Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

vineri, 29 aprilie 2011

Gimnast fără plămâni, poeme fără piele, dar cu mâini (Andrei P. Velea – „Gimnastul fără plămâni”)


După ce şi-a antrenat condeiul ani buni prin cenacluri literare, poetul Andrei P. Velea s-a hotărât să spargă cochilia şi să explodeze cu un volum de versuri. Volum de debut. Întâmplat, aşa cum era firesc, la vremea cuvenită, sau cum îmi place mie să spun, la plinirea vremii.
Volumul „Gimnastul fără plămâni” apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, este o colecţie de 6 cicluri de poeme, întâmplate în intervalul 2001-2006: „cinci poeme” (2002); „omul vag”(2001); „versuri pentru Lolita”(2003); „printre obiecte” (jurnal liric 2004); „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”(2004-2005); şi „peisajele pariziene”(2005-2006).
În cel dintâi ciclu, „cinci poeme”, poetul se află într-un dialog-monolog cu însăşi poezia: „nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezia eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de-ajuns”(poem), explicându-i cum îşi ia fiinţa aproape din nimic: „în seara aceea scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă/(...)/şi cum te mişcai, calmă, redusă în culori, în suprafeţe,/am observat cum versurile,/adunându-se sângelui tău rar,/încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite,/(...)/te-alcătuiau cuvintele din nou”(poemul consistenţei); şi mai ales, cum devine una cu el, şi într-un vârtej aproape văzut, se lasă toarsă de ceilalţi din pântecul desfăcut la un cap, ca un marsupiu: „parcă te recită cineva din mine”(poemul interior).
În „omul vag”, poetul îşi exploatează simţul critic de observaţie obiectivă a realităţii înconjurătoare, şi cu precădere a societăţii, a omului, mai mult sau mai puţin vag. Cu acest ciclu, el îşi expune pledoaria cvasistilistică despre omul condamnat la anonimat, dar care nu îl acceptă ca atare, ci se zbate deseori inutil să scape de el: „omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprincenelor;/e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag/şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;/se tot dă cu gel pe sprincene, se priveşte-n oglindă,/acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia”(omul vag se priveşte în oglindă); „omul vag se răsteşte la propria umbră!/dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe/ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;/sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag/ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,/nu un desen atât de prost schiţat”(omul vag se răsteşte la propria umbră). Dar, se pare că pentru poetul nostru, omul vag este o victimă a destinului: „omul vag îşi notează frenetic destinul pe hârtie,/după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa”(linie a vieţii).
Următorul ciclu, intitulat „versuri pentru Lolita”, cu subtitlul „dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”, ni se prezintă ca o radiografie a sentimentelor. Iniţial, eram tentat să cred că ar fi vorba despre milenara relaţie a poetului cu muza. Dar mi-am dat seama apoi, că Lolita, nu este o muză, nici măcar o femeie reală, nici măcar o imagine a femeii ideale, ci este o hologramă. Este sentimentul perfect nedescoperit încă: „veniţi să te vadă, să te admire, piştoaică, zeiţo!,/veniţi să te privească zbănţuindu-te într-o odaie rotundă,/veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui.../noi doi: Humbert şi Humbert”(veniţi să te vadă, să te sărute). Iar toată tirada de sentimente pe care poetul le lasă să se expună la soarele arzător al ochilor cititorilor, nu este altceva decât zbaterea sufletului până la găsirea nedescoperitului. O adaptare la planul de existenţă al poetului, al acelui augustinian: „neliniştit este sufletul meu până când îşi va afla odihna în Tine”.
În cel de-al patrulea ciclu, „printre obiecte”, poetul se manifestă exact aşa cum lasă să se înţeleagă şi din subtitlul „jurnal liric”; se închide în sine. Rămânând totuşi între obiecte, de unde preferă să îşi tragă seva creatoare. Dar faţă de ele, nici o atingere, nici o atracţie: se spală pe mâini de natura lor de obiecte, chiar dacă printre obiecte se mai strecoară şi „o fată”, pe care „nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest,/obiect celebru între obiecte...”(o fată de care m-aş bucura). Cel mai concludent pasaj din acest ciclu, este după părerea mea, acesta: „de câteva zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic/ reformulam lumea.../alături, cartea unui poet celebru perora despre nimic”(nu-mi aplaudau opera).
Legat de precedentul şi cronologic, ciclul „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”, se înfăţişează ca un rezultat firesc al închiderii în sine de mai devreme: poetul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu (eu nu voi scrie cu literă mică, şi sunt conştient că şi poetul a făcut asta din considerente strict stilistice). O cunoaştere mai mult apofatică, aşa cum stă bine poeţilor: „ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele/între mine şi dumnezeu/încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:/mai bine delirez nişte fantezii,/mai bine mă rezum la câteva gesturi,/mai bine citesc doar coperta.../ mai bine eu criticulo şi dumnezeu poetul!”(ca niciodată mai poet). Iar la această percepere de tip blagian, poetul Andrei P. Velea, se pare că s-a lăsat condus mai întâi de spiritul arghezian: „printre obiecte rămân acelaşi gimnast fără plămâni,/încă alergând totul, de la pietre la dumnezeu”(gimnastul fără plămâni). Este un demers, aş zice firesc, deseori mai rodnic decât cunoaşterea directă sau impusă. Şi este, cum spuneam şi mai sus, cu riscul de a mă repeta, specific poeţilor.
Deşi mi-ar fi plăcut ca acest volum să se încheie cu „psalmii recenţi”, ceea ce i-ar fi dat un aspect de scară a virtuţiilor poetice, şi totodată ar fi coincis cu un final apoteotic, iată că poetul ne pune dinainte şi un al şaselea ciclu: „peisajele pariziene”. Cu acest ciclu, Andrei P. Velea se întoarce în sfera ideatică din „omul vag” şi „printre obiecte”, schiţând de această dată „parisul”; care nu este altceva decât o metaforă ironică a societăţii ce se vrea a se numi cosmopolită. Diferenţa este atât de stil, poetul punând acum accentul pe detaliul pozei ce-i serveşte drept motiv creaţional, cât şi de exprimare estetică, ironia lăfăindu-se graţios în acest ciclu: „un ţap priveşte molcom acest poem, de pe un tron babilonian din luvru;/statuia lui ahile îşi rulează pe pulpe/o pereche de dresuri, cu gesturi mai nonşalante/decât autobuzul pe care-l aştepţi.//fete tunse băieţeşte se sărută cu buzele prinse-n cercei,/un moş muşcă din acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă de canal, vitamine.../o carte despre cum să fii fericit fără să fii fericit,/un ochi la ceafă de teamă să nu te fure nimeni sieţi”(un ţap priveşte molcom acest poem).
Cât priveşte tehnica de compoziţie a poetului Andrei P. Velea, se poate remarca o lungă perioadă anterioară debutului, în care acesta a făcut ucenicie pe lângă poeţi mai vechi, mai experimentaţi, de la care a furat meserie. A furat eleganţa sub care trebuie să se înfăţişeşe un poem pentru a fi uşor lecturat şi uşor digerat, a furat principiul că poezia nu înseamnă să scrii alandala tot ce vezi prin preajmă, şi că ea trebuie să transmită un mesaj clar, şi cât mai bine conturat; a furat până şi mult-blamata-azi metaforă, pe care o foloseşte uneori explicit, alteori implicit, dar care ajută de fiecare dată la savurarea poemelor. Iar aceste „roade furate” le-a aşezat apoi în tiparele sale, moderne, el însuşi declarându-se într-un poem: „mai avangardist ca tristan cu tzara”(în fiecare seară îmi scriu un manifest literar). Într-adevăr, poetul Andrei P. Velea se încadrează cu eleganţă în poezia actuală (pentru că termenul de „contemporan” e mult mai vast şi i-ar include şi pe cei vechi care încă mai scriu, şi bine fac, rămânând fideli esteticilor lor de atunci), aducând cu sine şi cu acest debut, un aer filozofico-ludico-erotic, care vine să împrospăteze şi să aerisească peisajul poetic actual, puţin cam îmbâcsit de „poetica banalităţii”, de „stradisme fără fond”şi de „erotism-obscen”.
Închei prin a-mi explica titlul acestei recenzii, şi tot odată prin a expune două versuri care redă foarte plastic, esenţa poeziei: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele”(poem).
Romeo Aurelian Ilie

joi, 28 aprilie 2011

poem cu ochelari...


îmi las ochelarii la ochi când adorm,
ca pleoapa să vadă mai bine realul,
să-i sufle visului de sub bot,
idealul.

marți, 26 aprilie 2011

Lumina, înapoi la unu plus unu



Lumina, coborâtă din ţeasta
străpunsă, eternă,
străbate vechile vecii;

zdrobeşte pleoape de metal,
răpeşte fiii nunţii
lăsând în urmă vaiete şi scrum.

ridicându-se din glod,
Zborul îşi continuă drumul
de la unu plus unu.

Adrian Ţuţu - Sunt român, deci pot. Fără cuvinte

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Omilia de Paşte a Sfântului Ioan Gură de Aur

Omilia de Paşte a Sfântului Ioan Gură de Aur
preluare de pe blogul poetei Moni Stănilă, dogmatista.wordpress.com

De este cineva credincios şi iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest Praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său.
De s-a ostenit cineva postind, să-şi ia acum răsplata.
De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească astăzi plata cea dreaptă.
De a venit cineva după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască.
De a ajuns cineva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit.
De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.
De-a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel din urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; şi pe cel din urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lucrul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru: şi cel dintâi şi cel de-al doilea luaţi plata.
Bogaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă.
Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua.
Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi.
Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând.
Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii.
Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte.
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că din mormânt, iertare a răsărit.
Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea.
Prădat-a iadul, Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Şi aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: Iadul s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat.
S-a amărât că a fost batjocorit; s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat, s-a amărât că a fost legat.
A prins un trup şi de Dumnezeu a fost lovit.
A prins pământ şi s-a întâlnit cu cerul.
A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea.
Unde-ţi este moarte, boldul?
Unde-ţi este iadule, biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit.
Sculatu-s-a Hristos şi au căzut diavolii.
Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii.
Înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte.
Înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în groapă; că Hristos sculându-Se din morţi, începătură celor adormiţi S-a făcut.
Lui se cuvine slavă şi stăpânire în vecii vecilor.
Amin!

joi, 21 aprilie 2011

Cina cea de Taină - Porunca Iubirii


"Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii! Aşa cum v'am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unii pe alţii.Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii“(Ioan 13, 34-35 prima din cele 12 Evanghelii ce se citesc la Denia din Joia Mare).

După părerea mea, aceasta este esenţa Creştinismului, esenţa Ortodoxiei. Doar că măsura cu care ne-a iubit pe noi Iisus Hristos, măsură cu care la rându-ne trebuie să ne iubim, este atât de mare, şi atât de greu de atins. Dar, îmi place să cred că este de ajuns şi numai să tindem spre măsura aceea. Altfel spus, să iubim! Să iubim cu intensitate crescândă, ajungând măcar până la măsura Fericitului Augustin, care a spus, "Iubeşte şi fă ce vrei". Adică orice vei face sub înrourarea iubirii, nu are cum să fie greşit. Deci să iubim până ce ne vom confunda cu iubirea. Dar oare, ce este iubirea? "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8).

Răstignirea după Dali


pentru că aşa a vrut Dali,
Iisus stă pe cruce, cu bărbia-n piept;
Cerul Îl priveşte, de Sus, în deşert;
El nu are ochi pentru Tatăl,
nici gând,
ci ochii, murind Şi-i îndreaptă
tot către omul-pământ.

miercuri, 20 aprilie 2011

Florin Săsărman - Cu Iisus în celulă

Florin Sasarman - Cu Iisus in celula

Asculta mai multe audio diverse

Sfantul Teofan Zavoratul – predica in Miercurea Mare: IUDA SI NOI



Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul ca in vremea petrecerii lui alaturi de Domnul el era, in ce priveste viata sa, intocmai cu toti Apostolii. Impreuna cu ei mancase, bause, umblase, petrecuse noptile, impreuna cu ei ascultase invataturile si vazuse minunile Domnului, impreuna cu ei rabdase toate nevoile, chiar si umblase propovaduind Evanghelia, si poate ca facuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalti nu vazusera in el ceva aparte. Si totusi, la sfarsit vedeti ce a iesit? De unde aceasta roada? Fireste, dinlauntru, din suflet. Si iata, vedeti, inauntrul sufletului se parguise ceea ce in toata vremea dinainte nu se vadise afara prin niciun semn. Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut uratenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.

Avand aceasta in gand, fratilor, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul. Va amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste:

“Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.

Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.

“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Batran, “cand patimesti de lacomie: da-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite si slavite daca esti molipsit de parerea de sine: da-I smerenie si defaimare de sine. Asa si in toate celelalte privinte”.

Domnul vrea ca noi sa dam in vileag in noi insine si sa fagaduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, si sa stralucim mai ales in virtutea potrivnica patimii ce ne biruie. Daca vei face asta, toate celelalte virtuti vor veni in randuiala de lupta si cu putere, iar patimile vor slabi, fiindca ele se tin de obicei in jurul patimii noastre de capetenie.

Dar sa ne intoarcem la Iuda. Asa purta el ghimpele in inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat in clocot. Vrajmasul l-a apucat pe el, sarmanul, de aceasta patima, a incetosat mintea si constiinta lui si l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la inceput la faradelege, apoi si la pierzania deznadajduirii. Si acest lucru nu s-ar fi intamplat, daca si-ar fi descoperit inaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tamaduit indata boala sufletului sau- si Iuda ar fi fost mantuit. Acelasi lucru se va intampla si cu noi daca nu vom descoperi parintelui duhovnicesc patima noastra. Acum ea sta potolita; dar, mai apoi, numi sa se iveasca prilejul si indata va urma caderea. Iar daca ne vom descoperi patima, ne vom strapunge, vom lua hotararea de a nu ne lasa infranti si vom cere ajutor de la Domnul, fara indoiala ca o sa rezistam: fiindca mai mare este Cel ce este intru voi decat cel ce este in lume (I In 4,4). Prin harul Sau, Domnul va ucide in clipa dezlegarii patima si va pune samanta virtutii potrivnice ei. Atunci n-ai decat sa adaugi o mica osteneala si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tavali in patimile de ocara si vei incepe sa privesti cu fata descoperita si catre Domnul, si catre Sfinti, si catre toti crestinii.

Inca putina vreme si Domnul va veni la voi, si va face la voi cina impreuna cu voi. Pregatiti-va! Aruncati din inima tot ce este potrivnic Domnului, stergeti tot praful prin suspinari din inima, spalati orice pata prin lacrimile strapungerii, asa incat Domnul, intrand in voi, sa afle casa sufletului vostru dereticata, asternuta, curata. Sa nu fie intre voi vreunii asemenea lui Iuda. Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

marți, 19 aprilie 2011

Din gura pruncilor...

Plutesc biserici peste tot,
iar soarele răsare
din spatele oglinzii.

Icoane ning din ramuri
şi din prunci,
iar luna-şi face mantie
din ciucurii cortinei.

duminică, 17 aprilie 2011

sâmbătă, 16 aprilie 2011

Intrarea în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos


Praznicul Intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristor marchează începutul Săptămânii Patimilor. Şi asta într-un fel cumva paradoxal, întrucât imaginea glorioasă a Mântuitorului întâmpinat cu osanale şi cu frunze de finic, nu vestea nimic din grotescu spectacol al zilelor următoare, mai ales din momentul arestării în grădina Ghetzimani, la trădarea lui Iuda. Dar Mântuitorul ştia prea bine. De aceea nici nu şi-a asumat titlul de împărat pe care I-l atribuiau azi ierusalimitenii. S-a mulţumit doar să atragă atenţia asupra faptului că "din gura pruncilor" iese tot adevărul. Adulţii nu aveau să demonstreze constanţă în sentimente: de la "Osana Fiul lui David", până la "Răstilneşte-L, Răstilneşte-L", lor nu le-a fost decât un pas.
Să ne gătim dar, de pe acum, de doliu sufletesc, pentru că Domnul intră pe asin, pe drumul ce-L va duce spre Patimă şi Moarte. Dar şi spre Înviere.

Galopând la pas prin furtuna monotoniei - „Dimineţi fără glorie” de Ion Beldeanu

Galopând la pas prin furtuna monotoniei. Aşa se poate rezuma într-o sintagmă, volumul de versuri „Dimineţi fără glorie” al poetului Ion Beldeanu (Editura Opera Magna, Iaşi 2011). O sintagmă construită din două oximoroane. Asta pentru că şi poeziile ce alcătuiesc prezentul volum descriu un traseu zig-zag-at între două stări aparent antagonice: „Încerc să accept ceea ce se întâmplă/ca şi cum nu despre mine/ar fi vorba/neputinţa, tăcerea şi celelalte compromisuri/o pendulare între ironie şi aversiune”(Să vezi cuvintele cum). În fapt, aşa cum însuşi poetul mărturiseşte în ars poetica volumului , ne întâlnim cu un adept al obiectivismului, care retrăgându-şi sinele din povestea depănată, va încerca să descrie lumea înconjurătoare, gravitând între ironia francă, atât de specifică poeţilor şi aparenta decadenţă cu iz bacovian, care în fapt nu este decât o percepţie cvasirealistă a realităţii cotidiene. Realitate la care face referire şi Bacovia în versul: „Sunt câţiva morţi prin oraş, iubito”(Abator). De fapt, cam asta este tot ce exploatează domnul Ion Beldeanu din lirica bacoviană.
Acum, revenind la volumul de faţă, şi implicit la autorul său, trebuie spus din capul locului că, pentru o mai bună impermeabilitate în faţa subiectivismului, poetul se deghizează în cal. Calul, care aici simbolizează lumea ideilor poetului sau mai corect spus, conştiinţa acestuia. Practic, suprema armă a obiectivităţii. Astfel, vedem cum pentru a se ajunge la stabilirea principiilor existenţiale, a pietrelor de temelie, este necesară o vizită de curtoazie pe tărâmul lucidităţii: „Acolo e dangătul amiezii/ziceam şi alergam peste clopotele albe/ale bisericii neadormite/în vreme ce calul ieşea/spre a-şi recunoaşte pietrele”(Dintr-o dimineaţă în cealaltă). Un al doilea pas important ar fi construirea unnei percepţii coerente asupra morţii, care nu trebuie privită decât ca o trecere dintr-o viaţă în alta: „Am să sar în coama unui cal/ca şi cum aş evada din moartea/minuţios pregătită/povesteşte şi spune-mi dacă/îmi stă bine când zbor/ dintr-o întâmplare în alta”(Iarba urcând). O altă atitudine specifică demersului de demascare a realităţii groteşti care ne înconjoară, în fapt, o aparenţă (cea mai esenţială aparenţă), este foarte bine surprinsă în versurile: „Caii sfâşie piaţa cea cuminte/şi iar întreb: ce cauţi tu/ mai negru ca moartea/în ochiul de rouă/cel dulce precum iertarea/şi nu cobori în Poarta abatorului exact acolo fiindu-ţi locul”(Şi iar întreb).
Dar, destul cu această minunată metaforă a calului. Era vorba mai sus de oarece ironii… Iată o construcţie care descrie foarte bine, în notă ironică, o descriere a realităţii mascată de o aparentă resemnare: „Nu mai e nimic de inventat/Până şi îmblânzitorul de cobre/Şi-a pierdut verva de altădată/El care susţinea mereu că are asigurată/Partea nevăzută a gloriei”(Oare gloria?). Iar dacă ar fi să exemplificăm şi aparenta decadenţă despre care aruncam o vorbă mai sus, ar fi să cităm: „Nu-i nimic de făcut în faţa morţii/pianul strigă prin zorii ultimei dimineţi/când se trezeşte oraşul/şi reia tristeştea de la capătul tunelului”(Nu-i nimic de făcut în faţa morţii).
Interesant este felul cum poetul construieşte volumul şi din punct de vedere stilistic, presărând aşa, din galopul calului, atât imagini delicate, menite să aducă un suflu de linişte: „Atunci intră Eldora/niciodată nu-i târziu pentru iubire/şi pielea ei miroase a soare/şi părul său are sclipiri de foc”(N-am cum); „E ora la care cafeaua are gust de întâmplare/fărăde întoarcere/amintindu-mi de florile trupului tău”(Privelişte); „Azi înţeleg ce se mai poate alege/poate şarpele prins/şi legănat pe umeri/dacă nu chiar/dimineaţa în care te vei întoarce/bineînţeles devreme/cu aceleaşi cireşe aprinse/în priviri”(Şarpele prins 1); cât şi imagini puternice, care reuşesc să traducă starea de zbatere interioară sinonimă cu luciditatea soră cu poetul: „Peste sângele meu se înfăşoară/fuioarele insomniei/vine ploaia de mai şi zic:/Ai ochiul plâns iar marile focuri/par a se stinge”(Oare gloria?); „să deschizi cartea şi să auzi/cum cuvintele se clatină/la lumina sângelui tău neîmpăcat”(Inevitabila realitate); „dar ce rost are să vă povestesc/despre ploaia de bufniţe/în care şi ziua se împiedică?”(Neliniştea dimineţii); „E clipa când singurătatea incendiază oraşul”(Nevroze 2).
În treacăt fie spus, la nivelul esteticii, se poate bifa o tendindă de actualizare a formelor, în sensul că, deşi nu mai este un june, poetul Ion Beldeanu adoptă trendul de a scrie cu cât mai puţine semne de punctuaţie. Ce să-i faci, trebuie să ne adaptăm…
În încheiere, ar mai fi de spus că prin prezentul volum, poetul Ion Beldeanu reuşeşte să slalomeze printre tinerimea care a invadat Cetatea Poeziei, dovedind că poate să combine fructuos precizia construcţiei versului, dobândită prin experienţă, cu prospeţimea formelor noi, pe care le exploatează la maxim. Salutăm respectuos, „Dimineţile fără glorie” şi pe poetul care, oricum nu mai are nevoie de glorie, aceasta fiind deja un substrat pe care de pe acum se aşterne consacrarea.
Romeo Aurelian Ilie

miercuri, 13 aprilie 2011

De ce iubesc România?


Mă întreabă PRO TV-ul:
"De ce iubeşti România?"

acum poate ar trebui să spun pentru cultura care, între noi fie vorba, chiar nu lipseşte cu desăvârşire... pentru sportivii care fac cinste ţării, vezi mai nou, cazurile gimnastilor şi al gimnastelor, precum şi al fetelor de la scrimă... sau poate pentru peisajele superbe, de vis, de poveste... pentru mănăstirile deschizătoare de ceruri...pentru... pentru...
pentru toate astea şi pentru încă ceva: e ţara mea, aşa bună-rea, şi aici mă simt in siguranţă, atâta timp cât mai pot vorbi în limba română şi de ce nu, vorba lui Grigore Vieru, să tac tot în această limbă divină.
Iubesc România!
Tu?

marți, 12 aprilie 2011

Maricica Frumosu pe "Unindu-ne întru Poezie"

Salutare!
Întrucât eram datori unei membre a cenaclului nostru unionist-literar-online, ne-am decis să ne luăm revanşa...
Aşa că am pus de-odată, trei poeme scrise de doamna Maricica Frumosu, din Nisiporeni.
Citiţi cu încredere, merită!

“Cand M-ai cautat, vazut-ai cum M-am aflat la tine indata”

Un batran petrecea intr-o capiste de idoli si venind dracii ii ziceau: du-te din locul nostru! Iar el le-a zis: voi nu aveti loc nicaieri. Si au inceput ei sa imprastie toate smicelele de finic ale batranului. Batranul sta si le aduna. Apoi dracul apucandu-l de mana l-a tras afara. Ajungand batranul la usa, cu cealalta mana tinea usa strigand: Iisuse, ajuta-mi! Si indata a fugit dracul lasandu-l, iar batranul a inceput a plange. Si i-a venit lui glas de sus, zicand: de ce plangi? Raspuns-a batranul: fiindca indraznesc ei sa-l apuce pe om si sa faca asa! Glasul iarasi i-a zis: tu te-ai lenevit, caci cand M-ai cautat, vazut-ai cum M-am aflat la tine indata. Si multumind batranul, se tinea de lucrarea cea dupa Dumnezeu.

Pateric
sursa: blogul editurii agnos

duminică, 10 aprilie 2011

Tropotind prin furtună



Herghelia cailor negrii
străpungând prin furtună.

Selena-i vrăjită, acolo-n
astralul târziu
şi uită să-i caute
mării, prin plete

miercuri, 6 aprilie 2011

Noutăţi pe "Unindu-ne întru poezie"!

Diana, Katy, Maria, Ioana şi cu mine... ce mai, toată gascka-n păr!
Poftiţi de citiţi!
Căci la lectură nu se posteşte, ci se pofteşte!

Venus din Milo



De dimineata
m-a îmbrăţişat chiar ea…
Venus din Milo.

Braţele ei au rămas
aripile mele spre lume -
şi iat-o ciungă, cum o ştie lumea,
numai bună de pus în vitrină.

Ea a rămas un ou de struţ, imperial-
eu, aripi pictate
cu vin, amestecat cu morfină.

Se furişase in pat mai de mult
de pe vremea când artistul
studia ombilical
marmura uitată virgină.

Din vitrină,
ea mă priveşte mândră;
eu zbor şi împrăştii rugină.

marți, 5 aprilie 2011

pe Aripi, spre Zori

Lepădând purpura cea de plumb,
o pasăre cu aripile deschise,
pe umărul drept
i s-a aşezat plângând.

Spre loc de căpătâi mergând apoi,
pe Aripi s-a lăsat purtat
spre Zori.

vineri, 1 aprilie 2011

Războiul "Adamilor" şi al "Evelor", un război închipuit!

Aud tot mai des, expresiile: "Noi, femeile", respectiv "Noi, bărbaţii", cu variantele: "Eu, ca femeie" respectiv "Eu, ca bărbat". Şi nu mi se par fireşti. De unde obiceiul acesta de a generaliza individualităţile? Pentru că una este să vorbeşti despre femei şi bărbaţi la general, şi alta e să vorbeşti despre sine.
Generalizarea genurilor umane, ţine, după părerea mea, mai mult de aspectele fiziologice, anatomice, şi mult mai puţin de psihic. Acesta cunoaşte prea puţine constrângeri canonice, indiferent că vorbim de apartenenţa la gen, sau la zodii. Sinele este perfect individual, perfect original. Drept urmare, expresiile de mai sus, denotă de fapt o slabă cunoaştere a sinelui individual. Graba cu care o persoană se identifică cu totalitatea genului din care face parte, este specifică, după părerea mea, persoanelor cu o personalitate slab conturată. Deci, aşa zisul "război al sexelor" este strict al lor. Restul, cei care se prezintă cu apelativul, "Eu, cel cu stea în frunte", îşi asumă un alt fel de război. Unul în urma căruia să se poată impune ca personalitate, ca individualitate.
Un sfat pentru categoria "eu, ca bărbat - eu, ca femeie": studiaţi-vă! vedeţi cam ce însumaţi fiecare în sine din marea familie a "Adamilor", respectiv "Evelor". Veţi fi surprinşi să observaţi că nu există nici "femeia prin excelenţă", nici "bărbatul suprem", ci doar o mare sumă de individualităţi.
Şi ştiţi de ce este aşa? Pentru că Dumnezeu nu a zis: "Să facem bărbatul aşa şi femeia aşa", ci a zis: "Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră"(Fac. 1, 26). Or, "chipul lui Dumnezeu" nu poate fi supus categorisirii, nici descriereii pe de-a-ntregul, nici cunoscut în totalitatea formelor sale de manifestare.
Aşadar, nici oamenii, "proiecţiile divinităţii", nu pot fi cuprinşi în toturi generale, universal valabile.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate