Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 28 mai 2011

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”





Evanghelia de azi (Lc. 18, 35-43) ne aminteste despre orbul care, prin staruinta rugaciunilor sale, L-a induplecat pe Hristos sa-l miluiasca, redandu-i vederea. In adancirea credintei si a convertirii noastre in faptura cea noua, ni se descopera progresiv ca suntem patrunsi de o multime de pacate, nebanuite odinioara, iar sufletul nostru este aidoma unei icoane din care rod cariile. Sa cautam lumina care ne dezvaluie din ce in ce mai adanc realitatea noastra sufleteasca si sa-I cerem Domnului sa nu ne lase in intunericul aparent confortabil al mandriei si inselarii de sine, ci sa ne deschida ochii duhovnicesti, intru cunoasterea de noi insine si intru bucurarea de Dumnezeul a toata mangaierea. Tu esti izvorul vietii, Doamne, intru lumina Ta, dezvelitoare si lamuritoare a celor dinlauntrul nostru, vom vedea Lumina…
Nicolae Steinhardt: “Doamne, sa vad!“

De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui loan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice intreaba pe cel orb ce voieste sau pe cei orbi ce voiesc sa le faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita. Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica. Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat? (in privinta orbului din nastere evident e ca-i da har peste har: Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu). Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui loan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.

Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobiul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele – micute, neinsemnate – devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii vigilenta noastra neadormita si vrajmasa, o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “
Preluata din: Daruind vei dobandi Nicolae Steinhardt Editura Manastirii Rohia

A.S.C.O.R. - Crucea de Lumânări


Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români vă invită să luaţi parte şi în acest an la tradiţionala de pe acum "Cruce de lumânări". Evenimentul va începe cu Slujba acatistului Sf. Stelian, pentru copii nâscuţi şi nenăscuţi oficiată de I.P.S. Teodosie la Catedrala Arhiepiscopală, apoi se va realiza "CRUCEA DE LUMÂNĂRI" la paraclisul A.S.C.O.R.
Duminică 29 mai, ora 19.00, la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa şi Paralisul ASCOR.
Vă aşteptăm cu drag!

foto: Crucea de Lumânări, ediţia I - 2009

vineri, 27 mai 2011

VIAŢA LĂUNTRICĂ - SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL



Vrednicia cea bună trebuie menţinută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important.

Anul trecut, din această duminică începusem să vă explic în ce constă calea ce duce la mântuire şi, după câteva discuţii, dacă vă mai amintiţi, am ajuns împreună la următoarea concluzie: află şi păstrează în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub îndrumarea păstorilor legiuiţi, şi negreşit vei ajunge în împărăţia cerurilor şi te vei mântui. Înadins v-am repetat atunci de câteva ori această regulă, după cum o repet şi acum, ca să v-o întipăriţi în minte mai uşor. Dar nu-mi propusesem să vă spun ceva nou, ci voiam doar să vă bucur, facându-vă să înţelegeţi că toate cele prin care căutăm să-I fim pe plac Domnului şi să ne izbăvim sufletul reprezintă, într-adevar, calea cea dată nouă de Dumnezeu, singura cale de mântu­ire, şi, bucurându-vă astfel, se aprinde în voi râvna cea vie, ca să mergeţi tocmai pe această cale, iar nu pe o alta – fără şovăiri, fără rămâneri în urmă si fără rătăciri.

Ce ne mai ramane de facut? Ne ramane sa mergem. Sa mergem deci pentru ca nu cumva sa ne ajunga şi pe noi ocara Mantuitorului, cea fata de iudei, cand acestia nu voiau sa asculte de indrumarile lui Ioan Botezatorul. Acela era faclia cam arde şi lumineaza — spunea Mantuitorul - si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui (In 5, 35). Caci Ioan Botezatorul le arata calea vietii in Domnul Hristos, iar ei nu i-au urmat in­drumarea. Ceea ce s-a intamplat atunci se poate intampla şi azi, şi in orice vreme. Putem sta in fata drumului mantuirii, indoindu-ne daca, intr-adevar, acesta este singurul drum şi daca nu cumva exista vreun altul mai comod sau mai lesnicios. Putem, de asemenea, sa credem in adevarul şi in necesitatea acestui drum şi totuşi, in acelaşi timp, sa dormim nepasatori in fata lui sau sa amanam hotararea de la o zi la alta. Putem sa stam şi sa ne minunam de fiecare calator de pe drum, fara sa ne urnim totuşi din loc sau sa facem cativa paşi si sa ne retragem, şi iar sa facem cativa paşi şi iar sa ne retragem. Ce pacat ar fi ca, in ziua hotaratoare a sortii obstesti, cu toate ca ştiusem foarte bine cum putem primi veşnica izbavire, sa ne trezim lipsiti de ea!

Nu cred ca cineva dintre noi sa apartina vreuneia dintre aceste categorii. Sa va fereasca Dumnezeu… Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. La aceste situatii va rog sa luati aminte.

Şi aici pot exista mai multe cazuri. Vi-l voi infatişa pe cel principal. Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima. Ea se aseamana cu inaltarea in vazduh a unui aerostat. Balo­nul este umplut cu un aer foarte uşor, şi se ridica singur spre cer. La fel se intampla in lucrarea mantuirii. De va primi cineva in inima stihiile dumnezeieşti, se va inalta spiritual la cer, in desavarşirile duhovniceşti. Şi cu cat le primeşte mai mult, cu atat se inalta mai sus, mergand pe calea cea dreapta, spre Imparatia cereasca. Aşadar, totul sta in inima; iar altul, neavand nimic in inima şi facand numai lucruri de suprafata, pe care le considera indispensabile pe drumul spre Imparatie — pe care i se pare ca merge —, de fapt, nu merge deloc.

Aşadar, ravnind la mantuire, trebuie sa ne indreptam toata atentia spre starea inimii sau spre intiparirea in ea a starilor si a simtamintelor autentic creştine, calauzindu-ne cu sarg cu aju­torul intregii randuieli vazute, care intra obligatoriu in alcatuirea caii mantuitoare. Nu trebuie sa ne multumim, de pilda, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinta şi chiar a intregului catehism, ci trebuie sa primim in inima şi sa iubim din tot sufletul fiecare adevar spus acolo; nu trebuie sa ne multumim cu simpla participare, de suprafata, la rugaciunile Bisericii, ci trebuie sa ne inaltam la Dumnezeu şi cu mintea in inima; nu trebuie sa ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci tre­buie sa cultivam sentimentele şi starile nobile, şi aşa mai departe. Caci ceea ce nu exista in inima, aceea nu exista deloc.

Daca nu exista credinta in inima, atunci nu exista credinta deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Daca nu exista suspinuri in inima, atunci nu exista deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii in piept. Daca frica de Dumne­zeu nu este in inima, atunci nu este deloc, chiar de ar parea ci­neva plin de blagocestie. De nu exista curatenie şi lepadare de sine in inima, nici acestea nu exista deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunatatile lumii. Daca omul nu este cu inima in biserica, atunci nu este deloc in biserica, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie facut, aşadar, cu inima. Cu inima sa iubim, cu inima sa ne smerim, cu inima sa ne apropiem de Dumnezeu, cu inima sa iertam, cu inima sa ne frangem, cu inima sa ne rugam, cu inima sa binecuvantam si asa mai departe.

Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul nu se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii. De aceea, Dumnezeu ne cere, prin cuvintele înţeleptului: Dă-mi, fiule, Mie inima ta (Pild. 23, 26). Iar prorocul David ne pune pe buze următoarea rugăciune: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11).

Care trebuie să fie starea inimii proprie unui creştin care merge nerătăcit pe calea mântuirii? Acest lucru vi-l voi explica din când în când, câte puţin, măcar în punctele esenţiale.

Amin.

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/05/27/pe-cine-mai-intereseaza-viata-launtrica-sfantul-teofan-zavoratul-pune-degetul-pe-o-inselare-ultra-generalizata-astazi-viata-crestina-de-suprafata/#more-27646

joi, 26 mai 2011

mistere trase-n ciocolată


în lumina ascunsă a lunii,
gheişa-mi masează norii de cenuşă.
şi-mi scrijeleşte pe ei
mistere trase-n ciocolată.

când soarele răsare
aştept să mă cheme delirul...

marți, 24 mai 2011

S-a stins tatăl frumoşilor nebuni ai marilor oraşe


Astăzi, 24 mai 2011, după o lungă suferinţă şi o luptă pe viaţă şi pe moarte, cu cancerul, scriitorul Fănuş Neagu s-a predat. S-a mutat într-o viaţă pe care ne-o dorim pentru el mai bună, mai ca în cărţi. Ca în cărţile sale, în care visul se întrepătrundea cu realitatea.
Pentru mine, rămâne memorabil romanul "Frumoşii nebuni ai marilor oraşe", şi mai ales personajul Radu Zăvoianu, în gura căruia autorul pune replici memorabile.
În continuare voi da cuvântul colegului său de litere şi vecinului său de Bărăgan, poetului Mircea Dinescu:
"Orice scriitor care dispare de pe Pământ merge într-un loc tăinuit, dar rădăcina lui rămâne. Pentru noi, Fănuş Neagu este unul dintre scriitorii mari apăruţi după al doilea război mondial. El a fost o mare figură în lumea literară, a fost un personaj în această piesă care s-a jucat înainte de ’89 şi după", a spus Mircea Dinescu pentru Jurnalul Naţional. În opinia sa, mulţi scriitori pot să fie mari ta­lente, dar nu reuşesc să devină şi personaje în lumea în care trăiesc. Or, Fănuş Neagu a fost, aşa cum spune poetul Dinescu, într-adevăr unul dintre personajele principale, pentru că "era o figură în lumea literară", devenind la un moment dat "cel mai popular scriitor român, fiindcă scria şi cronici de fotbal".

"Pe vremea aceea, chiar România literară sau Luceafărul, reviste în care el scria la rubrica de sport, erau citite în tribune. Suporterii de atunci erau ceva mai citiţi decât ăştia de astăzi, de pe stadioane. Astfel, Fănuş era important nu numai în lumea literară, dar şi în afara lumii literare", afirmă Mircea Dinescu, adăugând că marele prozator era cunoscut ca un personaj boem, dar făcea parte nu din "boema neagră şi săracă, căci el trăia destul de bine, avea succes cu cărţile lui".

"Era un mare băutor, nu era ceea ce se cheamă un beţiv; era un mare băutor şi atunci la mesele la care venea Fănuş Neagu se încingea imediat atmosfera şi el reuşea să iradieze voia bună, chiar în perioade mai cumplite din istoria aia", spune Dinescu.(citate din Jurnalul Naţional).
Cu plecarea lui Fănuş neagu, literatura română şi societatea românească în general, suferă o grea pierdere. De fapt o pierdere irecuperabilă. E bine totuşi că ne rămâne opera lui. Citiţi-o fraţilor, şi vă garantez, că veţi iubi limba română măcar cu un dram în plus!!!

Adelina Dozescu, între jocul de-a viaţa şi jocul de-a Dumnezeu

Deşi nu a debutat încă în volum, Adelina Dozescu a inundat, în sens pozitiv, revistele literare şi concursurile de gen, fiind prezentă în mai multe antologii şi având deja parte de lecturi publice în cenaclul "Pavel Dan" de la Timişoara. Deci, putem trage concluzia încă din prezentare, că avem de-a face cu o poetă "aproape faimoasă", ca să parafrazez în traducere liberă titlul unui film, culmea, tot despre lumea artei.
Dar să revenim la ale noastre, şi să aruncăm sub lupă, două-trei poeme semnate Adelina Dozescu.
Departe de a încerca să se încorseteze în doar două teme, poeta Adelina Dozescu cântă în versurile sale, ca să folosesc o exprimare a arhaicilor (vorba aceea, cât ai fi de aschie, nu trebuie să te desprinzi prea mult de trunchi),două dintre temele esenţiale ale vieţii: Dumnezeu şi iubirea. A, şi viaţa, care practic este rezultatul ţesăturii dintre ele. Interesant, şi aici trebuie să zăbovim, este maniera scriiturii, textura sub care ea îşi împărtăşeşte ideile şi implicit mesajul.
Se dovedeşte de o religiozitate marcantă, fără să devină câtuşi de puţin mistică: fie că îşi exprima indignarea faţă de accepţiunea altora despre divinitate: "sunt mulţi ca tine ce văd în Dumnezeu un personaj/ din desenul animat difuzat de Paşti sau Crăciun"(De unde vin);"Îţi iei un tricou pe care scrie I am God,/ porţi mai multe miocarduri - sfidezi muritorii de rând,/ Îngerul săracului moare de foame în jocul tău stupid"(Jocul de-a Dumnezeu); fie că îşi face autocritica: "Mă simt goală - inima mea e prea subţire ca/ s-acopere distanţa dintre două păcate/ Dumnezeu îmi scapă printre degete,/ Mă simt atât de goală - / încât inima mea desenează lumină..."(Introspecţie). Iar în ceea ce priveşte poezia despre iubire, ea nu poate fi numită totodată şi poezie de dragoste, pentru că atunci ar fi trebuit să gâlgâie, să fie lacrimogenă... Dar nu! Adelina scrie despre iubire, ca şi cum aceasta ar fi un joc: "Mă imaginez puşcaş marin,/ tu fugind încontinuu,/ eu doar să trag/ Poate îţi voi nimeri pieptul - ar fi sinucidere.../ Dar uit că-s nemuritoare, nu îmi place jocul"(Confesion II). Şi totuşi, câtă iubire ţâşneşte din versurile astea... Sublim mod de a descrie inseparabilitatea sufletelor pereche! Dar, câtă lipsă de iubire "te îmbie" în versurile: "seara dăm drumul la radio/ şi punem prezervativele să facă dragoste/ nu înainte de a închina o rugăciune/ pentru capra vecinului" (Pas d'applaudissement, s'il vous plaît!); sau: "Marius desenează inimi pe pachetul de ţigări,/ Corina e ca un joint ce-ţi distruge cutia toracică/ El şi-o imaginează fecioară/ şi e fecioară până se dezbracă,/ Devenind o simplă ea în agenda indivizilor care/ îşi poartă inima pe card.../ Corina şi Marius se iubesc se iubesc atât de mult/ încât ea va renunţa la ea/ şi el la tutun..."(Kore).
Când vine vorba de iubire, Adelina foloseşte o manieră lirică de factură ludico-lubrică, armă care o păzeşte să nu alunece spre tendinţa de a scrie cu tentă erotică, şi nici măcar să nu inspire aşa ceva, dar totodată să fie luată în serios. Pe de altă parte, când scrie despre problema mult mai spinoasă a relaţiei omului cu Dumnezeu, arma este una direct ofensivă: ironia pură, fără menajamente, cum stă bine unei voci puternice, asemeni "glasului ce strigă în pustie" - sperăm nu şi în zadar.
De altfel, ceea ce o salvează pe Adelina de catalogarea de poetă cu tendinţe spre tradiţionalism, dat fiind că nu mai e la modă să scrii despre aceste teme, care după părerea mea, rămân fundamentale, este limbajul cvasi-actual. Termeni imprumutaţi din indrustia jocurilor I.T.: "game", "log off", "replay", trimiterile la lucruri ce împopoţonează cotidianul: "joint", "card", mult râvnitul "ceas elveţian", precum şi priceperea cu care aceşti termeni sunt plasaţi în text, pe lângă faptul că aduc un plus de valoare mesajului, îl fac accesibil şi noilor cititori, practic colegii de generaţie ai poetei. Printre care, îmi place să cred că mai sunt şi din acei ce "au urechi de auzit", şi care după citirea acestor texte, vor avea puterea de a da "replay sau log off", fiecare în "game"-ul său.
Aşadar, aştept cu nerăbdare volumul de debut al Adelinei Dozescu, şi sunt încredinţat în sinea mea, că nimeni nu o va asculta când dintre rânduri vă va implora: "Pas d'applaudissement, s'il vous plaît!"

luni, 23 mai 2011

Noutăţi pe "Unindu-ne întru poezie"

Dacă ar fi să zicem că "Unindu-ne întru poezie" e o revistă on-line, am putea spune că a ajuns la numărul 6.
Ultima actualizare a site-ului - revistă-on-line - unionist-poetică - româno-moldovenească, aduce cu sine câte un text din partea fiecăruia dintre cei 6 membri:
aşadar este mâine - Ioana Roşculeţ , Urziceni;
poem cu mine - Diana Frumosu, Criuleni;
învăţ să mor fără tine - Maricica Frumosu, Criuleni;
dezlănţuiri - Maria Fărîmă, Nisiporeni;
ziditor - Katy Tic, Oradea;
din piatră cioplesc în suflet mormânt - Romeo Aurelian Ilie , Slobozia


urăm tuturor cititorilor noştri, dornici de unire întru poezie, lectură frumoasă şi cu folos, şi aşteptăm comentarii critice!!!

duminică, 22 mai 2011

din piatră cioplesc în suflet mormânt

din nisip zidesc în inimă altar,
din nisip stropit cu apă fără peşti
şi-l închin reginei cu comete.
###
din piatră cioplesc în suflet mormânt,
să mi te-aşezi aici, ca o idee,
şi să-mi învii -
un soare mai aprins
când luna va dormi
în verighete.

vineri, 20 mai 2011

"Nu pot iubi decât o Românie în delir". Emil Cioran, “Schimbarea la faţă a României” (fragment) – 1936



Ideea de destin are marele merit de a explica toate şi nimic. Forţa oarbă, care‑şi are limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a căuta o bază ascunsă şi generatoare a tuturor conţinuturilor de viaţă; ea însă nu le poate explica diversitatea şi divergenţa. Exuberanţa fenomenală se ridică, autonomă, peste monotonia soartei. Peisajul istoric rămîne străin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub care omul geme, incapabil de a se mişca, ei vor înţelege istoria şi poate i se vor integra. Suntem un popor prea bun, prea cumsecade şi prea aşezat. Nu pot iubi decât o Românie în delir. Toţi acei care iubesc poporul românesc mai puţin decît mine — fiindcă ei nu‑i iubesc viitorul lui — susţin că însuşirea esenţială şi de mare merit a românului este omenia. Nu vreau să spun că ea e un defect, dar îmi este imposibil să‑i descopăr altceva decît o virtute mediocră, care nu poate fi o culme decât pentru oamenii lipsiţi de personalitate. Într‑o lume în care numai excesul inimii şi al inteligenţei, frenezia şi calculul echivoc, instinctele tari şi ipocrizia pot ajuta o ascensiune, la ce ne‑ar putea folosi o cumsecădenie colectivă? Ce este omenia? A da omului ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparenţelor nu‑i pot găsi un antipod mai detestabil decît omenia. Dacă i‑aş dori României să trăiască în pace şi la răcoare, m‑aş bucura şi eu de omenia noastră şi m‑aş asocia la un elogiu comod şi plat. Decât însă o bunăstare nesemnficativă, mai bine o ruină con brio. Cine nu trăieşte apocaliptic destinul României nu înţelege nimic din ceea ce trebuie să devenim. Fiecare ar trebui să ne sfâşiem pe imperativul devenirii noastre. Când s‑ar spune că ardoarea, şi nu omenia, este însuşirea de căpetenie a României, mi‑aş încrucişa braţele şi aş aştepta să lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul şi chiar teroarea… Franţa este opera entuziasmului, mai mult decît a raţionalismului şi a clasicismului. De altfel, pasiunea oarbă pentru logică i‑ar folosi mai mult decît logica. Unii cred că sunt naţionalişti dacă flatează stările de fapt ale unei ţări şi găsesc în istoria ei singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtuţile tradiţionale“. Cum de n‑au observat că aceste virtuţi ne‑au ţinut pe loc atâta vreme? Nu este bun şi valabil ceea ce un popor are din moşi‑strămoşi, ci numai ceea ce‑l mână înainte. Dacă toţi românii ar deveni prin minune sfinţi şi în această stare n‑ar câştiga nimic ca forţă istorică, aş declara sfinţenia un atentat la edificiul nostru istoric. Tot ce pune România în mişcare este bun, tot ce o ţine pe loc e rău. Singura ieşire este un dionisism al devenirii româneşti. Dacă ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine şi compromiţătoare, limitate şi antiumane, ele ar trebui declarate absolute şi perfecte. Ascensiunea unei ţări este singura ei morală. (…) Şi acum, să revenim la România şi să vedem cum ar putea ea să nu mai fie o umbră a istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ţări, că în locul unui ethos eroic, cu tot ce acesta presupune ca oroare şi pasiune bestială, ne‑am diluat sîngele şi ne‑am îndulcit patimile cu un dor amăgitor, ale cărui virtuţi dormitive ne‑au îmbătat simţurile peste măsură. În ochii românului, dar mai cu seamă în cântec, palpită, cu o insistenţă insinuantă, revărsarea monotonă a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfâşiate, în realitate atracţie adormitoare pentru suflete inerte. Cine a avut ocazia să audă în oraşele săseşti din Ardeal vreo ceată de flăcăi români doinind în înserări, n‑a putut să nu sufere sub contrastul strivitor pe care‑l prezintă masivitatea constructivă a oraşului şi lamentaţiile acelea prelungite, atît de inaderente la civilizaţie, la efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastră organică de saşi, ci prin distanţa incomensurabilă de cultură a fondului nostru popular. Noi încă nu putem aprecia ce salt am făcut prin pătura noastră cultă. Este în dorul nostru atâta risipire lâncedă în lume, atâta renunţare în faţa timpului şi a spaţiului şi atât prizonierat în adierile inimii, că te întrebi ce tristeţe a încercat acest popor de s‑a predat sieşi atât de neînduplecat. Scoateţi lamentaţiile din poezia şi din muzica noastră populară şi nu mai găsiţi decât o ţopăială lirică, fără nici o marcă originală. Ce departe am fi fost astăzi, dacă infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacă ne‑am fi rostogolit, cu o înflăcărare fără margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimă un raport negativ cu lumea, el este o lunecare leneşă şi orizontală sau o ondulaţie minoră pe suprafaţa mobilă a vieţii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozităţile în înălţimi. Prin dor nu exprimăm mai mult decât nesiguranţa în fluctuaţiile clipelor şi o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întrebaţi pe orice român şi nu va da o lămurire asupra acestui infinit al sufletului său. Toată problema este ca într‑o Românie scuturată de o dictatură şi de un elan colectiv, infinitul negativ al acestei psihologii să fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul. Duioşia şi visarea prelungită care se mlădie pe lungimile timpului şi pe întinderile spaţiului trebuie „săltate“ în ardoare şi fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv al eroismului este drumul pe care trebuie să‑l străbată sufletul românesc, pentru a nu amorţi învăluit în umbre. Aceasta este problema psihologică a României. O mişcare politică n‑are nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa şi a realiza efectiv. Este destul să cultive idealuri eroice şi să valorifice posibilităţile de fanatism din om. O ţară ca România este prea primitivă pentru a‑şi putea permite luxul „ideilor generoase“, care sunt inerente ţărilor cu o oarecare eleganţă interioară. Ideile prea generoase, adică fără bază în imediatul vieţii, slăbesc sângele şi dau naţiunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces ideologic este un fenomen frecvent în viaţa popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare care este fizionomică şi istorică. Ideile care n‑au nici o aderenţă la viaţa concretă a unui popor îl deviază de la sensul lui istoric. De aceea, orice ideologie care nu‑i angajează energiile vitale este periculoasă. Extrema dreaptă şi extrema stângă s‑au dovedit creatoare într‑o măsură atât de mare, deoarece au făcut totdeauna apel la un ethos vulcanic şi n‑au cucerit prin idei, ci prin mistică. Faptul că dreapta pune accentul pe politic şi stânga pe social nu dovedeşte nimic pentru originile dinamismului lor. Mulţimea iubeşte să fie biciuită şi fanatizată. Apoi vin… ideile.

joi, 19 mai 2011

Potopul sihastrului


şapte zâne îmbrumate
l-au tras din mormânt
de sub cruce,
şi-n câmp l-au pironit, pe jar
hrănindu-l cu bucăţi
de lună dulce.

dar glasul lui şoptit
a slobozit din cer
potop de foc şi de pruncie -
amară soartă şi-au văzut
zânele lovite de urgie.

el s-a întors sub cruce,
în mormânt,
cu aripile-nrourate-a jale
şi ochii plini de-acelaşi jurământ:
să fie-ostaş aceluiaşi Cuvânt
cât va avea un loc sub soare.

miercuri, 18 mai 2011

Andrei Pleşu, fragmente din "Jurnalul de la Teşcani"

###
diletantismul literar (sau ştiinţific)al teologilor de azi: complexul lor de inferioritate faţă de lumea "culturii". Toţi par a se strădui să pătrundă în această lume, ca şi când lumea din care vin ei e insuficientă şi marginală. Or, teologia trebuie să se reverse peste cultură, nu să aspire la ea, cum aspiră provincialul la certificatul de "intelectualitate" al metaforei. O intelectualitate care întoarce spatele Bisericii şi o Biserică timidă, care nu-şi onoreaază autoritatea (crezând de cuviinţă să o împartă ba cu "cultura", ba cu "ştiinţa" modernă, ba cu puterea seculară)- iată criza prin care trecem.
###
lucrul cel mai grav care i se poate întâmpla unui tânăr este să fie lipsit de capacitatea de a admira.
###
a-ţi lăsa, la moarte, sufletul lui Dumnezeu. A-L trece (pe Dumnezeu), primul, pe lista moştenitorilor.

duminică, 15 mai 2011

Despre slăbănogirea sufletească, altfel...



Astăzi, Biserica Ortodoxă a celebrat minunea vindecării slăbănogului de la Scăldătoarea Vitezda. Fireşte că orice slujitor al altarului a vorbit azi în predica sa despre slăbănogire, punând accentul pe faptul că cea trupească îşi are cauza în păcate, care păcate odată repetate duc şi la slăbănogirea sufletească. Dacă vă aduceţi aminte, anul trecut cu omoloaga ocazie am scris despre "Vitezda noastră cea de toate zilele", pe un ton uşor pamfletic, uşor revoltător, dar, îmi place să cred, realist. Acum o să scriu în versuri, dar tot pamfletic şi fireşte realist. Voi râde amar de cei ce în slăbănogirea lor sufletească nu înţeleg misiunea Bisericii, iar despre religie au impresia că este doar un accesoriu, pe care poţi să îl ai sau nu, iar dacă îl ai şi vrei să îl etalezi, de preferat ar fi să ţi-l expui în zonele cât mai "originale": legat de coapse, să atârne ostentativ şi măturativ pe jos, prin praf, prin colb sau cum i se mai spune.

La paradă


Cavalerii Perdelelor cu Ciucuri,
îşi leagă religia în jurul
centurii;
apoi, cadenţat, pornesc
în paradă:
din uşă-n uşă,
din trib în trib,
spre a găsi vestita Suspendată -
Biserica Cinstitei Pălării.

miercuri, 11 mai 2011

“Fericit este cel ce isi vede pacatele sale”

“Fericit este cel ce isi vede pacatele sale”

Un frate l-a intrebat pe un batran: cum au unii descoperiri si aratari ingeresti? I-a raspuns batranul: fericit este cel ce isi vede pacatele sale totdeauna, caci acesta totdeauna se tine treaz. Si i-a zis fratele: eu am vazut un frate izgonind dracii din alt frate. Si i-a zis batranul: eu nu voiesc sa izgonesc draci si sa tamaduiesc neputinte, ci doresc si-L rog pe Dumnezeu sa ma urasca pe mine diavolul si sa ma curatesc de gandurile cele spurcate si asa voi fi mare. De isi va curati cineva inima si isi va face fara lene slujba stiut este ca impreuna cu parintii cei purtatori de minuni se va invrednici Imparatiei celei ceresti.

sursa: blogul editurii Agnos: http://www.agnos.ro/blog/

marți, 10 mai 2011

10 mai - "Ziua Regelui"


10.05.1866 CAROL I DEPUNE JURĂMÂNTUL CA DOMN AL PRINCIPATELOR ROMÂNE UNITE

La 10 mai 1866, Prinţul Carol I, Domnitor al Principatelor Române Unite, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a depus jurământul în faţa reprezentanţilor naţiunii. După un Te-Deum, ţinut pe Dealul Mitropoliei, Carol, însoţit de Mitropolitul-primat şi de elita politică a ţării, s-a deplasat spre sala de şedinţe a Parlamentului. Aici, colonelul N. Haralambie a citit jurământul în limba română: „Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritoriului şi a domni ca domn constituţional”. Apoi, punând mâna pe Evanghelie, Carol a rostit, tot în limba română, „Jur”. Evenimentul de la 10 mai 1866, a avut consecinţe internaţionale diverse. Unele state, în frunte cu Franţa, au acceptat decizia românilor. Altele, mai ales Austria şi Turcia, o contestau. Totuşi, deşi Turcia era nemulţumită de evoluţia evenimentelor, a trebuit să cedeze în faţa atitudinii marilor puteri, care au acceptat tacit noua situaţie, la care s-a adăugat fermitatea şi rezistenţa liderilor politici de la Bucureşti, conduşi acum de ruda regelui Prusiei, Wilhelm I, şi a împăratului Franţei, Napoleon al III-lea. În acelaşi timp, înfrângerea Austriei în războiul cu Prusia şi Italia din vara anului 1866, a contribuit la înlăturarea presiunilor acestei puteri asupra României.
sursa: http://bibliotecanicolaeiorga.blogspot.com/

luni, 9 mai 2011

9 mai - Ziua Europei? pentru ei! Pentru noi, ziua Independenţei de Stat şi a lui Lucian Blaga


De câţiva ani, de când România a intrat în Uniunea Europeană, ni s-a impus aşa, cu japca să ne punem pe cap şi şapca cu "I Love Europe", ca semn de mare ataşament pentru data de naştere a Uniunii Europene. Şi cu asta, s-a cam umbrit o sărbătoare care ar fi trebuit să cântărească pentru poporul român aproape cât Ziua Naţională: Ziua cuceririi Independenţei de Stat a României. Deşi nu a fost vorba decât de o Independenţă declarativă în Parlamentul României, pentru ca de aici în colo să se pornească în Războiulo care avea să aducă Independenţa şi în fapt, nu doar în drept.

Şi apoi, am mai avea de sărbătorit şi poetul Lucian Blaga: iar pentru aceasta, am ales o poezie care mie îmi place foarte mult.

Lumina

Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te vad,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
"Să fie lumină!"

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipa:
o sete era de pacate, de-aventuri, de doruri, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci - cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te vad - minunato,
e poate ca ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

miercuri, 4 mai 2011

poem cu actorul-înger mimând o scenă, în arenă

din fire de nisip
îmi ţes aripile,
din fum de ţigară amară
îmi leg orizontul
peste creştetu-mi vag.

alerg ca un atlet dopat
cu sacul de viduri
în spate,
doar-doar m-oi lovi
de-o oglindă de jar...

să intru prin ea
şi să ies,
golit de amorf-
plinit de libertate.

poem cu înger fals

o bucată de ipsos
deghizată în înger
îmi face agresiv cu ochiul
său inert.
- fii mai direct! îi spun,
de vrei să cred că eşti înger,
fii mai întâi poet!...

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate