Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

vineri, 29 aprilie 2011

Gimnast fără plămâni, poeme fără piele, dar cu mâini (Andrei P. Velea – „Gimnastul fără plămâni”)


După ce şi-a antrenat condeiul ani buni prin cenacluri literare, poetul Andrei P. Velea s-a hotărât să spargă cochilia şi să explodeze cu un volum de versuri. Volum de debut. Întâmplat, aşa cum era firesc, la vremea cuvenită, sau cum îmi place mie să spun, la plinirea vremii.
Volumul „Gimnastul fără plămâni” apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, este o colecţie de 6 cicluri de poeme, întâmplate în intervalul 2001-2006: „cinci poeme” (2002); „omul vag”(2001); „versuri pentru Lolita”(2003); „printre obiecte” (jurnal liric 2004); „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”(2004-2005); şi „peisajele pariziene”(2005-2006).
În cel dintâi ciclu, „cinci poeme”, poetul se află într-un dialog-monolog cu însăşi poezia: „nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezia eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de-ajuns”(poem), explicându-i cum îşi ia fiinţa aproape din nimic: „în seara aceea scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă/(...)/şi cum te mişcai, calmă, redusă în culori, în suprafeţe,/am observat cum versurile,/adunându-se sângelui tău rar,/încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite,/(...)/te-alcătuiau cuvintele din nou”(poemul consistenţei); şi mai ales, cum devine una cu el, şi într-un vârtej aproape văzut, se lasă toarsă de ceilalţi din pântecul desfăcut la un cap, ca un marsupiu: „parcă te recită cineva din mine”(poemul interior).
În „omul vag”, poetul îşi exploatează simţul critic de observaţie obiectivă a realităţii înconjurătoare, şi cu precădere a societăţii, a omului, mai mult sau mai puţin vag. Cu acest ciclu, el îşi expune pledoaria cvasistilistică despre omul condamnat la anonimat, dar care nu îl acceptă ca atare, ci se zbate deseori inutil să scape de el: „omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprincenelor;/e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag/şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;/se tot dă cu gel pe sprincene, se priveşte-n oglindă,/acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia”(omul vag se priveşte în oglindă); „omul vag se răsteşte la propria umbră!/dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe/ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;/sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag/ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,/nu un desen atât de prost schiţat”(omul vag se răsteşte la propria umbră). Dar, se pare că pentru poetul nostru, omul vag este o victimă a destinului: „omul vag îşi notează frenetic destinul pe hârtie,/după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa”(linie a vieţii).
Următorul ciclu, intitulat „versuri pentru Lolita”, cu subtitlul „dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”, ni se prezintă ca o radiografie a sentimentelor. Iniţial, eram tentat să cred că ar fi vorba despre milenara relaţie a poetului cu muza. Dar mi-am dat seama apoi, că Lolita, nu este o muză, nici măcar o femeie reală, nici măcar o imagine a femeii ideale, ci este o hologramă. Este sentimentul perfect nedescoperit încă: „veniţi să te vadă, să te admire, piştoaică, zeiţo!,/veniţi să te privească zbănţuindu-te într-o odaie rotundă,/veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui.../noi doi: Humbert şi Humbert”(veniţi să te vadă, să te sărute). Iar toată tirada de sentimente pe care poetul le lasă să se expună la soarele arzător al ochilor cititorilor, nu este altceva decât zbaterea sufletului până la găsirea nedescoperitului. O adaptare la planul de existenţă al poetului, al acelui augustinian: „neliniştit este sufletul meu până când îşi va afla odihna în Tine”.
În cel de-al patrulea ciclu, „printre obiecte”, poetul se manifestă exact aşa cum lasă să se înţeleagă şi din subtitlul „jurnal liric”; se închide în sine. Rămânând totuşi între obiecte, de unde preferă să îşi tragă seva creatoare. Dar faţă de ele, nici o atingere, nici o atracţie: se spală pe mâini de natura lor de obiecte, chiar dacă printre obiecte se mai strecoară şi „o fată”, pe care „nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest,/obiect celebru între obiecte...”(o fată de care m-aş bucura). Cel mai concludent pasaj din acest ciclu, este după părerea mea, acesta: „de câteva zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic/ reformulam lumea.../alături, cartea unui poet celebru perora despre nimic”(nu-mi aplaudau opera).
Legat de precedentul şi cronologic, ciclul „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”, se înfăţişează ca un rezultat firesc al închiderii în sine de mai devreme: poetul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu (eu nu voi scrie cu literă mică, şi sunt conştient că şi poetul a făcut asta din considerente strict stilistice). O cunoaştere mai mult apofatică, aşa cum stă bine poeţilor: „ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele/între mine şi dumnezeu/încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:/mai bine delirez nişte fantezii,/mai bine mă rezum la câteva gesturi,/mai bine citesc doar coperta.../ mai bine eu criticulo şi dumnezeu poetul!”(ca niciodată mai poet). Iar la această percepere de tip blagian, poetul Andrei P. Velea, se pare că s-a lăsat condus mai întâi de spiritul arghezian: „printre obiecte rămân acelaşi gimnast fără plămâni,/încă alergând totul, de la pietre la dumnezeu”(gimnastul fără plămâni). Este un demers, aş zice firesc, deseori mai rodnic decât cunoaşterea directă sau impusă. Şi este, cum spuneam şi mai sus, cu riscul de a mă repeta, specific poeţilor.
Deşi mi-ar fi plăcut ca acest volum să se încheie cu „psalmii recenţi”, ceea ce i-ar fi dat un aspect de scară a virtuţiilor poetice, şi totodată ar fi coincis cu un final apoteotic, iată că poetul ne pune dinainte şi un al şaselea ciclu: „peisajele pariziene”. Cu acest ciclu, Andrei P. Velea se întoarce în sfera ideatică din „omul vag” şi „printre obiecte”, schiţând de această dată „parisul”; care nu este altceva decât o metaforă ironică a societăţii ce se vrea a se numi cosmopolită. Diferenţa este atât de stil, poetul punând acum accentul pe detaliul pozei ce-i serveşte drept motiv creaţional, cât şi de exprimare estetică, ironia lăfăindu-se graţios în acest ciclu: „un ţap priveşte molcom acest poem, de pe un tron babilonian din luvru;/statuia lui ahile îşi rulează pe pulpe/o pereche de dresuri, cu gesturi mai nonşalante/decât autobuzul pe care-l aştepţi.//fete tunse băieţeşte se sărută cu buzele prinse-n cercei,/un moş muşcă din acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă de canal, vitamine.../o carte despre cum să fii fericit fără să fii fericit,/un ochi la ceafă de teamă să nu te fure nimeni sieţi”(un ţap priveşte molcom acest poem).
Cât priveşte tehnica de compoziţie a poetului Andrei P. Velea, se poate remarca o lungă perioadă anterioară debutului, în care acesta a făcut ucenicie pe lângă poeţi mai vechi, mai experimentaţi, de la care a furat meserie. A furat eleganţa sub care trebuie să se înfăţişeşe un poem pentru a fi uşor lecturat şi uşor digerat, a furat principiul că poezia nu înseamnă să scrii alandala tot ce vezi prin preajmă, şi că ea trebuie să transmită un mesaj clar, şi cât mai bine conturat; a furat până şi mult-blamata-azi metaforă, pe care o foloseşte uneori explicit, alteori implicit, dar care ajută de fiecare dată la savurarea poemelor. Iar aceste „roade furate” le-a aşezat apoi în tiparele sale, moderne, el însuşi declarându-se într-un poem: „mai avangardist ca tristan cu tzara”(în fiecare seară îmi scriu un manifest literar). Într-adevăr, poetul Andrei P. Velea se încadrează cu eleganţă în poezia actuală (pentru că termenul de „contemporan” e mult mai vast şi i-ar include şi pe cei vechi care încă mai scriu, şi bine fac, rămânând fideli esteticilor lor de atunci), aducând cu sine şi cu acest debut, un aer filozofico-ludico-erotic, care vine să împrospăteze şi să aerisească peisajul poetic actual, puţin cam îmbâcsit de „poetica banalităţii”, de „stradisme fără fond”şi de „erotism-obscen”.
Închei prin a-mi explica titlul acestei recenzii, şi tot odată prin a expune două versuri care redă foarte plastic, esenţa poeziei: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele”(poem).
Romeo Aurelian Ilie

Un comentariu:

  1. Salutare! Si multe multumiri pentru rabdarea de-a fi parcurs volumul meu de debut! Daca nu a fost trimis spre publicare la vreo revista si nu exista inca nicio intentie in acest sens, l-as propune spre publicare la revista Axis Libri (revista bibliotecii VA Urechia, Galati). Am sa-l postez si pe blog, cu indicarea sursei. Scrie-mi la adresa avelea@gmail.com daca esti de acord sa-l public in Axis Libri. Daca ai alte intentii, nu e nicio problema! Inchei cu multumiri si cu promisiunea ca iti voi trimite prin posta si urmatoarea carte, "Hotel in Atlantida", care urmeaza sa apara la sfarsitul lunii mai, tot la Galati, editura Uniunii Scriitorilor - Antares. Cred ca va fi pe gustul tau, sunt tot poeme mai meditative. Ceea ce postez eu mai recent pe blog, poeme mai dure, mai realiste, nu fac parte din "Hotel in Atlantida".

    RăspundețiȘtergere

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate