Costel Bunoaica - Poetul care văzduceşte prin universul poeziei

Costel Bunoaica
– poetul care văzduceşte prin universul poeziei
Romeo A. Ilie

Am citit (şi recitit) cu reală plăcere cele mai recente cinci strădanii literare ale domnului Costel Bunoaica, care după ce debutează în 1987 în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zorii de zi”, apărut la editura Albatros, şi după ce publică în 1991, romanul poliţist „Semnul Bancnotei”, in colaborare cu regretatul Ion Teodoroiu, îşi continuă cu folos periplul prin literatura română, ajungând la opere de o vădită maturitate artistică, cum sunt volumele: „Dreptul la singurătate” (2000); „Coridorul de ceaţă” (2000); „Încă o umbră pe inimă” (2003); „Uciderea sinelui. Demoni sau zei” (2005), şi „Şi zeii se tem” (2008).
Vă invit la o călătorie, braţ la braţ, cu pixul pe hârtie, prin cetatea numită, „Poezie”, condusă cu mână forte de către domnul Costel Bunoaica.
„Dreptul la singurătate” (2000)
Din punct de vedere al ideii poetice, „Dreptul la singurătate” apare ca o poveste de dragoste, construită pe oscilaţii, între momente de „2 în 1”: „tu şi eu -/ două fire de iarbă/ gemene” (amândoi), sau „aşa eşti tu:/ o frântură de mine/ revărsată peste obsesia mea” (comparaţie), şi momente de singurătate ale poetului: „înserarea,/ ca o sabie lunecoasă,/ se lăsa înspre mine,/ adulmecându-mă grav”(damocles), cauzate de nematurizarea iubitei: „doamne…!/ înfrunzesc zăpezile,/ şi tu, iubito,/ încă mai alergi/ după fluturi” (efemeridă), sau „cum să te fac să fii,/ când a nu fi/ este mai mult decât tu însăţi”(hamletiană). Şi totuşi, poetul este răbdător: „neîncăpător,/ neprovocator,/ gândul meu zace privindu-te”(îndemn); deşi uneori cade în deznădejde: „se scuturau salcâmii cu tot dinadinsul/ şi eu,/ sfidându-te,/ te iubeam chiar dacă/ între două închipuiri diforme/ creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii), şi chiar în resemnare: „dar cel mai inutil lucru neîntâlnit/ sunt tot eu îndoindu-mă de mine”, prezentând totuşi, dispoziţie de iertare: „şi dacă mă trec,/ tot o să rămână iertarea/ ca o suliţă de întuneric/ în flancul luminii”. Şi totuşi, relaţia celor doi, intră într-un con de incertitudine: „o, şi aşa de ar fi/ tu tot mă înrădăcinezi dezrădăcinându-mă,/ tot mă dezrobeşti înrobindu-mă,/cu toate plecările şi nevenirile din/ les champs elisee strivite sub lupă”. Dar, ceea ce este mai important, este faptul că aceştia nu se încurcă cu jumătăţi de măsură; cu siguranţă se vor fi îndrăgostit sub zodia plenitudinii: „din instinct te culcai/ cu toate visele deodată”(aproape de goliciune); „niciodată/ nu am avut vreme/ de o îmbrăţişare până la capăt”(halucinaţie); „vino şi paşte-mă cu toţi anii deodată”(titlul omonim).
Privind volumul din perspectiva inovaţiei, se poate observa la poetul Costel Bunoaica, o mare invazie de cuvinte noi, formate în cea mai mare parte prin verbalizarea unor substantive: „tu şi eu clorofilându-ne”(amândoi); „braţele mele de ceaţă/ înierbează în rouă”(abandon); „o mare pe care Manole înzeise astral”(mit); „creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii); „mă ierbai înmugurindu-mi sub pleoape”(o greşeală genetică); „din coapse îi creşteau/vulturi/ şi o făceau/ să văzducească dramatic” (goliciune)
De asemenea, nu trebuie trecută cu vederea nici latură estetică şi stilistică, din acest punct de vedere, domnul Bunoaica reuşind să reestetizeze „estetica urâtului” a lui Baudelaire şi Arghezi, dând naştere unei estetici a „nefrumosului”: „ţipătul absolut/…/ şi sufletul meu despuiat/ încă nu putrezeau aşteptându-te”(aproape de goliciune); „buimac de visare,/ duhul meu lâncezeşte/ sub o lespede arsă”(buimac de visare); „azi se dă drumul la viermi”(calea spre imposibil); „sub verigi ruginite,(…)/ eu încă mă respiram spre tine”(mit). Cât priveşte stilistica poeziei, trebuie sesizată tinderea spre paradox: „numai cărările din/ neumblările mele te puteau aduce/ pe drumul de întoarcere”(de nu mi-ar fi fost dor); „înfrunzesc zăpezile”(efemeridă); dar cele mai semnificative paradoxuri sunt cele care descifrează diferenţa dintre „a vedea” şi „a privi”: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare); aceste ultime paradoxuri, eu le-am numit ucigătoare de iluzii.
„Coridorul de ceaţă” (2000)
Cu al doilea volum, domnul Costel Bunoaica, ne invită să străbatem „Coridorul de ceaţă”, dar nicidecum singuri, ci la braţ cu un triunghi conjugal, format din el – poetul, iubita – muză, şi „Doamna” – poezia; şi toate astea, sub privirile complice ale divinităţii: „Dă-ne iertările toate/ să putem învăţa, Doamne/ tornadele şi avalanşele”( Cu dreptul zeilor tineri).
Analizând acest volum din perspectivă stilistică, se poate spune că însăşi înşiruirea poeziilor formează un coridor de ceaţă, întrucât, textele abundă în formulări abstracte, în imagini puternice: „tu poţi dantelări flăcările;/ le poţi despleti de icoane”(Credinţa); în paradoxuri explicite: „să locuiască în lipsa mea, cu tine, măcar pentru tot restul/ morţii care a mai rămas de trăit”(Măcar pentru tot restul morţii); „iluzoria mea memorie ratată”(Emigrare).
În plus, poetul îşi recheamă armele din războiul trecut, adică inventează din nou cuvinte, fie prin verbalizarea substantivelor: „să ne înmunţim şi să ne înfrunzim”(Cu dreptul zeilor tineri); „Aerul… mă flutureşte”(Priveşte acest fluture cu aripa frântă); „arămindu-ne visele”(Nostalgie); „tu poţi dantelări flăcările”(Credinţă); fie prin modificarea intenţionată a unor forme verbale consacrate: „minciuneşte-mă”(Spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă); „Baliverneşte-mă, Doamnă”(titlul omonim); „dumnezeieşte-mă”(Iluzie); nerenunţând nici la estetica nefrumosului: „mlaştina de purpură”(Cu dreptul zeilor tineri); „goliciunea zâmbea cu dinţi cariaţi/ de ifose şi dulcegării de duzină”(Noaptea făurarului melancolic).
Ca elemente de noutate din punct de vedere stilistic, trebuie sesizată prezenţa oximoronului: „blândeţe amară” şi „secetă mărinimoasă” (În numele tău…); precum şi a enumeraţiilor graduale: „Tristele, întunecatele, mocirloasele mele gânduri… şiroiesc în neştire, aiuresc, băltesc, văluresc…”(Peste tot numai gânduri).
Revenind la ideea poetică a volumului „Coridorul de ceaţă”, am putea spune că acesta este mai mult o înşiruire de arte poetice, decât o poveste de dragoste în versuri, cum s-a arătat a fi precedentul.
Iubirea există, dar este una ideatică, între poet şi Poezie, căreia, invariabil, i se adresează cu apelativul „Doamnă”, şi pe care, la răstimpuri, o înşeală cu muza. Artele poetice au diverse subiecte, vorbind despre: tema poeziei: „Doamnă, eu scriu poeme despre alchimii inventate/ despre tristeţile mele,/ despre toamnă scriu, Doamnă”(Măcar pentru tot restul morţii); despre necunoaşterea finalităţii poeziei: „Dumneata, Doamnă, nu mi-ai povestit mai nimic din viaţa dumitale de apoi”(Nu mi-ai povestit nimic); despre condiţia poetului: „Viaţa lui, smulsă din rădăcini, e fără de preţ, Doamnă”(Despre poet); despre momentele de contopire dintre poet şi poezie: „Doamnă, să mă locuieşti definitiv, cu pricepere/…/ Eu să fiu Tu”, întrerupt şi de momente în care, paradoxal, poetul se simte persecutat, ca Frankestein, de propria lui creaţie, de poezie: „De ce mă pedepseşti, Doamnă?!/ Nimic din ce se întâmplă afară nu e din vina mea!”(Filă de jurnal); şi nu în ultimul rând, despre egalitatea dintre poet, muză , poezie şi toţi ceilalţi, în faţa vieţii deşarte, ilustrată de poet printr-o balerină: „Şi totuşi, cei mai mulţi sunt ca ea, ca mine, / ca Dumneata, Doamnă – umili pasageri ai unei lumi deşarte;/ căutători întru îndreptare şi linişte cerească”(Balerina – 7 - Epilog).
Ca o ultimă idee am putea spune că volumul „Coridorul de ceaţă” este locul unde se sinucid iluziile, la capătul căreia se deprinde fericirea…
„Încă o umbră pe inimă” (2003)
Cu volumul „Încă o umbră pe inimă”, domnul Bunoaica ne invită în Sala Oglinzilor, spre a degusta cu privirea, noua colecţie de toamnă-iarnă în materie de poezie, de iubire, de viaţă. Am spus Sala Oglinzilor, deoarece toate poeziile cuprinse în acest volum (mai puţin ultima), au o structură specială: primele strofe de câte patru versuri, se oglindesc în ultimele două strofe (scrise intenţionat cu caractere italice), de patru, respectiv două versuri, creând totodată o structură de sonet; structură unică la acea vreme în poezia ialomiţeană, structură pe care o vom regăsi mai târziu şi la D. E.. În fiecare poezie, în strofele oglindă, apare „Miriam”, personaj oarecum misterios, prin rolul de lait-motiv al volumului. Şi totuşi, cine e Miriam? În istoria umanităţii, sunt menţionate două persoane cu acest nume: este vorba despre soţia regelui David, şi de Maica Domnului, al cărei nume original, în ebraică, este Miriam, şi se tălmăceşte „împărăteasa tuturor”(Maria este adaptarea pentru limba greacă). Deci, Miriam a poetului ar putea fi combinaţia dintre soţia credincioasă şi supusă, şi mama prin excelenţă, cu alte cuvinte, femeia ideală. Ceea ce înseamnă, că şi iubirea cântată în acest volum este una ideală. Şi chiar este: „tu umpli golul pe care-n mine îl am…/ să nu te pierzi, să nu mă pierzi, frumoasă Miriam!”(Mi-e greu de dor).
În debutul analizei acestui volum, am mers pe o asemănare a acestor poezii, cu o colecţie de toamnă-iarnă. Şi aceasta, deoarece mai toate poeziile sunt triste, sugerând: resemnări: „Se duc iubirile… îmbătrânim sorbind/ Doar cu privirea frunzele de-aramă”(Cătuşe vechi de amăgiri); neîmpliniri: „Mai este timp de iarbă şi de flori/ Pe trupurile noastre încă ne-înverzite”(Departe va fi toamna), culminând cu ideea morţii: „Şi, vai, mi-e somn şi-n general mi-e moarte”(idem). Ideea morţii revine aproape obsesiv: „Ne tragem înspre toamnă tot mai mult”(În geam îmi bate moartea cu degete fumegând), până la o simţire a ei ca fiind iminentă: „mă strigă şi mă-mbie halucinant miros de lemn”(Câţi ani s-au scurs), la fel ca în „Gorunul” lui Lucian Blaga.
Din acest punct de vedere, al stărilor sugerate de poezie, am putea spune că volumul de faţă este un regal requviem bacovian, însă îmbogăţit cu ceva paradoxuri: un paradox al vieţii şi al morţii: „Pribeag prin viaţă, Miriam, şi nesătul de ea/ cobor în moarte ca-ntr-o imensă sete”(Câţi ani s-au scurs); şi un paradox al iubirii: „şi vinovată, Miriam, tu eşti/ că m-ai iubit în loc să mă urăşti”(Să amânăm plecarea). Dar, printre atâta moarte, mai scoate şi viaţa capul spre lumină: „răpus de soartă ar vrea mulţi să mă ştie,/ dar sufletul mereu îmi e o torţă vie”(Eu mai aştept zăpada). Asta pentru că poetul se dovedeşte a fi un creştin cu temele făcute, care are temeinic aşezată în suflet, credinţa în viaţa de după moarte: „eu trec direct din iarna de afară/ în altă iarnă, care-o să-mi fie vară”(Bate greu zăpada ochii mei de foc).
„Uciderea sinelui. Demoni sau zei” (2005)
Jocul oglinzilor se continuă şi totodată se diversifică în volumul „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”. Spun asta pentru că, fiecare poezie (mai puţin ultima) are un motto, luat din poezia următoare, ceea ce arată că poeziile sunt prinse între ele ca într-un lanţ. Complexitatea noului joc „de-a oglinzile” este dată de „bucata de suflet”, ataşată în finalul fiecărei poezii, şi care rezumă subiectul poeziei, dar prin intermediul unei minţi teologice, de vorbitor „gură către gură” cu Dumnezeu.
Volumul cuprinde o serie de poezii ce trasează drumul zig-zagat al poetului de la „demon” la „zeu” şi viceversa, fiecare episod (poezie) încheindu-se într-o „ucidere a sinelui”,şi o căutare-aflare a lui Dumnezeu: „Pun curcubeul la Poarta Lăuntrului ca un semn al izbăvirii Sinelui meu, ca Tu să ştii că m-am întors dinspre morţi şi m-am supus Ţie cu trup şi cu suflet”(Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi).
În fond, volumul reface drumul unui om care L-a cunoscut cândva pe Dumnezeu, şi care în timp, ajunge să îşi piardă vremea cu fapte prosteşti şi chiar păcătoase, dar la un moment dat, îşi aduce aminte unde trebuie să se întoarcă, ba mai mult, îşi dă seama că ştie şi calea prin care se ajunge acolo. Iar cel mai important lucru este faptul că ştie ce să ceară de la Instanţa Supremă: „iar eu nu voiesc să te dezguşti de mine, ci voiesc să Te apropii şi mai mult şi să spui: Eu sunt mântuirea ta. Vino la mine!”(Acord de ţambal. Se dă ultimul bal).
Analizând textele din punct de vedere stilistic, se poate constata o structură de poezie cascadă, dată atât de înşiruirea mai multor propoziţii pe acelaşi vers, încrucişate cu propoziţii care se continuă în versul următor, cât şi de intensitatea acestora, care creează impresia de torent: „Lucrurile obişnuite sunt tandre - mi-ai spus. Şi ferme/ Niciodată ciufute. Sunt bestial de adevărate. Ca mine. Ca tine/ Ca minciuna asta cu frunze. Înflorită. Pe roate. Din care/ cuvintele se scutură. Bete. Şirete. Trădate”(Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi); „În aval, la capătul visului stau eu, visătorul. Neguţător/ de iluzii damnate. Contrabandist după mamă./ Visător dinspre tată./ În celălalt capăt, la nord, stau tot eu, fabricantul de vise./ Spurcatul. Cel care îşi macină cu sârg întâmplările. Cântările./ Şi supărările. Eu, îngânduratul. Cel care, dintr-o oarecare/ eroare, are dreptul la viaţă. La vise. La moarte”(Între cele două războaie, încă o bătaie).
Un alt aspect stilistic, care îşi are rolul său bine determinat în iconomia poeziei, îl constituie repetarea unor construcţii în mai multe momente ale poeziei: „Eu mă întorc întotdeauna. La plecare mi-e greu”(Despre întoarcere şi plecare, cu dragoste), structură repetată în versurile 1, 16, 25. Sau: „Stau în turnul meu, obosit”(Deschid larg umbrela. Plouă în suflet ca în Venezuela), contabilizat atât în versul 1, cât şi în 15, şi puţin modificat în 29. Aceste reluări de sintagme, prezente în tot cuprinsul volumului, nu au nicidecum rolul unui vers refren specific poeziilor cu o prozodie încadrată în anumite canoane, ci mai degrabă au funcţia de a readuce ideea de bază în centrul atenţiei cititorului, întrucât, datorită bogăţiei şi dinamicii ideilor şi a limbajului diversificat, există riscul ca ideea iniţială să se piardă din vedere.
Pentru că am adus vorba despre limbajul diversificat, trebuie remarcată şi bogăţia lexicală de care uzează poetul, îmbinând, sau aducând la un loc, termeni din domenii sau din medii total diferite: „O tăcere începută în alt veac, pe nedrept, cu spaime curioase./ Cu carne. Cu oase. Egală cu neliniştea dintr-o iarnă dibace./ Mă latră. Mă coase. Mă coace./ Iscoadele stau bine ascunse. În somnul din scoică./ În cuvintele reci”(Acord de ţambal. Se dă ultimul bal).
Dar, deşi are atâtea aspecte care nu întotdeauna se potrivesc, volumul are totuşi o unitate care îl face uşor de parcurs şi plăcut la auz. Iar această unitate vine tocmai din curgerea ideii poetice, despre care am scris mai sus.
„Şi zeii se tem” (2008)
La o primă lectură, volumul al cincilea, ar semăna din punct de vedere al esteticului, cu cel dintâi. Dar asemănarea este doar formală, „Şi zeii se tem”, fiind superioară din punct de vedere al profunzimii „Dreptului la singurătate”, atât ca mesaj, cât şi ca tehnică poetică.
Astfel, se poate observa că acest recent volum, abundă în imagini puternice: „numele meu fumegă deasupra unei/ cruci imateriale ca un semn/ de întrebare zădărnicit între lacrimi”(încercare abstractă), şi de abstractizări duse până la o contopire imaginativă a spiritualului cu materialul: „atinsă de patimă,/ roua gurii/ slobozeşte îngerii/ chiar în adâncul trupului tău”(de dragoste). Nu lipsesc, de asemenea, nici jocurile lexicale ale poetului, concretizate, spre exemplu, în subiectivizarea fenomenelor naturii: „tu, ninge-mă din umbră”(dinţi de zăpadă).
Pentru a putea urmări mesajul poetic al acestui volum, este necesar să punem o întrebare impusă de titlul volumului: De ce se tem zeii? Iar pentru a da un răspuns în acest sens, trebuie să ţinem seamă de împărţirea volumului în cele două cărţi. Astfel, din „Cartea întâi - Scrisori către absolut”, aflăm că zeii se tem de ideea de profunzime: de la cea a lucrurilor simple: „mereu câte ceva îmi aminteşte de tine - / chiar şi umbra aceasta suspendată de/ sufletul meu…/ încrâncenarea verii,/ apa, / canicula/…/ şi o serie de nimicuri semnificative,/ dar mai ales otrava cernelii/ cu care pângăresc perfect conştient/ intimitatea colii de scris”(nimicuri semnificative), până la profunzimea trăirilor lui Dumnezeu, atât de bine intuite de poet: „…te ştiu eu, doamne./ după fiecare eşec,/ tragi storul şi plângi în neştire”(nimeni nu şi-ar închipui).
Din „ Cartea a doua - Rotocoale de fum”, aflăm că, de asemenea, zeii se tem de rostirea adevărului. Astfel, într-o exprimare apofatică, avem să aflăm că, mai presus de toate este „viaţa/ fără de care moartea nu şi-ar/ cunoaşte înţelesul”(mai presus de toate). Apoi suntem avertizaţi cu privire la caracterul adeseori de neînţeles al libertăţii: „cameleonic,/ libertatea somează neantul”(crucifix). Conştiinţa, este şi ea pusă pe tapet: „de ce, doamne, peste toate ispitele/ domneşte tristeţea ca un împărat bizantin?”(între negru şi cântec). Pentru ca, în finalul cărţii a doua şi implicit a volumului, să ni se spună verde-n faţă, cât de „zei” suntem: „doamne,/ îţi spun pentru ultima oară:/ ia-ţi drumul sub braţ şi te cară -/ circul acesta nu este al tău!”(rană fierbinte). În fond, aceasta este o fărâmă din adevărul suprem: lumea în care trăim nu este guvernată de Dumnezeu, ci de Nobody (nume dat diavolului într-o caricatură britanică, aluzie la faptul că, cea mai bună armă a acestuia este aceea de a ne face să credem că el nu există). Poate de aceea avem uneori impresia că suntem ai nimănui…
În încheiere, aş putea spune că poetul trăieşte o dramă fericită, aceea a diversităţii creatoare. Această dramă, domnul Costel Bunoaica şi-a însuşit-o „până la prăsele”, transformând-o într-o luare de cruce, de care nu ai dreptul moral să te debarasezi. Am văzut de asemenea cum poetul reuşeşte de fiecare dată, să găsească noi forme de creaţie şi de exprimare, rămânând mereu, acelaşi poet veşnic tânăr în gânduri şi în simţuri.
Privind în ansamblu cele cinci volume, se poate observa între ele o relaţie de întrepătrundere reciprocă, poetul permutând între ele fie stilistica, fie tehnica specifică, fie elemente lexicale proprii poeticii sale, toate acestea fără a face ca volumele sale să semene între ele, ci din potrivă, dând fiecărui nou volum, specificul său, şi de ce nu, istoria sa.