Ideea de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care‑şi are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea însă nu le poate explica diversitatea şi divergenţa. Exuberanţa fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra. Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir. Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu‑i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să‑i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decât pentru oamenii lipsiţi de personalitate. Într‑o lume în care numai excesul inimii şi al inteligenţei, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne‑ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenţelor nu‑i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i‑aş dori României să trăiască în pace şi la răcoare, m‑aş bucura şi eu de omenia noastră şi m‑aş asocia la un elogiu comod şi plat. Decât însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre. Când s‑ar spune că ardoarea, şi nu omenia, este însuşirea de căpetenie a României, mi‑aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea… Franţa este opera entuziasmului, mai mult decît a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i‑ar folosi mai mult decît logica. Unii cred că sunt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuţile tradiţionale“. Cum de n‑au observat că aceste virtuţi ne‑au ţinut pe loc atâta vreme? Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi‑strămoşi, ci numai ceea ce‑l mână înainte. Dacă toţi românii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n‑ar câştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mişcare este bun, tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dionisism al devenirii româneşti. Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală. (…) Şi acum, să revenim la România şi să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ţări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare şi pasiune bestială, ne‑am diluat sîngele şi ne‑am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuţi dormitive ne‑au îmbătat simţurile peste măsură. În ochii românului, dar mai cu seamă în cântec, palpită, cu o insistenţă insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfâşiate, în realitate atracţie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în oraşele săseşti din Ardeal vreo ceată de flăcăi români doinind în înserări, n‑a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care‑l prezintă masivitatea constructivă a oraşului şi lamentaţiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizaţie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de saşi, ci prin distanţa incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă. Este în dorul nostru atâta risipire lâncedă în lume, atâta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atât prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s‑a predat sieşi atât de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decât o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne‑am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decât nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său. Toată problema este ca într‑o Românie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate“ în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să‑l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a României. O mişcare politică n‑are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca România este prea primitivă pentru a‑şi putea permite luxul „ideilor generoase“, care sunt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sângele şi dau naţiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viaţa popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică şi istorică. Ideile care n‑au nici o aderenţă la viaţa concretă a unui popor îl deviază de la sensul lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu‑i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă şi extrema stângă s‑au dovedit creatoare într‑o măsură atât de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n‑au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stânga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu