Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 31 martie 2011

Nichita Stănescu, ar fi implinit azi, 78 de ani


Nichita Stănescu,
rescriind „Odă – în metru antic”

Vorbind despre opera lui Nichita Stănescu, criticul Răzvan Voncu afirmă: „Opera unui asemenea poet, din fericire, nu se judecă pe bucăţi. Poate să ne placă mai mult un aspect sau o perioadă a ei, dar trebuie să luăm act că ea există ca univers continuu de semnificaţii şi dincolo de preferinţele noastre” . Iar această remarcă vine ca o concluzie la scurtul său studiu vis-a-vis de „Operele imperfecte” ale marelui poet. Volum despre care, tot el apreciază just că „nu se bucură de foarte multă consideraţie” ; apreciere bazată pe raportul nefavorabil care planează asupra acestui volum: doar Romul Munteanu şi Eugen Simion , apreciind strădania poetului, în timp ce Nicolae Manolescu , Dumitru Micu şi alţii, resping de-a dreptul volumul sau îl trec cu vederea în studiile lor.
Şi totuşi, avem de-aface cu acelaşi Nichita, neobosit în a sonda nesfârşitele valenţe ale Cuvântului.
Una dintre poeziile valoroase din volumul „Opere imperfecte” este „Cele patru coerenţe fundamentale”, poezie de asemenea nebăgată în seamă, nici chiar de Răzvan Voncu care, cu toată intransigenţa lui critică, nu trece pe lista sa de „opere imperfecte” perfectibile, decât câteva poezii: „Tocirea”, „Evocare”, „Cântec liniştit”, „Un madrigal”, „Vedenia”, „Evangheliile toamnei” şi „Stampă”.
Ce face atât de valoroasă poezia aceasta? Eu, cel puţin, am văzut în ea o samă de analogii cu „Odă – în metru antic”, opera de căpetenie, după părerea lui N. Steinhardt, a lui Mihai Eminescu.
Poate la prima vedere, de cele mai multe ori, superficială, o asemănare ar fi invocarea personajelor mitologice. Fapt care, pe cât de adevărat, pe atât de nelepădat. Eminescu scrie: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/Ori ca Hercul înveninat de manta-mi”; Stănescu îşi începe poezia amintită, descriindu-l pe Sisif, „căzut de oboseală între oglinzi”. În ambele cazuti avem de-a face cu reveniri la realitate. Hercul-Eminescu primeşte revelaţia lucidităţii, consumându-şi propria dramă (vorba lui Camil Petrescu: „câtă luciditate, atâta dramă şi deci atâta viaţă”); în vreme ce lui Sisif-Stănescu i se declanşează această capacitate a clar-vederii ca urmare a observaţiei exterior-obiective, proiectată ulterior în sinele interior; acel „între oglinzi”desemnând de fapt, cele două realităţi, la fel de obiective: cea exterioară şi cea interioară.
Consecinţa, sau mai bine zis, efectul revenirii la realitate, se concretizerază de asemenea, în ambele cazuri, pe aceiaşi problemă: moartea, ca final implacabil al vieţii. Aşadar, rescriind parca versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, Nichita Stănescu scrie pe un ton proclamator: „A te naşte este o condamnare la moarte”. Sentinţă pe care o şi etichetează ca fiind prima dintre coerenţe.
Cea de-a doua coerenţă, vine ca o completare a celei dintâi: „A nu fi, chiar şi această absenţă/ poate fi pedepsită la viaţă/ şi ca atare, condamnată la moarte,/ adică la a nu fi”. Ce demonstrează această nouă constatare stănesciană? Nu cumva aceea că nefiinţa nu există ca atare? Că orice particulă, aflată iniţial în acel haos despre care frumos vorbeşte Eminescu în „Scrisoarea I”, a foat adusă la viaţă, prin acel divin, ontologic, „Fiat!”, şi ca atare împărtăşeşte tragicul destin de a trece într-un final, în nefiinţa ultimă?
De aici, însă, încep să se despartă lucudităţile celor doi poeţi. Eminescu preferă să-şi consume toată luciditatea în interior, acceptând moartea ca atare, nelăsând să se înţeleagă speranţa unei viitoare învieri: „Piară-mi ochii tulburi din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”. În schimb, Nichita Stănescu se revoltă, condamnă vederea, pentru inutilitatea ei: „Ce deşertăciune şi ce inutilitate, vederea./ Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte”. Iar această repulsie, îl eliberează, lăsându-se în voia altei revelaţii: „Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/ el e Dumnezeu, şi/de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii”. Din exprimare, s-ar părea că, deşi intuieşte salvarea din dilema fiinţă-nefiinţă în Cuvânt, în forma lui supremă, fiinţială, descoperită de Scriptură , totuşi poetul îşi dezvăluie micimea în faţa divinităţii. Micimea, însp, nefiind totuna cu nimicnicia, îi dă avânt să se ia la trântă cu Însuşi Dumnezeu: „Gustul morţii l-a scuipat Dumnezeu de pe limba sa/ în făptura vieţii”. Strigăt de Iov modern, măcinat mai mult psihic decât fizic; strigăt care are acelaşi efect tămăduitor, de a revela. De fapt, aici avem de-a face cu o revelare mai mult intuitivă: „Acum el e scârbit de toate acestea şi/ în cu totul totului altei părţi/ dincolo de departe,/ compune coerenţa a treia şi/ dincolo de orice/ el/ coerenţa a patra”. Vedem aşadar cum, străpungând cu demnitate, prosternarea cu speranţa, poetul capătă certitudinea că Dumnezeu, în cvasitranscendenţa şi atotînţelepciunea Sa, nu va lăsa lucrurile aşa, nu în sensul că va schimba primele două coerenţe, ci că va descoperi alte două coerenţe care să le completeze, să le elucideze, şi de ce nu, să le elibereze pe cele dintâi.
În continuare, poetul procedează la o aparentă rupere de fir, trimiţând cu o întrebare, într-o cu totul altă direcţie: „Totuşi, îmi spuse Sisif,/ tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul Omului?”. Întrebare care nu trebuie privită deloc cu superficialitate, dată fiind şi folosirea majusculei pentru substantivul comun „omul”, care, la fel ca la acel „Cheamă Omul să-l dezgroape” a lui Ion Barbu, trimite la reflecţie, la privire a omului ca entitate spirituală, chiar dacă este alcătuit psiho-somatic. De fapt, tocmai de aceea. Mesajul lui Nichita Stănescu este tocmai acesta, că trupul trebuie să se arate cu adevărat, aşa cum îl socotesc trăitorii în duh filocalic, şi anume ca „templu al Duhului Sfânt”, condiţie sine qua non aflării „coerenţelor lipsă”. Or, tocmai asupra nesocotirii trupului ca templu divin, atrage atenţia poetul, descriind alcătuirea acestuia în termeni demni de „Florile de mucigai” argheziene: „Ochii lipiţi de creier,/ca două sexe ale creierului, impuduce/şi neacoperite,/ gura, ce caută ea acolo sus?/ Locul gurii e geamăn cu/ locul de jos al lepădării/ de murdărie.// Organul sămânţei ar trebui să fie/ geamăn cu organul cuvântului,/ iar nu pe acolo/ pe unde-ţi zvârli apa murdară din tine,/ pe acolo săţi zvârli şi sămânţa,/ iar nu pe acolo pe unde azvârli în tine/ bucăţi de animale moarte,/ şi bucăţi de plante moarte,/ exact cu acel loc dinţos/ tocmai cu acela,/ să rosteşti taina cuvântului”.
Spre final, tonul revine la normal. Poetul renunţă la revoltă, nu resemnat, ci plin de speranţă: „Fireşti şi simple,/ cuvintele rostite de noi/ naşte-vor în alte coerenţe/ mai bune trupuri vorbitoare/ în alcătuirea lor”. Practic, acesta este efectul pe care poetul îl prevede, revizuirii concepţiei asupra trupului, şi asupra raportului acestuia cu sufletul.
Finalul, menit să ofere şi acea sfericitate, atât de necesară perfectării unei „opere imperfecte”, ni-l prezintă pe Sisif ridicându-se dintre oglinzi şi invitându-l pe poet între acestea. De bună seamă că Sisif şi poetul sunt aceiaşi entitate. Doar că, reorganizat după o aşa tiradă de revolte şi revelaţii, poetul se întruchipează într-un nou Sisif, a cărui nouă misiune este să reridice pe munte, în văzul tuturor, cele patru coerenţe fundamentale, şi poate şi altele, ori de câte ori va fi nevoie.
Revenind la Eminescu, şi la a lui „Odă - în metru antic”, întrebarea care se impune, ar fi: de ce nu a căutat şi el pe mai departe, roadele încă nerodite ale lucidităţii? Poate că, ar spune tributarii curentelor literare, e de vină orientarea lui de romantic pe direcţia lui Hypnos şi Thanatos. Dar de orientarea modernă, neomodernă şi postmodernă a lui Nichita, ce se poate spune? Cum întrebarea referitoare la oprirea lui Eminescu la jumătatea drumului, se cere pe sine retorică, aşa cum retoric se cerea şi poetul pe sine: „Pe mine, mie, redă-mă!”, prefer şi eu să o las ca atare, sperând totuşi, într-un spirit cumva apocatastazic, că poetul, odată regăsit pe sine, va lepăda haina lui Hercul şi o va îmbrăca pe cea lui Sisif cel căzut spre ridicare între oglinzile realităţii.
În încheiere, pentru că nu vreau să îmi atribui calitatea de afi intrat în gândurile lui Nichita Stănescu, şi cu această, fantezistă ce-i drept, competenţă să afirm cele de mai sus, nu îmi rămâne decât să subscriu la o pertinentă, zic eu, constatare a lui Răzvan Voncu, în ceea ce priveşte operele artistice de valoare: „Arta, însă, când este adevărată, are această stranie proprietate de a căpătă în timp, ca vinul vechi, alte şi alte calităţi, noi şi noi semnificaţii, de abia sau deloc bănuite în momentul producerii ei” .

Romeo Aurelian Ilie

marți, 29 martie 2011

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 22 de ani de cand s-a mutat la cele vesnice – cuvintele unui om nobil intr-o lume a celor smecheri, turnatori, nemilosi


“- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”.

preluare de pe site-ul Război întru Cuvânt

La hirotonia prietenului meu, Pr. Atal de la Mănăstirea Dervent

Pogorâtu-s-a Zborul promis,
peste un suflet cu chip de Crist
peste unn suflet cu parfum de liliac,
un suflet mie mult prea drag.

Să ne trăiţi întru mulţi ani, părinte
şi paşii ni-i purtaţi pe drumuri sfinte,
şi pas la pas cu-al îngerilor lin alai
ne meargă sufletul spre Rai.

27 martie 2011, Mănastirea Dervent

luni, 28 martie 2011

Sf. Teofan Zăvorâtul - "Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi"


Volumul "Viaţa duhovnicească şi cum o putem dobândi" a Sf. Teofan Zăvorâtul este o colecţie de scrisori trimise de către acest sfânt, unei doamne din Rusia. Din cuprinsul primelor scrisori se poate înţelege că această doamnă, crescută în familie într-un duh cuviincios, bisericesc, ajunge prin ciudatele complexe de circumstanţe ale vieţii în cercuri mondene, elitiste, de care pentru un moment se simte atrasă. Dar la un moment dat, în sinele ei începe războiul. Îşi dă seama că noul ei stil de viaţă nu are nimic în comun cu liniştea pe care i-o oferea viaţa de familie din copilărie şi adolescenţă, datorită spiritului creştinesc care domnea acolo. Aşa ajunge să îi scrie Sf. Teofan. Din corespondenţă nu se înţelege dacă cei doi s-au cunoscut şi personal. Seria de scrisori ne poartă aşadar, pas la pas, pe drumul sau mai frumos spus, urcuşul duhovnicesc al acestei doamne, care întâi decide să renunţe la viaţa mondenă, apoi să îşi înoiască viaţa printr-o spovedanie curată, completă, apoi să păşească în viaţa cea nouă, în căutarea Duhului Sfânt. Ceea ce şi găseste, de vreme ce colecţia se încheie cu decizia fostei mondene de a se retrage la mănăstire. Fireşte că tot acest drum, pe care noi l-am numit urcuş, nu a fost tocmai un urcuş continuu. Au fost piedici, au fost ispite, mai ales pe final, când decizia era atât de măreaţă. Dar cu rugăciunile Sf. Teofan, cu cele ale Sf. Serghei, pe care această doamnă şi-l alesese drept mijlocitor şi ocrotitor, decizia a ajuns la făptuire.
În continuare, voi reda cuvintele editorului: "Citind scrisorile de faţă, vom cunoaşte inima unui zăvorât, inima unui sfânt care - cu grija unui părinte - încearcă să dea celor din lume sfaturi duhovniceşti. Zăvorârea Sf. Teofil nu a însemnat o uitare a celor din lume, o lepădare de cei din lume, ci doar o lepădare de patimile lumii".
Pentru că ne aflăm la mijlocul Postului Mare, voi reda şi un fragment din carte, despre post: "Să vă ajute Dumnezeu să postiţi aşa cum trebuie. Tot ce dumneavoastră presupuneţi, trebuie să facă fiecare postitor. Trebuie să postească, să frecventeze biserica, să se retragă, să citească, să mediteze, să aibă grijă de sine - totul e necesar. Toate aceste fapte trebuie îndreptate către un singur scop - să te împărtăşeşti cu vrednicie cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Pentru ca să te împărtăşeşti cu vrednicie,trebuie să îţi cureţi sufletul prin pocăinţă. Pentru ca pocăinţa să se săvârşească cum trebuie- cu mâhnire sinceră şi decizia puternică să nu-l mai superi pe Dumnezeu - , este nevoie de toate celelalte fapte ale postului: şi mersul la biserică, şi rugăciunea de acasă, şi celelalte".
Cu rugăciunile Sf. Teofan Zăvorâtul, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, păcătoşii.

vineri, 25 martie 2011

Buna Vestire, cea mai veche sarbatoare a Maicii Domnului



Buna Vestire sau popular Blagovestenia (termenul slav corespunzator celui de Buna Vestire), este praznicul in amintirea zilei in care Sfantul Arhanghel Gavriil a vestit Sfintei Fecioare ca va naste pe Fiul lui Dumnezeu.

Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarba­torile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. Astfel, unii o sarbato­reau in ajunul Bobotezei (5 ianuarie), iar in unele Biserici din Apus, ca cele din Spania, Galia si Milano, Buna Vestire s-a sarbatorit la 18 decembrie. Parintele profesor Ene Braniste sustine ca sarbatoarea a fost introdusa la Roma de papa Leon al II lea (681-683), la inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Dom­nului; dar va­riatia datei ei a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica de atunci. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie).

In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea.

Buna Vestire este sarbatorita in fiecare an in perioada Postului Mare, fiind una dintre sarbatorile pentru care Biserica acorda dezlegare la peste, indiferent in ce zi ar cadea aceasta.

Temeiul scripturistic al sarbatorii Bunei Vestiri

"Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.

Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea". (Luca I, 26-38).

Nicolae Cabasila observa ca daca la crearea primului Adam, Tatal se sfatuieste cu Fiul si cu Sfantul Duh, venirea la existenta a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc dupa obtinerea consimtamantului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naste nu e folosita ca mijloc al venirii lui Lui la existenta ca Om, fara voia ei. Nicolae Cabasila ne marturiseste ca "Dumnezeu nici nu a instiintat de mai inainte pe Adam, nici nu l-a induplecat sa-si dea coasta, din care avea sa se zideasca Eva, ci lipsindu-l de simtire, i-a rapit madularul. Dar procedand la zidirea noului Adam, a instiintat-o mai inainte pe Fecioara si a asteptat credinta si invoirea ei.

A fost mai usor pentru Apostoli sa creada ca Hristos a inviat, de vreme ce L-au vazut inviat. A fost usor pentru crestini sa creada in invierea lui Hristos, pentru ca au avut marturia Apostolilor. Dar Maica Domnului, a crezut pe baza unei simple fagaduinte ca se va petrece cu ea un fapt ce depaseste legea firii. A crezut posibil, imposibilul. Si prin aceasta l-a facut posibil, dupa cum sustine parintele Dumitru Staniloae. E o lege a firii sa nu poata zamisli cele ce si-au ales viata fecioriei. De aceea Maica Domnului intreaba: "Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat?". Insa, dupa ce ingerul ii comunica modul zamislirii minunate - "Duhul Sfant se va cobori peste tine si puterea Celui Prea Inalt te va umbri", Fecioara nu s-a mai indoit de vestirea ingerului. In clipa in care declara ca se increde cu desavarsire in minunea ce se va savarsi cu ea, Fiul lui Dumnezeu se si salasluieste in ea, zamislindu-Se Om.

Buna Vestire in calendarul popular

Buna Vestire este cunoscuta in calendarul popular sub denumirea de Ziua Cucului. De ce ziua cucului? Pentru ca in aceasta zi are loc primul sau cantec, prin care anunta vestirea primaverii.

Potrivit traditiei, daca primul cantec al cucului era auzit pe stomacul gol, in spatele omului, era semn rau: "Cucu-n spate mi-a cantat/ si moartea m-a sagetat!"

Exista obiceiul ca in aceasta zi, sa se numere de cate ori cucul isi canta numele, numar care ar descoperi cati ani mai avem de trait.

Flacaii si fetele il intrebau pe cuc cand se vor casatori: "Cucule voinicule/ Cati ani imi vei da/ pan’ m-oi insura (marita)?" Daca se intampla ca dupa rostirea acestor cuvinte, cucul sa cante, cantecul sau echivala cu un an de astepare. Dimpotriva, daca el tacea, tacerea sa era semn ca avem de-a face cu o casatorie grabnica.

De asemenea, craca pe care a cantat cucul de ziua sa, era taiata si pusa in scaldatoarea fetelor, in speranta ca flacaii nu le vor ocoli.

preluare de la Adrian Cocosila, de pe www.crestinortodox.ro

marți, 22 martie 2011

urma pasului tău


urma pasului tău
îmi este fereastră.

văd pântecul Geei
plângând de dor de aripi.

luni, 21 martie 2011

înger cu parfum de liliac

Un înger cu parfum de liliac
îţi închide pleoapa de marie;
e dorul de copilărie,
e soare fără de păcat.

E dorul de-a simţi din nou
parfumul alb de nemurire,
un glas de înger fâlfâie firav...

Deschide-ţi sufletul, marie!

vineri, 18 martie 2011

“Caderea mirenilor si neodihna monahilor”

Un frate l-a intrebat pe un batran: cum cei ce vietuiesc in lume, trecand cu vederea postul si defaimand rugaciunea, departandu-se de privegheri si de toata mancarea saturandu-se si dupa poftele lor facand de a da si a lua, si intre dansii mancandu-se si in juraminte cea mai mare parte a zilei cheltuind-o, nu cad, nici nu zic ca au gresit, si nici de la Impartasanie nu se departeaza? Iar noi monahii de-a pururi suntem in posturi si in privegheri, la culcatul pe jos si la mancarea uscata pironiti, de toata trupeasca odihna lipsiti, plangem, ne caim si zicem ca ne-am prapadit si suntem vinovati de gheena.Atunci batranul suspinand, a zis: frate, nu cad mirenii. Dupa ce au cazut cu cadere strasnica si cumplita, nu se pot scula, nici n-au unde sa cada, caci in caderea cea dintai petrecand ei pentru multa nestiinta, nici nu stiu ca au cazut, si ce grija are diavolul sa se lupte cu cei ce totdeauna zac? Iar monahii aratati, impotrivindu-se vrajmasului, de-a pururi se lupta cu satana. Pentru aceea si biruiesc uneori, iar alteori sunt biruiti si nu inceteaza sa cada si sa se scoale, sa necajeasea si sa fie necajiti, sa loveasca si sa fie loviti, pana ce cu darul lui Dumnezeu il vor birui si slab si neputincios pentru dansii il vor face. Abia atunci desavarsit impacandu-se cu Dumnezeu si dobandind alinarea si bucuria Lui inauntrul lor, totdeauna se odihnesc.

preluare de pe blogul Editurii Agnos.

joi, 17 martie 2011

"Evocare" de Nichita Stănescu


Pentru că luna aceasta se celebrează poetul Nichita Stănescu, vă ofer una dintre poeziile mele preferate din "Opere imperfecte". De altfel, Nichita este, în caz că nu v-aţi convins, poetul meu preferat. Cel puţin din cei ce nu mai sunt. Pentru că din cei antumi, ar mai fi....

Evocare

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, -
a piele de copil mirosea spinarea ei,
a piatră proaspăt spartă
a strigat dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.
Râzânda şi plângânda cu lacrimi mari
era sărată ca sarea
slăvită la ospete de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.
Între ape, numai ea era pământ.

marți, 15 martie 2011

apocalipsa în pijama roşie


apocalipsa
cu barba de un cot
desenează din fumul oglinzii
singurătatea în pijama roşie.

miercuri, 9 martie 2011

Rugăciunea Sf. Efrem Sirul

Această rugăciune se citeşte cu predilecţie în Postul Mare, însoţită de metanii mari, atât la slujbele bisericeşti, cum ar fi Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, unit cu Pavecerniţa Mare, cât şi la rugăciunea de seară, particulară, din cămara ta încuiată...
Să vă fie de folos!
Doamne-ajută!

marți, 8 martie 2011

despre prezent...

Prezentul nu reprezintă un timp, ci ruperea timpului de timp. Este o proiecţie punctual-verticală a veşniciei pe planul "timpului interior al omului". El se numeşte clipă şi este o metonomie a eternităţii celei de apoi. De aceea expresia latinească "Carpe diem!" a fost înlocuită de către trăitorii în duh filocalic, cu "Carpe vitam eternam!".

marți, 1 martie 2011

În loc de mărţişor... un gând de primăvară!


Iată, cu vrerea lui Dumnezeu, am mai ajuns la un prag de primăvară. Să ne fie de folos! Să fim mai buni, să reînviem şi noi, sufleteşte, aşa cum reînvie şi natura. Chiar dacă vremea de afară nu este tocmai de primăvară, eu zic să nu ne lăsăm pradă deznădejdii, ci să încălzim noi atmosfera de afară, cu căldura noastră sufletească!
Aşadar, o primăvară minunată tuturor!

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate