar cu cine să lupte?...
***
Se lăsă cu totul în voia simţurilor. Miresele horror se năpustiră asupra lui, gustându-l cu sărutări sfâşietoare. El nu mai putea face nimic. Doar că, fiecare mireasă, cum îşi făcea plinul de senzaţie sangvină, cum dispărea de parcă nici nu ar fi fost. Şi astfel, din multe rămaseră puţine, din puţine câteva, din câteva, una. Dar una care nu se sătura, continuând să îşi mânjească botul cu respiraţia lui sacadată. Până când o lumină puternică de raze se apropie prin spatele ei şi îi aprinse voalul hâd, care arzând ca o vâlvătaie, o topi şi pe ea de parcă nici nu ar fi fost. Rămase lumina mântuitoare. El nu mai avea energie să o privească. Şi totuşi ea se apropie şi mai mult, aducând mai aproape de el şi lumină, şi căldură, şi o senzaţie de iubire… Se trezi.
Cu ochii cârpiţi, o văzu pe ea.
- Iubitule, eşti bine? Scutură ea din nou tăcerea…
Doar că tăcerea din ajun, era învinsă pentru moment. Aceasta de azi, o soră mai bună, îi aduse zâmbetul înapoi pe buze.
- Acum, da! Îngâimă el, făcându-i un semn anemic din ochi, prin care o rugă să se apropie.
Ea se apropie, având doar voalul dat pe spate. În rest, rochia de mireasă era încă pe ea, aşteptându-şi mirele…

vineri, 1 ianuarie 2010

Aceasta este cartea poetei Moni Stanila, din Timisoara.
Sper sa o primesc si eu cat mai curand, pentru ca sunt nerabdator sa o devorez.
Nu ma indoiesc de valoarea cartii.
Moni este o tipa super tare, asa ca nu vad cum nu ar iesi ceva bun din penelul ei.
Revin cu comentarii dupa lectura cartii...

LA MULTI ANI 2010!!!!!!!


Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate