Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 15 decembrie 2011

Babilon

Asfinţit-a zborul
şi cetatea asta n-a mai căzut.
Ba şi-a fortificat temeliile
pe zdrenţuirea lor azurie.

Cui să mai strig să mi se arate
poarta,
să ies?...

- Porţile sunt pecetluite pe veci,
fâlfâie a noapte cucuveaua.

Doar ciocârlia, scrutând tăria,
ne triluie în zori:

- Dincolo de ziduri cresc armate
de crini!...

Drum al hoţilor de cai sălbatici

Sunt un morman de pământ dospit,
sicriul nu mă-ncape,
mă vomită spre stele.
Le rog să mă cearnă în beznă -
ele mă vor să le fiu alee.

Nu mai ştiu să fiu cale lactee
ci doar drum al hoţilor de cai sălbatici
ce se nasc din valuri.
Alungă-mă şi tu,
adică ţese-mi maluri!

vineri, 28 octombrie 2011

Cruţarea îngerului


Of, îngere!
Destul ţi-am ars aripile
cu flacăra-nnoptată;
destul ţi-am îndesat pe bucle
sârma ghimpată de sânge.
Hai, dă-mi crucea înapoi!
Să o port târâind prin mocirlă,
prin nisip mişcător şi
zăpezi arzătoare.
Tu poartă-mi doar paşii
spoiţi de argilă spre cer.
Sau dacă îţi vor părea prea grei
sau veacul fi-va un străin ateu,
poartă-mi, îngere doar gândul,
pân la Dumnezeu!

joi, 27 octombrie 2011

destinul arborelui de cafea (tribut minulescu)


Hai să-ţi torn în cupa înnoptării
o noapte nouă -
noaptea mea:

banal, citeam din minulescu
la-ntâmplare
romanţe despre viaţa mea;

nimicuri arborând în drumul mare
destinul arborelui de cafea.

citeam zăcând a gând
pe perne moi
şi o aripă cum o ştii, nebună,
a zbunghit-o din criptă
spre umbra unei ploi
şi a-ntrebat de tine:
unde eşti, fior de lună?

duminică, 9 octombrie 2011

Întoarcerea din pustie

Trupul a plecat de acasă.

Fără scandal, fără beţie,
a fugit în pustie
să-şi facă templu şi altar
din florile ţesute
în cămaşa vîntului hoinar.

Sufletul, rămas singur,
şi-a zidit chilie
sub aripa unui mormînt.
drept lumînare, arde crucea;
lacrimă cu lacrimă,
pînă la pămînt.

După o viaţă şi cîteva morţi infantile,
cînd sufletul se va fi îmbrăcat
cu dor de veşnicie,
trupul spăşit, îmi va bate la uşă.

Cu zdrenţele atîrnînde peste umerii goi,
iertare va cere cu fruntea-n pămînt.
vecia-i va şterge cu un sărut
lacrimile de lut.

Şi mînă-n mînă, păşind peste trecut,
trup şi suflet, tainic petrecînd,
vor semna cu viaţa, noul legămînt.

Nicu Alifantis - Emoţie de toamnă, Nichita Stănescu

marți, 4 octombrie 2011

luni, 26 septembrie 2011

Lacrima dintre cruci

Dezbărată de ochi,
lacrima şi-a tras peste piept
direct salopeta de blugi;
şi la gât, una dintre cele trei cruci:
din dreapta,
din stânga, nu ştiu.
doar că între ele este încă pustiu.

Acolo, Cineva o aşteaptă s-ajungă.
să o înveţe citirea în stâncă,
grăirea în limba minunii,
visarea în clipa pădurii.

Dar ziua de lucru a lacrimii, e lungă:
un veac fără soare, fără lună,
doar faruri mimând o furtună.

Până acolo, în faţa oglinzii,
va mai cădea o brumă;
şi chiar doi-trei fulgi de nea.

Ajunsă acolo, nu va mai fi ea,
ci sufletul meu, menirea,
îmbrăţişându-şi răstignirea.

sâmbătă, 24 septembrie 2011

Rugăciunea Sfântului Siluan Athonitul pentru lume - Pe data de 24 septembrie, Biserica Dreptmăritoare face prăznuirea Sf. Siluan Athonitul


Doamne, îndreptează-ne, precum o mamă duioasă îşi îndreptează copiii săi mici.

Dă fiecărui suflet să cunoască bucuria mântuirii Tale şi puterea ajutorului Tău.

Dă uşurare sufletelor chinuite ale poporului Tău şi pe noi, pe toţi, ne învaţă prin Duhul Sfânt, să Te cunoaştem pe Tine.

Se chinuieşte sufletul omenesc pe pământ, Doamne, şi nu poate să se întărească cu mintea întru Tine, pentru că nu Te cunoaşte pe Tine, nici bunătatea Ta.

Mintea noastră este întunecată de grijile lumeşti şi nu putem pricepe bunătatea dragostei Tale. Tu ne luminează.

Milostivirii Tale toate îî sunt cu putinţă.

Tu ai spus în Sfânta Evanghelie, că morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia. Aşa fă acum: ca sufletele noastre moarte să audă glasul Tău şi să învie, întru bucurie.

joi, 22 septembrie 2011

Competitie spre fericire...

Incep prin a intreba:,, Care este definitia fericirii?"Fericirea este o stare de bine ce are ca substrat inconstientul uman si se manifesta printr-o stare de bine involuntara, o intensitate puternica a unor trairi, un impuls de a pasi mai vioi pe drumul vietii :).
Reflectand asupra definitiei, ajung la concluzia ca fericirea are o "definitie" diferita cu fiecare om, si folosesc notiunea de ,,om" pentru ca celelalte vietuitoare sunt incapabile de a ne comunica verbal despre fericirea lor, ele doar o pot arata prin fapte :).De ce aceasta concluzie?Pentru ca ,urmarind ceea ce se intampla in jurul nostru, vad fericirea infatisata in fel si chip:) , unii oameni se simt fericiti cand primesc o marire salariala sau orice beneficiu financiar, altii vad fericirea in a avea ,,tot ce iti doresti"fara minimum de efort, iar o mica parte,dupa parerea mea, vad fericirea ca fiind acel sentiment ce are ca factor primordial ,,inima" .Constientizand situatia, am inceput sa ma comport ca un copil la varsta precocee cand orice vede ii este strain si doreste sa stie ,,ce este" si ,,de ce este".:).Astfel ca intreb: ,,Ce fericire este aceia cand primesti o suma de banii, sau ai,,lumea la picioare"?Sunt de acord cu sintagma ca,,banii sunt o necesitate a vietii", dar o sustin pe cea care spune ca,,banii nu aduc fericirea!:) ".
Oamenii , cu diferitele lor feluri de a fi , desi au fost TOTI creati de Dumnezeu, sunt, in fiecare zi ,in competitie spre fericire..o fericire efemera, care dureaza atat de putin si duce catre niste aspiratii tot mai greu de atins.Ei nu stiu, insa, ca fericirea pe care ei o tot cauta sunt in lucrurile marunte pe care ei omit a le vedea, fiind acaparati de alte ,,atributiuni".
Ca fiecare om, si eu sunt intr-o competitie spre fericire:). M-am gandit la o cariera care sa ma caracterizeze si sa-mi fie de folos in viata, zis si facut, nu a fost greu...dar nu am simtit fericirea pe care o doream in suflet!Am reflectat, si m-am oprit din a mai alege,,cariera" in aducerea fericirii in viata mea, asa ca am ales cu,,inima", acea mica parte a organismului uman care nu are functie decat de a,,ticai"continuu...dar care de fapt reprezinta totul,biologic vorbind!Astfel ca am revenit la lucrurile simple care mi-au adus dintotdeauna fericirea aceea de te face sa zambesti fara sa vrei, sa imparasti zambete peste tot chiar si strainilor, aceea in care stralucesti radiind de fericirea interioara :).Iubindu-mi familia si aproapele ,iertand greselile mele si ale celorlalti, si avand credinta ating apogeul competitiei spre fericire in fiecare zi!:) Fa si tu la fel si viata iti va zambi ,probabil, in fiecare zi!:)

Flori de vară-toamnă






luni, 19 septembrie 2011

Templul nemuririi

A zori miroseau
fiorii tăi târzii,
a ploi de vară, cu trăznet,
corzile-ţi viorii,
a oaze-n pustiu
săgeţile-ţi cereşti,
a liliac în floare
templul nemuririi.

se dedica bunei mele prietene Anca Baiceanu

vineri, 16 septembrie 2011

Despre efemeritate...

Ne-am obisnuit cu totii sa ne asumam lucruri pe care le consideram a fi personale si ne asteptam ca ceea ce ne apartine sa nu ia sfarsit niciodata.:).Consider ca singurul lucru nemuritor este doar credinta in Dumnezeu :)..restul totul este EFEMER!Inca din cele mai vechi timpuri acest,,termen" atat de dureros ,dar real, s-a dovedit a fi parte din viata umanitatii.Insusi Iisus a avut parte de o viata efemera pe Pamant,ca si Sfanta Fecioara Maria si ceilalti Sfintii ai Istoriei noastre crestine.:).
Privind in jurul meu, ma intrebam ,, as putea influenta incetinirea sau chiar oprirea efemerizarii?"...Raspunsul e greu de dat, insa tind sa cred ca nu este imposibil:).De exemplu, as dori ca lucrurile atat de simple, dar deosebite, ce ne inconjoara sa le putem salva de la,,finalul tragic":o floare, un ornament, un tablou, o carte de rugaciuni...toate o data cu timpul si alti factori externi se degradeaza si intr-un final ajung,la fel ca si oamenii, intr-un moment de final al vietii lor.O floare poate fii salvata daca este ingrijita mai mult si ii sunt asigurate conditiile optime de supravietuire,la fel si un ornament,un tablou sau o carte pe care am putea sa o pastram intr-un loc de cinste, unde factorii degradabili sa nu afecteze rapid existenta acestora.Oamenii nu ii putem salva in totalitate, doar putem influenta o viata mai frumoasa si mai fericita pe Pamant prin credinta, speranta si..de ce nu?..iubire!Un om fericit poate lumina viata celor ce il ingrijesc si ii sunt prin preajma, poate aduce zambete pe fete si poate...intr-un final, opri efemeritatea!Hai sa zambim continuu, sa iertam, sa iubim aproapele si sa ajutam cum putem semenii noastri pentru o viata mai buna a tuturor!

marți, 13 septembrie 2011

Ascunde-mă de mă caută! Sonet

Ascunde-mă-n tine şi fă-mă uitat,
ascunde-mă-n cireada de clipe-ale vieţii,
ascunde-mă-n noaptea uitării de zeu
ascunde-mă-n golul tristeţii.

Mă caută apoi prin livezi cu smochini,
mă caută la poluri deşarte,
mă caută-n cenuşa focurilor vii
şi-n visele iubitelor moarte.

Nu, n-am să vin din pădure
cu vreascuri în plete-mpletite,
nici din pământ n-oi ţâşni ca o apă.

Ci din tine-am să mă nasc, pe sub ochi,
îţi voi fi lacrimă
şi tu îmi vei fi dragă.

joi, 8 septembrie 2011

Ne vedem la altar! (pseudo-poezie)

Ţi-am intrat prin efracţie în gând.
Lipseai.
După semnele lăsate,
cel mai probabil fumai.
Un joint din ultima noapte de mai.

Te-am aşteptat un timp,
am răsfoit o revistă
şi un volum de poezii lăsat pe pat,
ba chiar mi-am aruncat un ochi indecent
într-un jurnal de-al tău de demult.

Aşa am aflat că ai fost cândva pământ.
Că ţi-ai marcat fecioria cu o pală de vânt.
Şi la final, cât pe ce să naşti un cuvânt;
Dar ai avortat doar o vorbă şuie.

Şi... Dar, pst, ai intrat.
Nu mă vezi.
Te rogi de un înger să te suie,
şi îi promiţi că îi ridici statuie.

Mă furişez şi dispar.
N-am să îţi ridic statuie;
Ne vedem la altar!

Naşterea Maicii Domnului

Azi, 8 septembie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria, din sfinţii şi drepţii părinţi Ioachim şi Ana.
Este practic piatra de temelie pusă la zidirea mântuirii neamului omenesc. Acum îşi începe Dumnezeu planul Său de mântuire a neamului omenesc.
Începe pregătirea terenului, se apropie plinirea vremii...

Urez tuturor celor ce poartă numele Fecioarei Maria, un sincer "La mulţi ani", şi fie ca Maica Domnului să îi ocrotească sub sfânt acoperământul său.

miercuri, 7 septembrie 2011

Fantoma inocenţei mele

Găgăutza a dat startul la "Fantoma inocenţei", şi i-a plasat-o, ca o provocare lui Flayerboy. Aşa a apărut şi "Fantoma inocenţei lui". Mie nu mi-a plasat-o nimeni, dar am luat-o singur. Am să o scriu în stilul meu, puţin livresc...
Mircea Eliade scrie în "Sacrul şi Profanul" despre timpul sacru locul sacru. Pentru el, timpul sacru este ciclic, revine la zile mari, practic se traduce cu o trăire anamnetică a unei secvenţe cu o insemnătate aparte, în cadrul unei sărbători. La mine, timpul sacru nu păţeşte la fel. Ci rămâne pentru totdeauna un timp pierdut, ca la Proust. Căci timpul sacru pentru mine, rămâne copilăria. Iar locul sacru aferent, rămâne casa părintească, dar la pachet cu strada, ca în "Maidanul cu dragoste" a lui G.M. Zamfirescu.
Da, strada! Şi mai ales prietenii: Alin, fraţii Vlad, Găbitzu (alias Flayerboy), regretatul Iuli Arion şi ceilalţi. De ce îi iubesc? Pentru că... Trebuie spus din capul locului că eu, din clasa a V-a, am început să învăţ la Slobozia. Acolo eram oarecum marginalizat, ca băiat de la ţară ce eram, fapt pentru care am acumulat oarece complexe şi frustrări. Veneam acasă în weekend. Iar atunci, ei mă chemau la joacă, neprivindu-mă, desigur ca pe un trădător de neam şi patrie, cum au făcut-o şi alţi foşti colegi; şi eu, îndesam în buzunarele hainelor de oraş toate complexele şi le puneam frumos pe umeraş. Frumos dar totuşi aruncate ca pe o povară luată de pe suflet. Ieşeam afară mai liber, mai eu. Şi jucam fotbal pe maidan, sau ne luam la trântă. Trânta se dădea pe nisip şi fireşte, în joacă. Organizam "turnee" şi ne luam numele personajelor din "Dragon Ball": Songoku, Ianka, Crilin, Tenşinhan, Maestrul Ţestoasă, etc.
Cum spunea şi Flayerboy, ne apuca noaptea, ne prindea ploaia, ne ardea soarele, dar nu conta. Strada era a noastră.
Vara era de vis. Niciun compromis: joacă din iunie până în septembrie. Ce tineri eram şi ce frumoşi.
Şi-acum am putea spune că suntem tineri, dar mai avem şi gânduri, şi greutăţi...
Atunci eram cu toţii în Rai. Acum ne inventăm noi câte un Rai, la răstimpuri. E frumos, dar trece repede. Cum repede or să treacă şi aceşti ani în care încă mai putem să visăm, sau chiar să ne jucăm... cu viaţa. Vor venii anii în care se va juca ea cu noi. Şi-atunci vom chema iar fantomele inocenţei să ne panseze rănile sufletului. Şi ele vor veni cu siguranţă.
Deci, dacă mă gândesc mai bine, n-o avea copilăria obiceiul să fie ciclică, ca timpul sacru al lui Eliade, dar fantomele inocenţei, da.
E bine şi aşa!

luni, 5 septembrie 2011

Fluierând a coarne cu aripi


Cornul meu stâng,
întors boureşte spre Tine,
şi-acoperă fluieratul cu-aripa

- prin tină nu pătrunde
obida -

Cel drept,
îndreptat spre aspidă,
se lasă aripat de albul arid.

Fantoma focului
joacă hora în ritm de spirală
cu zimţi.

sâmbătă, 3 septembrie 2011

în toamnă mă oglindesc


în toamnă mă oglindesc
ca-n vechea rană,
pe care mi-o pansez
cu praf de zbor;

din frunze nu-mi voi face
azi covor,
ci casă îmi voi construi
pentru bufonul evadat
în vamă.

vineri, 2 septembrie 2011

Dervent, Dervent....







Scurtul pelerinaj din zona Prahova-Braşov nu a făcut altceva decât să îmi deschidă apetitul spre ceea ce se cheamă armonioasa îmbinare de linişte, duh de rugăciune şi cultură, adică spre mănăstiri. Dar sufletul meu tânjea după prima iubire... adică Dervent. Aşa că Duminică, în ajunul sărbătorii Tăierii Capului Sf. Ioan Botezătorul, am purces spre Mănăstirea Dervent. De această dată singur. Am ajuns aici în jurul prânzului. De cum am păşit pe poarta mănăstirii, am fost suspendat, ca să nu zic răpit, într-o altă lume, ce aducea cred, a RAI: liniştea se anina sfioasă în ace de brad, în petale de flori, în frunze de sălcii. Iar salba de sculpturi m-a întâmpinat ca de fiecare dată cu aerul rece şi alb al marmurei ce naşte minuni culturale şi artistice. Obosit după drum, mi-am luat un scurt răgaz, spre a-mi limpezi gândurile. Seara, am ieşit la slujbă: priveghere pentru marea sărbătoare ce urma. Am vorbit cu Maica Domnului, am vorbit şi cu Crucea făcătoare de minuni. Doamne, câte îţi poate spune tăcerea unei pietre... Dar ce piatră?! Una care izvoreşte tămăduiri. Şi chiar am aşa o convingere că deja au început să se ţină de cuvânt Sfânta Cruce şi Maica Domnului.
Am rămas în Dervent până joi de dimineaţă, iar în tot acest timp, mi-am umplut sufletul cu fiorul rugăciunilor, cu folosul slujbelor, cu rostul cuvintelor părinţilor, şi în special cu ale Părintelui Atal, cel care are marele har al pansării sufletului prin cuvânte frumos ticluite, şi nu în ultimul rând cu sudoarea spirituală pe care o dă ascultarea.
Am plecat folosit de aici. Am înţeles mai bine cât de frumoasă este călugăria, dar totodată şi cât este de grea. Am înţeles că pentru a fi călugăr nu e nevoie doar să zici "Doamne, Doamne", ci să şi împlineşti întocmai fiecare cuvânt al Domnului.
Inima mea s-a rupt, cumva pe din două: o parte regretă şi acum că nu poate împărtăşi această minune a călugăriei, iar cealaltă se bucură de folosul sufletesc cu care s-a încins.
Din păcate, întoarcerea în lume a coincis cu "servirea la prânz" a meniului "Deşertăciuni zilnice": rachete şi plete, moarte infante şi scoici imperfecte.
Dar totuşi, Derventul rămâne în inima mea, şi din când în când o mai înrourează cu amintirea câtorva zile trăite în Rai.

miercuri, 24 august 2011

Doar pentru ea, pentru sufleţel...

mă bate de mult gândul să-ţi scriu. nu te ştiu prea bine. nici nume, nici vârstă, nici localitate. Doar multe alte detalii din drumul pe care tu îl vezi ca fiind doar spre moarte.
pâi ce să îţi spun eu, dragă sufleţel?
o să îţi povestesc câte ceva despre cortină... odată am zis, aşa, într-o doară, că o cortină nu cade niciodată definitiv. şi când zic cortină mă gândesc la ceva negru care cade peste ochii minţii. cortina este păcatul care ne asupreşte pe toţi. este senzaţia de gol existenţial, de final de drum, de moartea speranţei. deznădejdea pură. iar în ultimă instanţă negarea lui Dumnezeu. ştiu că tu nu vreai să ajung aici. dar aşa curge râul.
acum, hai să facem drumul invers:intuirea lui Dumnezeu-nădejde-speranţă-nou început de drum-suflet deschis spre preaplin de lumină-şi iată cortina se redică încet, dar sigur, şi lumina din ochii publicului ce asistă la noul tău spectacol, se va năpusti asupra ta.
ştiu că pentru tine astea sunt doar cuvinte frumoase, cu greu percepute ca reale.
chiar şi eu, un nostalgic pătat de real doar pe iris, sunt conştient că la nivelul raţionalului, totul pare utopic, mai ales atunci când cortina este de plumb, ca în cazul tău. dar ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă. iar de vei avea credinţă cât un grăunte de muştar, vei zice cortinei ridică-te şi te va asculta.
ştiu, iar vorbesc ca un viitor preot, dar asta sunt. la mine credinţa este cuvântul de ordine.
şi una din credinţele mele este că tu vei avea capacitatea să îţi ridici de pe ochi cortina cea de plumb.
îţi las ca ajutor, aripile spre RAI pe care ţi le doreai: prietenia mea şi sprijinul nemărginit.
pe curând!

Romanul unei vieţi de sfânt


Romanul unei vieţi de sfânt
de Romeo Aurelian Ilie

De obicei, despre sfinţi scriu hrisoavele bisericeşti în lucrări de genul „Martirologiilor”, „Sinaxarelor”, „Proloagelor” sau a „Vieţilor Sfinţilor”. Scrieri tributare anumitor canoane de exprimare, şi anumitului limbaj, nu de pus la zid, nici de lepădat, dar nu tocmai literar, ceea ce îl face cu greu înţeles de către cititorul nepbijnuit cu limbajul bisericesc.
Şi totuşi, în vremurile din urmă, cu siguranţă din pronie divină, interesul pentru sfinţi a atins şi pe unii scriitori cu pregătire filologică remarcabilă. Este şi cazul scriitorulul grec Sotos Hondropoulos (1911-1989), care a scris nu mai puţin de 13 romane biografice despre anumiţi sfinţi ai Ortodoxiei. Începe cu „Sfântul Nectarie – Sfântul secolului nostru”, continuând şi cu alţii, dintre care amintim pe cei mai reprezentativi: Sf. Ap. Ioan Teologul, în „Fiul tunetului”; „Alexie, omul lui Dumnezeu”; Sf. Ier. Nicolae al Mirei Lichiei, în „Sfântul mărilor” şi Sf. Maria Egipteanca, în „Pocăinţă în pustie”.
Ne vom ocupa în cele ce urmează de romanul biografic: „Sfântul Nectarie – Sfântul secolului nostru” , roamn care de altfel le-a generat şi pe celelalte, prin succesul repurtat.
Dar, pentru a cunoaşte câtuşi de puţin personalitatea sfântului la care facem referire, voi rezuma în puţine cuvinte, viaţa acestuia. Sf. Nectarie, în viaţa pământeană Nektarios Kefalos, era originar din localitatea grecească Chios. Încă de mic se simte atras de viaţa bisericească, de linişte, de frumuseţile Ortodoxiei, remarcându-se încă de pe atunci ca un vaşnic slujitor al Domnului. Chiar tatăl său îl vede sau mai bine zis, îl străvede un viitor sfânt – momentul este redat în text sub o mare înrâurire de emoţie - . Împins de sărăcie, este nevoit să plece de acasă de copil, să muncească şi să se întreţină. Ajunge victima unui patron crud care îl bate, iar în afară de mâncare, nu îi dă niciun ban. Însă răbdarea şi credinţa pe care le-a arătat încă de pe atunci, i-au dat o strălucire care l-a făcut remarcabil în ochii unor oameni credincioşi, temători de Dumnezeu şi cu o oarece stare. Aşa a ajuns tânărul Nectarie să îşi urmeze şcoala, apoi Seminarul Teologic şi Facultatea de Teologie, încheind cu titlul de doctor. Între timp se călugăreşte la mănăstirea „Nea Moni”. Tot prin intermediul binevoitorilor săi, ajunge să-l cunoască pe Sofronios, Patriarhul Alexandriei, care uimit de calităţile sale sufleteşti şi intelectuale, îl ridică până la rangul de Episcop sau Mitropolit de Pentapolis, oferindu-i în slujbă şi Biroul Patriarhal din Cairo, precum şi conducerea administraţiei ecleziale. Cu toate aceste ranguri, el rămâne smerit şi cu o vădită aplecare spre ascetism şi spre milostenie. Dar tocmai aceste virtuţi îi vor aduce pe umăr crucea ce o va purta toată viaţa. Căci invidia pe care o trezeşte în ceilalţi episcopi, precum şi teama acestora de a nu ajunge Nectarie Patriarh, fapt ce ar fi adus schimbări radicale şi în defavoarea lor, fac ca acesta să cadă pradă unor uneltiri şi să fie izgonit din Egipt şi forţat să renunţe la toate rangurile şi funcţiile ce le avea.
Aceasta ar fi, literar vorbind, intriga vieţii sfântului Nectarie. Şi iată-l din nou în Grecia, dar de data asta surghiunit şi hăituit. Dacă am înşira toate chinurile şi nedreptăţile pe care le-a avut de suferit şi în pământul patriei natale, din pricina infamiilor egiptenilor, ar însemna să întind prea mult povestirea mea, ceea ce, chiar dacă ar zidi sufleteşte cititorul, ar fi păgubitor din punct de vedere literar. Dar ca să împac ambele probleme, voi rezuma toate acestea spunând că sfântul nostru a răzbit prin toate, urmând şi transformând în fapte, îndemnul Mântuitorului: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc”(Matei 5, 44). Iar împlinirea acestui crez, i-a adus şi două mari împliniri: cârmuirea Seminarului Teologic Rizareios, pe care l-a transformat într-o academie duhovnicească unde ştiinţa de carte se împleteşte cu trăirea ortodoxă, şi durarea mănăstirii de maici „Sf. Treime” din Egina, unde a sădit cuvântul Domnului cu mult folos.
Revenind la analiza lucrări lui Sotos Hondropoulos, aş vrea să remarc că avem de-a face cu un scriitor instruit, care reuşeşte să îmbine literatura cu istoria, ba mai mult, făcând muncă de cercetare în domeniul teologiei, reuşeşte să asimileze importante noţiuni de liturgică şi drept canonic bisericesc, pe care le mânuieşte în scriitura sa, cu siguranţa unui teolog de formaţie.
Dar ceea ce tronează peste toate calităţile, şi ceea ce face şi romanul să difere fundamental de genul literaturii strict-religioase, este fervoarea literară a autorului. Acesta se remarcă atât prin limbaj, care este unul colorat, plin de metafore acolo unde circumstanţa scriiturii o permite, situaţie în care emoţia copleşete totalmente istoria, dar şi tranşant, aducând a limbaj de cancelarie, atunci când expune chestiuni oficiale.
De asemenea se remarcă şi îndemânarea cu care construieşte un stil ce trimite romanul în tabăra beletristicii, caracterizat prin folosirea unor tehnici proustiene de tip flash-back emoţional: relatarea copilăriei personajului apare în economia romanului ca o amintire a acestuia, generată de un element comun: plimbarea cu vaporul.
Remarc de altfel şi faptul că Sotos Hondropoulos nu scrie doar o biografie frumos ticluită în cuvinte alese, ci strecoară şi file de bibliografie, menţionând, în împrejurările potrivite şi numele unor lucrări scrise de Sf. Nectarie, cu siguranţă din dorinţa de a determina cititorul să caute şi să îşi hrănească sufletul şi cu cărţile sfântului părinte. Astfel de lucrări sunt: „Despre nemurirea sufletului”, „Despre sfintele parastase”, „Despre Maica Domnului, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria”, „Despre sfinţii lui Dumnezeu”, „Despre Taina Sfintei Euharistii”, „Despre Pocăinţă şi Spovedanie”, etc.
În încheiere găsesc de cuviinţă să aduc un umil omagiu scriitorului Sotos Hondropoulos, mulţumindu-i pentru această carte de zidire sufletească, iar pe Sfântul Nectarie să îl rog să mijlocească pentru mântuirea sufletelor noastre, la poalele Tronului Dumnezeiesc.

luni, 22 august 2011

Pelerinaj în judeţele Prahova şi Braşov






În ziua de vineri, 19 august a.c., eu şi prietenul meu Seby am purces într-o nouă călătorie cu iz de pelerinaj. Zona vizată acum, judeţul Prahova şi în special Mănăstirea Crasna.
Am pornit de acasă cu puţin înainte de ivitul zorilor, iar răsăritul ne-a surprins la Urziceni, unde am făcut un binevenit popas pentru cafea şi un mic dejun copios, la o familie foarte binevoitoare, rude de-ale prietenului meu.
Apoi ne-am aşternut la drum. Primul popas, de această dată duhovnicesc l-am făcut la Mănăstirea Zamfira, lăcaş care se remarcă prin faptul că este pictată în întregime de Nicolae Grigoresc, care pe atunci avea doar 18 ani. De asemenea, de menţionat, aici îşi dorm somnul de veci protopsaltul Ştefanache Popescu şi o parte din familia istoricului Nicolae Iorga.
După această gură de aer proaspăt, ne-am continuat drumul. Şi iată-ne ajunsi în satul Izvoarele, la poalele muntelui ce străjuieşte Mănăstirea Crasna. Iar pentru a ajunge acolo, am preferat drumul la picior, prin pădure, pe coline. O, Binecuvântare! Liniştea şi aerul curat al pădurii de munte, combinaţie de brad şi foiase, ne-a răpit aproape de extaz. Apoi am parcurs o bucată de drum printr-un ceva mai accidentat, dar nu ne-a biruit frica, având în minte cuvintele psalmistului din psalmul 22: "Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi". După încă un hop ce a însemnat un podeţ de lemn aparent şubred, dar foarte rezistent şi un nou pasaj de mini serpentine, ajungem la mănăstire. O, Rai! Câtă frumuseţe de jur-împrejur. Biserica veche ne chema prin cântarea ce se auzea dinăuntru, fiind slujbă, cea nouă ne ademenea prin frumuseţea picturii exterioare. Am intrat la slujbă, în biserica veche. Se săvârşea Taina Sf. Maslu. Ne-a fost de mare folos duhovnicesc. Apoi am fost poftiţi la masa. Am onorat invitaţia, nu înainte de a arunca o privire şi în biserica nouă,unde am rămas profund impresionaţi de frumuseţea picturii şi mai ales de paraclisul cu hramul "Duminica Sfinţilor Români", unde tot norul de martori ai sfinţeniei ce a binecuvântat pământul ţării noastre, te întâmpină cu glas de îngeri. Cu greu ne-am dezlipit de acest colţ de Rai. Am făcut cale întoarsă pe acelaşi drum anevoios. Doar că acum nu ni s-a mai părut deloc aşa, întrucât pluteam pe drumul de munte, tovărăşind frunzele foioaselor, care se ridicau de la pământ, la răstimpurile câte unei pale de vânt.
Api, setea noastră de binecuvântări a fixat o nouă ţintă: Mănăstirea Cheia. Doar că, până acolo, ne-a atras atenţia o altă mănăstire: Suzana, datând din secolul XVIII. Aici se află şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, numită "Maica Milostivirii". În biserica cea mare, restaurarea mobilierului era în plină desfăşurare, aşa că ne-am adăpostit sufletele în biserica cea mică. Aici am rămas plăcut surprinşi de pictură. Sfinţii erau atât de viu pictaţi, încât ai fi zis că sunt actuali, contemporani cu noi, că la răstimpuri coboară spre a ne da bineţe şi sfaturi şi binecuvântări.
Dar cum noi la Cheia aveam gândul, am continuat drumul înspre acolo. Doar că şi aici se desfăşurau lucrări de restaurare, aşa că atmosfera era puţin lipsită de fior mistic. Au admirat oricum pictura bisericii, realizată de Naum Zugravul, şi icoanele împărăteşti, operă a renumitului pictor de biserici Gh. Tattarăscu.
Iar cum timpul părea că nu se grăbeşte prea tare, după scurta desfătare de la Cheia, am purces spre un nou loc de închinare: Mănăstirea Caraiman. Doar că drumul înspre acolo, trece prin Predeal, iar aici ne-a invitat la un nou popas, Mănăstirea "Sf. Nicolae", amplasată pe un platou mirific, având o istorie zbuciumată care începe de la 1774, şi care în prezent găzduieşte o mică obşte de 5 maici. Am remarcat de asemenea frumuseţea peisajului montan ce străjuia ca o falangă complexul mănăstiresc de aici.
Şi iată-ne ajunşi şi la destinaţia oficială: Mănăstirea "Înălţarea Sfintei Cruci" Caraiman. Deşi recent înfiinţată, în 1998, aici s-a dezvoltat un maiestuos complex mănăstiresc: început cu bisericuţa de lemn, construită între anii 2000-2001, s-a continuat cu construirea bisericii mari între 2002-2007, aflată acum la stadiul de decoraţie picturală, care se anunţă a fi numai din mozaic. Din 2007 a început şi construirea lanţului de chilii ce împrejmuiesc cele două biserici. Dar adevăratul zid de apărare îl constituie lanţul muntos al Bucegilor, din care se remarcă ca un adevărat voievod, masivul Caraiman, ce înalţă binecuvântata Cruce, spre călăuzirea tuturor munţilor, dar mai ales a oamenilor.
De aici am purces spre casă. Nici drumul şerpuitor de munte, nici seara ce se lăsa, transformându-se în noapte, nu ne-a clintit din starea noastră de bucurie duhovnicească.
Mulţumim lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru călăuzire şi ferire de ispite şi aşteptăm să se coacă următorul prilej de pelerinaj.
Notă: Pozele de sus în jos: Crasna, Suzana, Sf. Nicolae Predeal, Caraiman.

joi, 18 august 2011

Vară săracă...

Oare vara se suspendă totul?
Totul este parcă cu susul în jos, nenatural. Prietenii apar şi dispar, inspiraţia mă ocoleşte săptămâni întregi, sufletul mi se joacă de-avaţi ascunselea prin univers...
Doar zbaterile şi îndoielile nu mă ocolesc...
Am trăit o juma de iubire, cum niciodată n-aş fi crezut că pot trăi. Bine barem că s-a terminat. Şi mai bine că o alta, cuminte, netrupească, aproape de angelism, i-a luat locul. Îi mulţumesc din suflet!
Până şi credinţa, deşi nezdruncinată, ţipă la mine că nu o ajut cu nimic, că nu îi dau nici o picătură de apă, nici o fărâmă de pâine, nici măcar bineţe, că nu o scot şi pe ea în lume, cum s-ar cuveni. Şi are dreptate. Mai nou descopăr că sunt frate geamăn cu ultimul om. Aş fi preferat să cred că doar el e frate cu mine, dar n-am ce-i face, tre să recunosc.
Sunt atât de infectat cu banal şi duhnesc a apă stătută, moartă, încât nici vizitatorii R.A.I.-ului nu îmi mai vorbesc. Poate că le repugn. Poate că se simte miros de soare degerat până şi pe blog. Halal blog. Nici măcar nu mai am prea multe de spus, ce pretenţii am de comentarii.
Mâine am să merg la Mănăstirea Crasna. Poate asta mă va repune pe poziţii, îmi va repune sufletul pe picioare... Poate asta va salva o vară şuie, o vară ce mi-a umblat nudă şi bolândă prin piele şi prin stele.
Doamne, nu mă lăsa!
Maica Domnului, dă-mi putere!
Nu vreau să ajung un suflet de pus în ramă, o amintire a ceva trecut, poate iubit cândva, dar oricum de mult uitat...
pe curând, poate pe ape mai limpezi...

luni, 15 august 2011

Cuviosul Arsenie Papacioc, despre iubirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu pentru noi

“Nu aş vrea să fiu înger ca să vorbesc despre Maica Domnului. Vreau să vorbesc ca om slab, să pot simţi adevărat dragostea şi mila Maicii Domnului.

Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători.

Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără.

O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare!

„O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!” Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine.

Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţa, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.

Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea.

Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii!

sâmbătă, 13 august 2011

Cultura fără Dumnezeu...

"fără evlavie faţă de Dumnezeu şi fără supunere înaintea legilor cereşti, fără respect faţă de veşnicele valori duhovniceşti, cristalul cel fin al culturii va crăpa şi se va sparge în mii de cioburi, lăsând în urmă doar jale şi pustiire" (Sotos Hondropoulos - "Sfântul Nectarie, sfântul secolului nostru").

P.S.: în curând voi reveni şi cu o recenzie a acestei cărţi.

miercuri, 10 august 2011

hop si eu in R.A.I :)


Bună tuturor! Numele meu este Mary şi sunt noua locuitoare a R.A.I-ului.:).Sunt încântată că am primit privilegiul de a-mi expune gândurile prin cuvinte tocmai în R.A.I. Fiecare fiinţă are calităţile sale angelice şi aspiră către un loc în RAI, şi, deşi locul meu de acum nu este cel din RAI-ul divin,R.A.I-ul de aici există pentru a ne încânta sufletele cu gânduri pure,liniştite,frumoase despre o parte din lucruruile minunate ce le avem pe Pământ şi pe care,datorită condiţiilor contemporane de trai,nu avem timp să le valorificăm mai mult.
Despre mine pot spune doar că ador comunicarea cu oamenii, iubesc să fiu utilă lor şi ca fiecare cuvânt pe care îl rostesc să fie pe placul celor ce mă ascultă, astfel că păşesc cu inima deschisă pe fiecare drum al vieţii înfruntând, cu un zâmbet, fiecare obstacol:).

duminică, 7 august 2011

mirosind a lapte de înger

sub coroana de spini netocmiţi,
odihneşte un fruct
încă necopt.

copiii din stradă
cu pletele aburinde a stele
ar vrea totuşi să muşte din el.

aşa li se năzare lor,
îndrăgostiţilor de zbor,
că miroşi a lapte de înger.

şi cred ei, că eşti bună,
regină neîntâmplată;

şi doar ei nu au gustat
din fructul cu umbra căzută.

sâmbătă, 6 august 2011

Omilia Sf. Teofan Zavoratul la SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI



Prin schimbarea Sa la faţă, Domnul arată la ce slavă ridică El în sine firea omenească.
Schimbarea la faţă a omului lăuntric este însă cu neputinţă fără harul dumnezeiesc, care se dă prin Sfintele Taine


“Prăznuind Schimbarea la Faţă a Domnului, suntem datori să ne însuşim însemnătatea ei şi să dăm chip în noi înţelesului ei. Nu pentru Sine însuşi a arătat Domnul, prin Schimbarea la Faţă, slava Dumnezeirii Sale în omenitate, ca Cel slăvit dinainte de veci. El a vrut să arate la ce slavă înalţă El în Sine firea omenească, iar prin aceasta pe orice om: slava Schimbării Lui la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: „Iată cum o să fiţi!”

Adevărat e cuvântul Domnului! Fără îndoială, asa sunt meniţi să fie toţi cei ce cred în numele Lui – însă aşa ne vom arăta de-abia după cea de-a Doua Venire a lui Hristos, după învierea tuturor şi după reorânduirea a toate; ne vom arăta când vom fi vrednici de aceasta.

Acum se pune întrebarea: cum să ne facem vrednici de asta?! Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să primim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa când S-a schimbat la faţă.

Iată spre ce trebuie, prin urmare, să se îndrepte toată grija noastră: să ne zidim după omul lăuntric (Rom. 7, 22), schimbându-ne la faţă în el din slavă în slavă de la Domnul Duhului (II Cor. 3, 18).

După cum ştiţi, este în noi un om lăuntric, omul cel tainic al inimii. Aţi ascultat, bineînţeles, cum le grăieşte Apostolul Petru femeilor:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară — împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (I Petr. 3, 3-4).

Sau, cum zice altundeva Apostolul Pavel:

„Mă rog să vă întăriţi în omul lăuntric prin Duhul lui Dumnezeu” (v. Efes. 3, 16).

Tocmai pe acest om lăuntric îl vom înălţa din slavă în slavă.

„Eu lumină am venit în lume”, zice Domnul. Lumina aceasta este lumina adevărului* adusă de El pe pământ, lumina cunoaşterii dumnezeieşti. S-a întunecat mintea noastră si s-a făcut beznă. Vine Domnul si o luminează. Când în locul adevărului intră în minte minciuna, ea se întunecă, iar când adevărul se întoarce în ea, se luminează si intră în slava sa. Slava mintii este cunoaşterea adevărului. Cu cât îsi însuşeşte ea mai mult adevărul, cu atât urcă mai mult din slavă în slavă. Vreţi să înălţaţi mintea voastră în slava Schimbării la Faţă? Umpleţi-o cu adevărul, pe care l-a adus Domnul pe pământ. Ştiţi în ce constă acest adevăr. Ni-l lămureşte Simbolul de credinţă si ni-l tâlcuieste Catehismul. El mărturiseşte că Dumnezeu există, si că El este întreit în Persoane – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită; că Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul Său, că poartă grijă de ea şi de fiecare făptură din ea, şi cu atât mai mult de om; că în afara lumii acesteia văzute este şi o altă lume, nevăzută, a duhurilor netrupeşti, din care o parte a căzut şi luptă împotriva lui Dumnezeu cu înverşunare; că am fost făcuţi pentru fericire, însă, din insuflarea duhului răutăţii călcând porunca, am căzut în protopărinţi şi răbdăm necazuri potrivit dreptei judecăţi a lui Dumnezeu; că Dumnezeu a arătat faţă de noi o nemărgi­nită milostivire, binevoind ca Dumnezeu-Fiul să Se întrupeze şi să pătimească pentru noi, că Acest Domn, îndreptăţindu-ne pe noi prin moartea pe cruce, a deschis intrare la noi darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh; că Acest Duh, după înălţarea la cer a Domnului, S-a revărsat asupra Sfinţilor Apostoli, iar prin ei şi asupra întregii omeniri, a înfiinţat pe pământ Sfânta Biserică, vindecătoarea, luminătoarea şi sfinţitoarea noastră; că cel care, unindu-se cu Biserica aşa cum este unit un mădular cu trupul, umblă în duhul ei, numai acela umblă în adevăr şi îşi pregăteşte fericirea în veşnicie; că moartea desparte sufletul de trup, dar acestea se vor uni din nou după înviere şi împreună fie vor fi fericite, fie vor pătimi veşnic, potrivit felului în care a lucrat omul pe pământ.

Iată adevăruri! Cine şi le însuşeşte unul după altul, acela alungă minciună după minciună şi intră tot mai mult pe tărâmul luminii. Iar atunci când mintea se umple de tot adevărul şi se uneşte astfel cu el şi se pătrunde de el în aşa fel încât nu numai că nu îngăduie nici un gând împotriva lui, ci, dimpotrivă, supune lui şi verifică prin el orice gând al său şi tot efortul său intelectual, omul alungă din sine tot întunericul şi se face pe de-a-ntregul luminat şi purtător de lumină. Mintea lui este mintea lui Hristos, potrivit apostolului (I Cor. 2, 16).

El se schimbă la faţă din omenesc în dumnezeiesc şi, îmbrăcându-se în lumină din întunecat ce era, luminează în sine însuşi şi îi luminează şi pe toţi cei dimprejur. Acesta este singurul mijloc de înnoire prin duh a minţii noastre (v. Efes. 4, 23). Aşadar cu această înnoire a minţii să vă schimbaţi la faţă (v. Rom. 12, 2), ştiind că toate celelalte învăţături, sunt potrivit apostolului, sunt gâlcevi ale răilor grăitori în deşert, stricaţi la minte, care înşeală şi se înşală (v. I Tim. 6, 5; II Tim. 3, 8; Tit 1, 10).

Să mergem mai departe. Înţeleptul Solomon spune că Dumnezeu l-a făcut pe om drept sau, aşa cum lămureşte Macarie cel Mare, l-a împodobit cu toată virtutea: cu frica de Dumnezeu, cu smerenia, cu blândeţea, cu înfrânarea, cu dragostea şi aşa mai departe. Când omul a luat aminte la sfatul şarpelui, a primit în sine sămânţa răutăţii egoiste, care, crescând, a dat naştere spinilor patimilor, care au înăbuşit virtuţile. Fiecare virtute a fost acoperită şi înăbuşită de patima potrivnică ei, şi omul a devenit în loc de blând – nestăpânit, în loc de smerit – trufaş, în loc de iubitor – urâtor şi invidios, în loc să fie iubitor de împărtăşire a ajuns pretenţios şi interesat, şi aşa mai departe.

Era luminat cu lumina dreptăţii şi a sfinţeniei, şi a devenit întunecat cu răutatea şi patimile. A venit Domnul să refacă frumuseţea noastră cea dintâi, şi iată ce porunceşte: fericiţi cei săraci cu duhul, fericiţi cei blânzi, fericiţi făcătorii de pace, fericiţi cei curaţi cu inima, fericiţi cei răbdători.

„Lepădaţi, zice, patimile, care vă necinstesc şi vă întunecă, şi fericiţi veţi fi. Refaceţi în voi înşivă curăţia obiceiurilor, întru care era fericit strămoşul Adam si sunt fericiţi locuitorii cerului”.

Fiţi sfinţi, zice Domnul, precum Eu sunt sfânt (I Petr. 1, 16). Şi aici nu este nimic de prisos şi exagerat, pentru că noi suntem după chipul Celui ce ne-a zidit. Chipul acesta a fost stricat prin cădere. El trebuie refăcut. Cum? La fel cum refac pictorii tablourile stricate. Ei ghicesc formele părţilor, găsesc culorile potrivite, aşa cum erau în original, şi refac ast­fel, parte după parte, întreg tabloul, aşa cum era acesta la început. Trebuie să refacem dispoziţiile cele bune, potrivnice patimilor. Astfel, să stingem mânia şi să primim în noi blândeţea, să înăbuşim egoismul şi să refacem dragostea, să alungăm invidia şi să ne întărim în împărtăşirea de bucuria aproapelui, să încetăm a mai osândi si să lăudăm, să nu ne mai însuşim cele necuvenite, ci să dăm, şi aşa mai departe. Astfel, dezrădăcinând patimă după patimă şi înrădă­cinând virtute după virtute, ne vom întoarce la curăţia dintâi; dezbrăcându-ne de omul cel vechi, ne vom îmbrăca în cel nou, care este zidit după chipul lui Dumnezeu, întru dreptate şi întru cuvioşia adevărului (v. Efes. 4, 22, 24), ne vom îmbrăca în Hristos, umblând întru înnoirea vieţii (v. Rom. 6, 4).

Lumina adevărului şi curăţia sfinţeniei şi a despătimirii sunt cele două laturi ale schimbării noastre la faţă lăuntrice. Nu o putem împlini singuri nici pe una, nici pe cealaltă. De aceea ni s-a făgăduit şi ni se dă harul Dumnezeieştilor şi Sfintelor Taine. Scânteia lui este pusă prin Sfântul Botez. Focul lui este hrănit toată viaţa prin Sfânta Pocăinţă şi Împărtăşanie, iar de înteţit este înteţit prin împărtăşirea de toate rânduielile rugătoare şi sfinţitoare ale Bisericii, fiind de trebuinţă credinţa şi faptele cele bune. Atunci când scânteia, căzând într-o materie care se aprinde cu uşurinţă, este înteţită de către vânt, ea se preface grabnic în flacără. Şi în noi, atunci când scânteia harului, pe care am primit-o la botez şi este nutrită prin pocăinţă şi Împărtăşanie, este înteţită prin ostenelile în cucernicie şi în bine, ea luminează nu numai înlăuntrul nostru, ci şi în afară.

„Foc, zice Domnul, am venit să aprind pe pământ, şi cât aş dori să se aprindă cât mai curând!”

Acest foc este focul harului Atotsfântului Duh, Care S-a pogorât în chipul limbilor de foc şi aprinde foc duhovnicesc în inimile celor ce Îl primesc. Voi ştiţi că aşa este. Şi să aveţi râvnă pentru păstra­rea şi înteţirea acestui foc. Când în om este acest foc, nici o osteneală nu este grea şi totul se face lesne. El aduce pace, curăţie şi putere, şi este acelaşi lucru ca aripile la păsări. Cu aripile sale, pasărea se înalţă în văzduh, iar în noi focul haric ne smulge de la cele pământeşti la cele de Sus, şi nu numai cu gândul, ci şi cu lucrul ne înalţă la desăvârşirea dumnezeiască. Focul, topind minereul impur, extrage din el metalul nobil în stare pură: aşa şi focul Duhului curăţă firea noastră, cea necurată. Mai mult: el se uneşte cu noi. Metalul nobil, in­trodus în cupru, îi adaugă acestuia din urmă sunetul său, foarte curat şi foarte plăcut: aşa şi harul, unindu-se cu duhul nostru, îi împărtăşeşte curăţia sa cea dumnezeiască, atât conştientizată lăuntric, cât si vădită în afară.

Iată mijlocul de a ne schimba la faţă! Să ne însuşim dogmele credinţei şi să hrănim cu ele mintea noastră; să dezrădăcinăm patimile şi să înrădăcinăm dispoziţiile cele bune, iar în primul rând să înteţim în noi harul prin mijloacele harice care sunt cuprinse în Biserică. Aşa va vedea şi aşa se va schimba la faţă omul nostru lăuntric, tainic. Acesta va fi Ioan al nostru – haric, Iacov — drept, Petru - râvnitor în credinţă. Aşa se împlinesc în noi legea şi prorocii – Moisi şi Ilie! Iar sfârşitul care este? Acela despre care Ii vorbeau ei Domnului: a intra în slavă după ce vom fi suferit şi pătimit în ostenelile de a plăcea lui Dumnezeu, înainte de a-şi lua zborul în văzduh, fluturii cei frumoşi sunt închişi în crisa­lide urâte la înfăţişare: si omul nostru lăuntric, atunci când lucrează asa cum îi arată Dumnezeu, se pârguieşte în pofida învelişului grosolan al trupului şi a exteriorului lipsit de strălucire. Când va veni sorocul, el va lepăda trupul cel gros, se va rupe din legăturile dinafară, în care îl ţine curgerea vieţii acesteia, şi işi va lua zborul în Sus – către Dumnezeu, în ceata îngerilor şi a sfinţilor, ca să petreacă acolo de-a pururea, întru veselie şi bucurie, până la învierea cea de obşte, când va începe deplina fericire fără sfârşit.

Domnul să vă ajute să fiţi în aşa fel, încât schimbându-vă la faţă aici să vă învredniciţi a intra în slava Lui în veacul ce va să fie. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

marți, 2 august 2011

Dumnezeu - rugătorul - aproapele (ţinta rugăciunii)

Zi de vară... singurătate... Mă gândeam blamând cât sunt de singur. Apoi mi-am luat repede seama şi mi-am zis: nu sunt singur! Dumnezeu este cu mine. Dar "alt-eul" meu mă ia peste picior: Dumnezeu, Dumnezeu, dar ai nevoie şi de cineva aproape... Dumnezeu nu îşi află expresia în aproapele?... Ba da, zic, cu tot cerul peste mine...
Apoi mă gândesc iar: dar pustnicii? ei ce se fac de aproape? de unde să-l ia? ei nu sunt singuri doar cu Dumnezeu?
Pâi nu e chiar aşa... că indiferent dacă aproapele este sau nu pe-aproape, el este neapărat în rugăciune. nici Dumnezeu nu dialoghează cu rugătorul dacă acesta este un egoist care se roagă doar pentru sine. rugăciunea trebuie să se facă pentru aproapele.
Avem practic de a face cu un triunghi: Dumnezeu - rugătorul - aproapele (ţinta rugăciunii).
Care va să zică, Dumnezeu cel în Treime slăvit, tot în treime lucrează...

duminică, 31 iulie 2011

Valeria Ciobanu, un nume nou pe "Unindu-ne întru Poezie"

Bloguleţul literar-unionist "Unindu-ne întru Poezie" găzduieşte de azi o nouă poetă: Valeria Ciobanu, din Glodeni, Rep. Moldova. Pentru început, şi-a făcut debutul cu 3 texte (că aşa şade bine unui debut respectabil):
- aşteptare;
- zborul dorului;
- dor de mama;
Sper să vă placă tuturor!
Alături de ea, mai puteţi citi texte relativ recente şi de la noi, ceilalţii, consacraţii: Diana, dna. Maricica, Maria, eu, Ioana şi Katy.
Hai să anexăm Basarabia cu stiloul!!!

sâmbătă, 30 iulie 2011

regina mea şi vântul

vântul venea spre cruce,
la odihnă;
dar aici loc nu găsi, defel-
regina mea îşi dormea frumuseţea
sub piroane de oţel.

vântul îşi plimbă spre oglindă
colinda;
dar aici fu din nou alungat-
regina mea aici îşi spăla
păcatul de-a lepăda
coroana de spini de pe cap.

vântul îşi mână apoi
porţile-n vamă,
să fugă-n nadiruri întoarse;
aici regina mea înşira insomnii
şi vinul îl turna
peste pleoapele arse.

vântul îşi trimise la fântâni
dorul. să se-nece-n delir;
regina mea servea focului
venit la ospăţ
hălci de apă în blide de rubin.

vântul îşi vântură avântarea
spre-abisul cu toamna în plete;
regina mea la izvor se scălda
şi din apa cea vie
împletea verighete.

vineri, 29 iulie 2011

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri
de Romeo Aurelian Ilie

Scriitoarea Florentina Loredana Dalian, ne propune spre lectură o nouă carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean, 2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman, nu este atât acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea. Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia, are menirea de a le îmbogăţii pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil, iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma scurtuluzi conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman. Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite. Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate; amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de minuţios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte, într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce acasă tot singură şi tot nefericită.
Rămânând la înşiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor şi al dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istoriseşte „drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deşi nu avem de a face cu o dramă logică, totuşi, amploarea pe care o ia trăirea copilei, precum şi modalitatea de relatare a situaţiei, oferă fragmentului un puternic conţinut emoţional, generând de altfel şi un accentuat impact psihologic asupra cititorului. De remarcat la acest capitol şi puternica influenţă a sentimentului religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricăt de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut motivele să o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei paranteza menţionând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că unele capitole pot fi citite şi ca proze scurte de sine stătătoare.
Revenind la construcţia narativă practicată de autoare, consider că alegerea de a pune naraţiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca şi rolul de naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranţă stările sufleteşti nu ar fi fost reperate cu acelaşi dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în universul său terţial. De asemenea, trebuie remarcat şi limbajul extrem de plastic, care alternează între ironie crasă şi lamentaţie de factură elegiacă, combinaţie care, pe de o parte ţine cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente de interiorizare uşor bolnăvicioasă şi zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai multe ori mai sănătoase şi mai fructuase.
Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărţi, care pentru mine rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre nuanţele nefericirii cu toate cauzele şi efectele ei.
Aştept cu nerăbdare noile apariţii marca Florentina Loredana Dalian.

joi, 28 iulie 2011

Cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc

Arhimandrit Arsenie Papacioc : ”Vă mai spun ceva; fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! UN MOMENT E FOARTE IMPORTANT DACĂ ŞTII SĂ-L TRAIEŞTI. Deci trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lasaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu traieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta.”

duminică, 24 iulie 2011

o nouă piesă marca B.U.G. Mafia şi Loredana

B.U.G. Mafia recidivează fericit cu o nouă piesă cîntată în colaborare cu Loredana Groza. Este o melodie care vorbeşte despre situaţia din ţara noastră, în aceste vremuri din urmă... Şocant şi emoţionant... poate va şi vindeca nişte atitudini...
Mulţumim Mafia!

Armata tăcerii tropăind

Armata tăcerilor tropăie
nervoasă
pe urmele noastre
zburînde;

Suflarea ei falsează-n
alăute;
de mîinile ei fug fluturi
şi albine...

Privirea ta mă îngereşte,
şi, Doamne, e aşa de bine!

se dedică Ancutzei Dinu, nepoţica mea dragă

joia iub3sc o curvă, în vamă

joi am întîlnire cu o curvă
în vamă.
cea mai fără de vamă... vamă
cea mai curvă dintre curve.
şi e joi cam în fiecare joi
ba mai mult, în fiecare zi
plus, bonus, în fiecare noapte.

curva asta mă tîrăşte în apă
şi nici că ştiu să înot.
nu pot să înot în ea.
în ea mă înec ca în peşte
mă ţine legat ca racul în cleşte
ca somnul în vise
ca visele-n somn.

curva asta mă iubeşte mai mult
decît o pot iubi eu.
sau şi eu o iubesc mai mult decît cred.
decît pot accepta asta.

pentru că curva despre care vorbesc
există doar în mine
e viaţa mea
infernalo-umano-divină

miercuri, 20 iulie 2011

renaştera în veşnicie

jeraticul apus sub pleoape
pecetluitu-s-a cu rouă.
pe scara cu aripile deschise
floarea de foc renaşte-n veşnicie.

un umil omagiu adus Pr. Arsenie Papacioc

marți, 19 iulie 2011

Naşterea la Domnul a Părintelui Arsenie Papacioc


Azi, 19 iulie 2011, Cerul s-a îmbogăţit cu un sfînt: Pr. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. Bucurie mare în ceruri... la noi tristeţe. Am rămas iar orfani, am rămas iar în beznă. Pr. Arsenie a fost un tată al tuturor celor ce i-au trecut pragul chiliei. Printre ei m-am numărat şi eu... O singură dată, şi nu în chilie, ci pe la poalele prispei. Am fost în grup, cu o parte din suflarea ascoristă a ţării acum 2 ani. Deci nu am vorbit personal cu părintele, ci doar am ascultat cuminţel ce ne-a vorbit. Ce ne-a vorbit, nu am reuşit să reţin nici cinci minute după aceea. Pentru că părintele pur şi simplu radia... era străveziu... Simplu fapt de a-ţi fi în preamă şi de a te privi, te umplea de har. Am trăit pe viu acea istorioare din pateric despre Avva Antonie cel Mare: "mai mulţi ucenici au mers la Avva Antonie să afle cuvînt de învăţătură. Şi toţi puneau întrebări şi primeau răspuns. Doar unul nu întreba nimic. Iar Avva îl întreabă: Fiule, tu nu întrebi nimic? La care, ucenicul a răspuns: Avva, destul îmi este să te văd". Şi cu Părintele Arsenie era la fel. De altfel, am mai trecut de cîteva ori prin faţa mănăstirii fără să intru, pentru că eram în timpul serviciului. Părintele era pe prispă. Dar raza sa de lumină harică mă ajungea de la poartă. Ocazii să revin am avut multe, dar nu am mai ajuns. Poate că aşa a rînduit Dumnezeu să rămîn cu o singură amintire despre Părintele în suflet. Oricum o să ţină o viaţă, asta ştiu sigur...
Spuneam că noi suntem trişti că Părintele Arsenie s-a născut întru Domnul. Dar nu trebuie. Ci mai degrabă să ne bucurăm pentru că Domnul i-a uşurat suferinţa şi povara bătrîneţii, şi totodată pentru că am cîştigat un rugător la tronul lui Dumnezeu.
Poate e devreme, dar îndrăznesc să spun: rugaţi-vă la Părintele Arsenie ca mijlocitor. Vă va asculta, iar Domnul îl va asculta la rîndu-i. Pentru că, fără nici o discuţie, părintele a trăit bineplăcînd Domnului, deci a primit îndrăjnealîă la Acesta.
Dumnezeu să ajeze cu drepţii sufletul adormitului robului Său Arsenie!

luni, 18 iulie 2011

Dezamintirea....

Foarte curios lucru... ascult vama veche/vama, ba mai mult, mult influenţabila pentru mine, 18 ani, şi cred că pentru prima oară nu mi-a mai tresărit sufletul amintindu-mi de "ea". După 5 ani... e bine şi aşa. Nu, nu am uitat-o de tot, nu o urăsc, şi cu siguranţa va rămîne mereu în sufletul şi gîndul meu. Dar amintirile nu pot face decît ce face macazul pentru şinele de tren: să le apropie pentru scurte momente, pentru a le despărţii iar şi iar... Nu are sens la nivelul iubirii...

Dar acum e vară, şi dacă tre să fie Vama...

duminică, 17 iulie 2011

Ianus

Munţii mei stâncoşi
îmi izvoresc ades cocoşi,
niciodată prea lăptoşi...

sâmbătă, 16 iulie 2011

Între înger şi drac....

"Între înger şi drac trage omul sărac înhămat la pămînt..." vers păunescian, pasibil de a fi blamat la fel ca poetul... o eternă dilemă literară în care prefer să nu mă bag. Dar zilele trecute mi-au revenit în memorie aproape fără să vreau. Ocazie cu care le-am dat un sens propriu...
De cîteva zile lucrez la o fermă agricolă, ca zilier, pe perioada recoltării grîului. Iar la fel ca mine, alţii. Alţi oameni, fiecare cu credinţele lui, cu năravurile şi cu sistemele lor de valori. Fiecare avînd propriul său sistem moral. Am întîlnit laxişi de genul: "mai dă-i dracu de popi că sunt mai păcătoşi ca noi", scrupuloşi de genul: "vai, dar prin faţa preotului nici nu ai voie să treci... nu ai cum să stai cu spatele la el, iar să-i vorbeşti urît, nici prin gînd să nu-ţi treacă". Astfel de discuţii sunt iremediabil salvate de replici "moderate" de genul..."o taină acolo e ceva, cine dracu poate ştii... dar tre să crezi". Nu comentez nimic. Le ştie Dumnezeu pe toate. Mă gîndeam totuşi, ce îi aduce pe oamenii ăştia împreună? Neîndoielnic, nevoia de bani, de un minim de venit care să le asigure un trai decent. Bani pentru care sunt în stare să se înjosească la maxim, să muncească oricît supuşi, răscoliţi doar în adîncul sufletelor lor. Pentru că în astfel de cazuri, munca nu are limite iar ariganţa nu are măsură. Şi zic: iată, Doamne, unii îngeri, alţii... mai degrabă draci. Dar toţi săraci, înhămaţi la pămînt, urmînd cu dîrzenie blestemul Tău: "în sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga pîinea ta". Oare asta nu îi face egali în faţa Ta? Fă-le, dar, tuturor sudoarea mai dulce şi o pîinea urcăle-o pe cruce.Fă-i pe toţi îngeri şi alungă-le prin sudoare dracii în porci. Dacă Tu Te întorci, sigur se vor întoarce şi ei.
"Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi... şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean." Nici nu mă mai gîndesc dacă Păunescu s-o fi gîndit la asta cînd a scris versurile, dar versurile se gîndesc uneori mai tîrziu, fiind trăite concret.
Mă aplec!

duminică, 10 iulie 2011

Poemele oului

Din ochii oului ies fumuri

Din ochii oului ies fumuri,
aripile sculptează din ele fântâni,
mâinile, rugi plămădesc din ţărână
stropite cu rouă arzând.

În ou odihnea o fecioară

În ou odihnea o fecioară-
clocită de-o coastă de înger,
umbrită de-o alta.

Oul s-a spart.

îngerii au căzut
din înalt
într-o oală de lut

Poemul pinguinului deşertic - răcoros, de vară...

Răstălmăcit prin lanuri de cadâne,
pinguinul visa la al său pol;
i se păreau şi basmele sărace
şi printre-atâtea burice dansante
şi-ar fi ascuns aripile-n formol.

Printre duhniri şi duhuri, toate-aride
mânjea un gând cu praf de puşcă, fin,
de o eclipsă se ruga la zeul său
şi de-o zăpadă-n ceruri mai puţin.

Noaptea ţesea cu limba utopiei,
stea lângă stea, cortina nemuririi,
să exileze soarele-n azilul de planete
să-şi bea acolo somnul fericirii.

Iar el, să-şi mişte-uşor, epava peste Niluri
şi din extaze repetate, din focuri şi din vis
să ancoreze într-o zi polară
la poarta mult râvnitului Paris.

vineri, 8 iulie 2011

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea
de Romeo Aurelian Ilie

Poetul Andrei Velea, debutant anul trecut cu „Gimnastul fără plămâni”, revine acum cu un al doilea efort editorial: placheta de versuri „Hotel în Atlantida”(Fundaţia Culturală Antares, Galaţi). De fapt, această revenire poate fi privită şi ca o continuare, din punct de vedere al faptului că şi această nouă ispravă literară este împărţită pe cicluri, trei la număr. Dar totodată se înregistrează o creştere de nivel, o uşoară rupere de estetica volumului anterior.
Primul ciclu, „o atlantidă care nu s-a pierdut”, ni-l prezintă pe poet într-o continuă dispută cu sinele său lumesc. O partidă deloc originală dacă ne gândim că aceasta face parte din destinul oricărui poet. Dar modalitatea de construcţie a antitezei este cea care ridică aici calitatea textelor; şi aici mă refer la capacitatea poetului de a descrie doar una dintre stări, dar atât de bine încât cealaltă defilează paralele, în spatele perdelei intuiţiei: astfel, în „despre poem, pe ţărmul atlantidei”, care deschide şi volumul de faţă, poetul descrie momentul de transă creatoare: „mintea colcăie ca un melc în călduri,/ sudoarea-i alcool, făina oaselor, cocaină.../se-apropie/ simt cum aerul se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale/ ah!cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie/ şi s-o interpun între mine şi urgie?/ mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate?”; iar în finalul poemului, îşi deplânge oarecum aceste momente de „luciditate”: „da, o factură/ a tuturor momentelor când am trăit în gol,/uitând că încă-s în viaţă”. În „pseudo-revelaţie”, dimpotrivă, acelaşi poet se lamentează în faţa lipsei acute de inspiraţie: deşi se vrea intrând în pielea profetului, care spre deosebire de „discipolii care adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii”, face eforturi să „vorbească cu o piatră/ închipuind o cheie către oameni”, totuşi, se vede privat de lumina revelatoare: „deodată amurgul se aprinde brusc,/ un fulger luminează profetului faţa.../ dar nu-i o revelaţie! Ah, nu!/ e doar bliţul unui turist obraznic/ care se depărtează/ către ieşirea din rezervaţie/ grăbit...”. Mai la vale, poemul „caimac fin de otravă”, descrie aceiaşi dramă. Dar spre binele unanim, poetul găseşte şi momentul în care să se împace cu sinele: în „anatomia unei întâmplări”, el descrie în termenii calmi ai unei întâmplări, simbioza celor două euri, încheind, cum altfel decât sugestiv, cu versurile: „probabil m-am împiedicatde-o pasăre/ pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată/ şi am căzut în mine”.
E momentul aici să-mi exprim părerea, cu grad de convingere, că „atlantida” lui Andrei Velea nu-i alta decât însăşi poezia: declarată de muritori ca o insulă-legendă-ndepărtată şi scufundată, ea supravieţuieşte, ba mai mult, este rampa omului către sine însuşi, atât cât acesta îşi permite riscul unei împiedicări din întâmplare.
Al doilea ciclu, „poemele din ultima cameră de hotel”, amintesc cumva de „omul vag” din „Gimnastul fără plămâni”; numai că acum accentul se mută o treaptă mai sus, şi critica nu mai vizează doar elemente umane aleatoriu selectate, ci mase întregi , publice şi politice, virusate de diverse maladii; chiar dacă, în virtutea metonomiei, exprimarea se face tot la singular. Astfel, sunt criticate pe rând: excesul de originalitate, transformat în părere prea bună despre sine: „a fi tu însuţi este singurul fel de unicitate în acest decor:/ ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic/ despicătura feselor,/ curbura punctată a spaţiului// şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală/ pentru lipsa crasă de talent”(original e să comiţi dar păcatul originar); laxismul ca motor al trădării: „cine l-a vândut pe iisus/ s-a spânzurat/ c-un nod de trandafiri/ la-ncrengătura funiei”(nod de trandafir); refuzul de a gândi: „ai doar o singură pătură de gânduri/ şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate:/ câinii lui diogen/ o profanează din adins în fiecare dimineaţă”(închis în burta unei păsări uriaşe); autosuficienţa: „de propria formă decis,/ închis, prin voia ei, într-o ordine socială,/mulţumeşte că pe asfaltul locului tău/ era schiţat un contur care-nchidea un suflet”(un contur care-nchidea un suflet); şi multe alte metehne, care mai de care mai grave, peste care poetul aduce în finalul ciclului, „judecata de apoi”; poem asupra căruia voi reveni mai târziu, se va vedea atunci de ce.
Între timp semnalăm în fugă un ciclu intermediar de poeme traduse în limba engleză de către Petru Iamandi, şi apoi ne apucăm de deşurubat „maşina de poetizat”. Acesta este titlul celui de-al treilea şi ultimul ciclu din cartea de faţă. „Maşina de poetizat” nu o pot vedea altfel decât ca pe puterea creatoare a poetului, de care alter-egoul-om se simte uneori hăituit, pentru momentele în care setea de normalitate îl învinge, şi rămâne doar om: „eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc,/ după o primă întâlnire ceva mai dulce/ ca un cocteil de pelin şi fiere// mi-e tot mai greu să mi se reproşeze întruna/ că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă/ că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri”(cocteil de pelin şi fiere). Fireşte că la un moment dat, omul cedează poetului: „mestec armura maşinii de poetizat/ de parcă aş plimba petale de trandafiri pe buze”(trupul maşinii de poetizat).
Ceea ce se poate reproşa acestui ciclu, ar fi, pe lângă dimensiunea lui redusă, care e strict alegerea poetului, inflaţia de versuri în care „galaţiul” apare, ca decor. Minusul vine din faptul că el nu capătă o valoare simbolică, ci este pur şi simplu descris prin metafore, fără însă a scăpa de blamul unui oraş mediocru, după mărturia poetului însuşi. Acesta este şi motivul pentru care aş fi preferat ca volumul să se încheie cu poemul „după judecata de apoi”: „după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea/ o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea”.
Deşi, dacă privim volumul de sus, observăm că ciclurile sunt aşezate înţelept: toată acea adunătură de păcate, criticate când ironic, când amar, sunt prinse ca într-o carapace protectoare între celelate două cicluri, care tratează condiţia poetuluiîn lume. Iar una dintre menirile acestei condiţii, rămâne fără doar şi poate, vindecarea acestor boli.
Înspre încheiere, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra texturii poemelor lui Andrei Velea. Iar în acest sens, se poate observa o întrepătrundere între expresii optzeciste, de genul: „dinţii călcâielor”, „creionul ascuns în ghindă”, „tăvălugul aerului, care aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani/ nu adieri de vânt, ci tornade”; şi construcţii post-moderniste, cum ar fi: „mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale”, „mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionat ca pielea unei femei înainte de-a naşte”, precum şi frumoasa metaforă a „maşinii de poetizat”. Iar prin această ingenioasă ţesătură, el îşi creionează un stil nou, al său, un stil care prin fineţea detaliului, confirmă poetului originalitatea mult râvnită de întreaga suflare poeticească, precum şi o poziţie de vârf în noua generaţie de poeţi, care se aşează la start în acest debut de deceniu secund al secolului XXI.

marți, 5 iulie 2011

grădini de mesii

un sol şoptii în inimă virginei
că va zămisli grădini de meri -
mesii înveşmântate-n flori şi-n vise
şi botezate-n nopţi cu primăveri.

poftiţi toţi, de mâncaţi mesii - salată
şi sucuri de mesii, de beţi
şi-apoi veniţi cu inima curată
să sărutaţi mormântul cu săgeţi.

acum, încolonaţi ca la paradă
mesii vomită toţi, ca un salut;
păduri de prunci de mâine-au să se nască
mesii să strângă-n braţe-n aşternut.

dar zorii revărsatu-s-au frumoşi,
roua de foc din tălpi ivit-a jarul;
mesiile-ncă dorm, iară la porţi
bate Fecioara, purtând în pântec Darul.

vineri, 1 iulie 2011

focul din pântecele copiilor

Am capturat într-un zbor circular,
focul dospit
în pântecele copiilor
hrăniţi cu tăciuni aprinşi.

Acum îl ţin sub o cheie înaripată,
cu mii de ochi aţintiţi
spre plaja păsărilor
mânjite cu tăciuni stinşi.

vineri, 24 iunie 2011

Reminiscenţe la trecut

Cu C14 îmi cercetez
fosilele descoperite
în buzunarul drept
al tâmplei.

Sunt vechi!

Sunt de pe când râdeam
străpunşi de iepuri
cu coarne de fildeş pe post de aripi;

Sunt de pe când urlam
a răscoală, purtând în cârcă
norii de granit.

Sunt de pe când purtam în pântec
prunci cu crucea în talpă
şi flori violete sub pleoape.

Sunt de pe când cădeam în abis
şi ne aflam tot tineri
şi la fel de goi...

Nici urmă de şarpe atunci,
Acum, nici urmă de noi.

marți, 21 iunie 2011

căderea în înalt

am căzut în înalt,
cu o pasăre deghizată
în trudă.

mă iartă!

prin gaura ploii privit
sunt asfinţit răstignit
pe-o strigare surdă.

duminică, 19 iunie 2011

cerul tău. poemul dianei

Dianei

acest poem e cerul tău
- cer simplu, de diană -
fii pasăre de rouă
şi îl zboară.

lasă-mi cenuşa lăptoasă
a coşului cu flori astrale
să-mi pun pe cap
cununa de fiori,
departe de-ntâmplare.

joi, 16 iunie 2011

Poemele nenaşterii mele

Zborul fără de toiag

Din craterul cu magma îngheţată,
umbrit de zborul fără de toiag,
am să mă nasc.

iar degetul cel mare
va sângera în noapte,
de săgeata soarelui din prag.

Urlet de dor de haită

Nenaşterea mea de azi
n-a înfipt drapelul
în geana obosită.

Doar îngerul suspină...
cum lupii singuratici
urlă de dor de haită.

miercuri, 15 iunie 2011

Chemarea deşartă

s-au topit deşerturi de cristal
au zburat izvoare rubinii;
minunea fără chip,
de dincolo de soare,
etern chemată
rămâne zidită la temelia
deşartei chemări.

luni, 6 iunie 2011

Regele păsărilor

Regele păsărilor sunt!

al celor ce-au zburat
pe fereastra deschisă
a ţipătului
de carton.

Regina mea,
strămoaşa florilor de piatră
îmi poartă regatul
spre cuibul de sare
arzătoare.

joi, 2 iunie 2011

cioplirea în vid

am cioplit în vid
o mână,
care să mă ţină, la rându-i
de gând.

doar aşa, ocupat cu "iubirea",
el nu va mai plânge
după fâlfâitori glazuraţi
ci va trage cu
"arc-en-ciel"-ul
săgeţi eterice
înspre norii neciopliţi,
antropofagi.

Înălţarea la Cer a Domnului nostru Iisus Hristos


În fiecare an, la 40 de zile de la Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica dreptmăritoare sărbătoreşte Înălţarea la Cer a Domnului Hristos. Aceasta este ultima apariţie pe pământ a Mântuitorului. El se înalţă la Cer, unde va sta de-a dreapta Tatălui, pentru a trimite de acolo pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, Care prin Pogorârea Sa asupra Sfinţilor Apostoli în ziua Cincizecimii, va da naştere în chip văzut Bisericii Creştine.
Importanţa covârşitoare a Înălţării Domnului, constă în aceea că Mântuitorul urcă la Cer împreună cu firea umană în deplinătatea ei, pe care şi-o asumă pentru totdeauna prin unirea ipostatică. De acum, firea omenească şade pe tronul dumnezeirii. Ce bucurie sublimă!!!

sâmbătă, 28 mai 2011

PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Doamne, sa vad!”





Evanghelia de azi (Lc. 18, 35-43) ne aminteste despre orbul care, prin staruinta rugaciunilor sale, L-a induplecat pe Hristos sa-l miluiasca, redandu-i vederea. In adancirea credintei si a convertirii noastre in faptura cea noua, ni se descopera progresiv ca suntem patrunsi de o multime de pacate, nebanuite odinioara, iar sufletul nostru este aidoma unei icoane din care rod cariile. Sa cautam lumina care ne dezvaluie din ce in ce mai adanc realitatea noastra sufleteasca si sa-I cerem Domnului sa nu ne lase in intunericul aparent confortabil al mandriei si inselarii de sine, ci sa ne deschida ochii duhovnicesti, intru cunoasterea de noi insine si intru bucurarea de Dumnezeul a toata mangaierea. Tu esti izvorul vietii, Doamne, intru lumina Ta, dezvelitoare si lamuritoare a celor dinlauntrul nostru, vom vedea Lumina…
Nicolae Steinhardt: “Doamne, sa vad!“

De orbire Domnul ii vindeca pe oameni in repetate randuri. Referatul lui Matei pomeneste doua cazuri si in amandoua este vorba de doi orbi. Marcu mentioneaza numai un caz, ai lui Bartimeu. Luca, tot unul, localizat, la Ierihon. Iar Evanghelia lui loan consacra un intreg capitol – al noualea – tamaduirii orbului din nastere. In referatele sinoptice orbii sunt cei care solicita mila si lecuirea. La Ioan textul pare sa impuna concluzia ca Iisus a lucrat din proprie initiativa. Domnul, in versiunile sinoptice intreaba pe cel orb ce voieste sau pe cei orbi ce voiesc sa le faca. Iar cel ori cei intrebati raspund aidoma (in vorbe nitel felurite): Doamne, sa se deschida ochii nostri; invatatorule, sa vad iarasi; Doamne, sa vad! Si cererea le este de indata implinita. Desigur ca orbii implorau sa-si redobandeasca vederea, vederea fizica, posibilitatea pentru ochii lor de a-si exercita functia lor fireasca, inregistrarea pe retina a infatisarilor lumii exterioare. Si Iisus aceasta chiar, neindoielnic, le da: posibilitatea aceasta organica, fiziologica, fotografica. Dar intrebarea pe care ne-o putem pune este daca nu cumva Domnul savarseste nu numai inlaturarea unui betesug corporal (functional), ci si mai mult decat atat? (in privinta orbului din nastere evident e ca-i da har peste har: Se descopera ca Fiu al lui Dumnezeu). Daca, anume, reinnoita minune a vindecarii orbilor nu cuprinde si un invatamant ascuns, duhovnicesc. Cuvintele din referatul lui loan (9, 39): „Am venit in lumea aceasta ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” indreptatesc – intocmai ca reiterata Sa identificare cu lumina – banuiala aceasta, impulsul de a cauta substantivelor orb, ochi, lumina si verbului a vedea un talc simbolic, neaparent.

Caci de vazut – in sens propriu, direct – vad si fariseii, care sunt orbi. Si vedem cu totii, buni si rai, vedem bine, ba si prea bine. Prea bine ii vedem pe ceilalti pe semenii si vecinii nostri (pe alcatuitorii iadului nostru, zice Jean-Paul Sartre), vedem toate paiele din ochii lor, pana la firicelul pe care natural ar fi fost ca maruntirea sa-l fi aparat de furia noastra detectiva. Le urmarim – necrutatori, neobositi, nesatiosi – toate gesturile, in nadejdea ca vom surprinde greseli, pacate, turpitudini de care sa ne infioram, dobandind astfel dreptul sa incepem a striga cu glas inalt si a dezlantui oprobiul public impotriva lor; ori macar niscaiva obiceiuri, manii, tabieturi in temeiul carora sa-i putem face de ras si de ocara. Le aflam cu exactitate contabila abaterile toate, inca si nevinovatele – micute, neinsemnate – devieri de la norma, ne sprijinim pe acest simt al vazului, pe aceasta actiune scrutatoare a privirii vigilenta noastra neadormita si vrajmasa, o folosim spre a ne alimenta si improspata ura, scarba si zavistia si apoi a statornici un fundament moral si obiectiv propensiunii noastre fierbinti catre delatiune si faurirea atat de placutului si mereu savurosului, inepuizabilului desfatator spectacol al suferintei, prabusirii si pieririi aproapelui nostru.

„Doamne, sa vad” poate insemna, pe langa vointa recastigarii simplei capacitati vizuale (care se confunda cu defaimarea si condamnarea celor din jur) si altceva: putinta de a vedea, observa (mai bine zis), retine, sesiza nu numai defectele, greselile si ticurile (ori trasaturile) specifice altora (cu alte cuvinte nu numai un soi de cumplit si incapatanat antropomorfism), ci si natura cu podoabele ei, produsele artei, insusirile ei imbietoare si faptele bune ale semenilor nostri, actele lor de sfintenie si eroism (rare, insa nu inexistente, nu excluse), scurt spus splendorile lumii acesteia. „Sa vad” poate semnifica si zdruncinarea fixatiei hidoseniilor (efective, presupuse ori transmutate din launtrul nostru la ceilalti), largirea campului vizual (care sa nu se margineasca la depistarea intru denuntare a erorilor sau slabiciunilor altora ci sa imbratiseze si tot ceea ce in aceasta lume inrobita pacatului certifica totusi lucrarea duhului: arta, bunatatea, jertfa, bunavoirea, compatimirea, slujirea, curajul, devotamentul, frumusetea, fidelitatea), trezirea noastra din cosmarul urii si intolerantei.

„Sa vad” poate, asadar, insemna si nadejdea accesului la o cale „stramta” care apropie de Domnul. Exclamatiei „Doamne, sa vad” e plauzibil sa i se atribuie si un al doilea inteles, de taina. Acest inteles ultim si criptic este poate cel adevarat si principal deoarece nu implica doar o categorie restransa de infirmi, ci intregul neam al oamenilor. In aceasta semantica a vedea vrea sa zica mai presus de orice a ne vedea pe noi. Ce-i daruieste mai de pret Hristos celui care crede in El? Care anume extraordinara facultate i-o pune la indemana? Aceea de a se vedea pe sine asa cum il vad ceilalti din preajma sa, cum il socotesc si-l califica rauvoitorii sai cei mai indarjiti. Deodata, prin harul lui Hristos, ne vedem in realitatea, nimicnicia, ticalosia si jalnica noastra josnicie. Iesim din noi. Ne parasim. Ne insusim o forta psihica anti-gravitationala. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai orbilor, asupra noastra chiar. Si declanseaza in memoria noastra un proces anamnezic de neasemuita intensitate, aducandu-i constiintei aminte de toate, riguros toate relele ce a faptuit candva. Aceasta-i, probabil, esenta actului de convertire, acesta-i primul, cel mai surprinzator si mai aprig efect al intalnirii cu Mantuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum graieste Apostolul, o faptura noua. Dar in prealabil ni se releva ca intr-o strafulgerare faptura veche, inlantuita in faradelegile ei nenumarate. Si oarecare vreme (trei zile a fost fara vedere) nu vad, adica nu ma vad decat pe mine, fantoma obsesiva si spaimantatoare a fiintei ce am fost pana a nu ma fi fulgerat si invaluit lumina milostivirii imparatesti.

Dintr-o data valul cade – si vedem. Ce vedem? Pe noi, mai intai. Ma vad pe mine, complet, nesulemenit, neamagit, si nu din launtru. Intre fiinta si sine e acum o distanta uriasa, o prapastie. Si ma cutremur si ma infior, ca la Judecata de Apoi. Nu mai am pe ce ma rezema, unde ma voi adaposti, pe cine chema in ajutor. Se adevereste remarca lui Marcel Jouhandeau: nu de Dumnezeu ma tem, fiindca e atotbun, ci de mine insumi; liber si rau fiind pot sa nu-I deschid usa. Judecata de Apoi crestinul si-o face el insusi, de vrea si poate, zilnic, mai degraba acuzator decat aparator al sau. Examenul de constiinta, la sfarsitul fiecarei zile, recomandat atat de morala cat si de psihanaliza, ce-i in adevar de nu o Judecata de Apoi efectuata reflexiv si individual de crestin? Psihanalitic si eshatologic, crestinul se vede la acest examen si se pretuieste intocmai ca Dreptul Judecator, din afara, neindulgent, ca pe un oarecare strain, ca pe un oarecare altul. Si e in masura – in ciuda legii Michelson-Morley – a se judeca pe sine la fel de rece, de nepartinitor, de absolut, ca pe semenul sau. Crestinul, prin aceasta, scapa de sub ingradirile relativitatii generale, dezminte experienta Michelson-Morley si se supune marelui indemn al invatatorului sau; izbuteste a iesi din sine.

Iata darul cel mare al lui Hristos: ne binecuvinteaza cu aceasta minunata, supranaturala putinta de a rasturna principiile termodinamicii, ipseitatea, ecuatia personala; ne vedem asa cum suntem (si fara a fi nevoie sa recurgem la ipoteza unui corp astral), nu cum ne placea a ne socoti (la fereala de orice posibila invinuire); inzestrati numai cu drepturi si calitati, neprihaniti, stapani ai lumii, superiori tuturor imbecililor, raufacatorilor si neintelegatorilor de pe glob si indeosebi celor din campul energetic al imperialei noastre persoane. Incantatoarea iluzie inceteaza. Crestinului incepe – sub actiunea darului – a-i fi sila si groaza de el (asa cum, foarte probabil, le este si altora). El nu se mai considera drept si indreptatit, avand neincetat dreptate si indurand necazuri si nevoi numai din culpa celorlati si exclusiv datorita urii lor neimpacate, nu mai crede ca-i este ingaduit orice, revenindu-le celorlalti numai sarcina de a-l admira si ridica in slavi.

Sa vad. Sa ma vad, adica. Sa ma pot osandi eu, acum, inainte de obsteasca judecata, la fel de fara partinire ca atunci. De nu si mai sever, pentru ca Dreptul Judecator va fi, oricum, bland si milostiv; asa-I este firea. Judecata de Apoi prealabila si pregatitoare o putem cugeta a fi suprema harisma acordata crestinului, caci este cea mai utila si de priinta prezentarii noastre la Judecata in conditii cat mai usuratoare mandatului incredintat ingerilor celor buni.

Sa vad. Sa vad cu ochii trupesti. Mai larg: sa-mi fie intreg trupul sanatos si sa functioneze fara gres, informat de cele cinci simturi nestirbite. Si mai larg; sa vad slobod, neferecat in stransura abjecta a concentrarii privirii mele asupra paielor (ori si barnelor) din ochii vecinilor mei. Sa desprind toate splendorile lumii; sa ma bucur, sa ma delectez, sa ma curatesc, sa ma inalt, sa ma consolez prin ele. Sa-mi fie izvor de exaltare si fericire, de punere sub obroc a ticalosilor si smintelilor care-mi dau concentric asalt. Sa ma vad pe mine precum sunt: din exterior, cu ochi straini, descotorosit de mila. Sa-mi tin ochii neclintit deschisi (cu pleoapele impiedicate in clipsuri ca eroul Portocalei mecanice atunci cand i se face reeducarea) si indreptati mai vartos asupra-mi. Hristos ne transmite ceva din lumina Lui; s-ar zice ca putem manui o facla, o lanterna, un laser si inca de pe acest taram putem cunoaste neasemuita senzatie a descoperirii noastre totale. Experientele relatate de doctorul Moody, crestinul le poate realiza fara a fi nevoie de moarte clinica. El se poate parasi, strabate carapacea oarba a sinelui – parca plutind, asisderea pacientilor doctorului Moody, pe deasupra chipului sau trupesc – se poate invoi unei cercetari de unde sa lipseasca orice complezenta, induiosare sau orice alt subterfugiu al eului vechi incapabil a vedea clar si la rece.

Fie ca aceasta insusire data de Hristos fiecarui om (Lumina cea adevarata care lumineaza pe tot omul care vine in lume) sa ne pricepem a o pune in practica, multumind Celui Care ne-a incredintat-o, spre desferecarea noastra din catusele intunecimii. „Eu sunt lumina lumii“. Biruitorule al beznei, scoate-ne din ingusta, neagra puscarie unde singuri, de prosti si rai ce suntem, ne-am inzidit! “
Preluata din: Daruind vei dobandi Nicolae Steinhardt Editura Manastirii Rohia

A.S.C.O.R. - Crucea de Lumânări


Asociaţia Studenţilor Creştini Ortodocşi Români vă invită să luaţi parte şi în acest an la tradiţionala de pe acum "Cruce de lumânări". Evenimentul va începe cu Slujba acatistului Sf. Stelian, pentru copii nâscuţi şi nenăscuţi oficiată de I.P.S. Teodosie la Catedrala Arhiepiscopală, apoi se va realiza "CRUCEA DE LUMÂNĂRI" la paraclisul A.S.C.O.R.
Duminică 29 mai, ora 19.00, la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa şi Paralisul ASCOR.
Vă aşteptăm cu drag!

foto: Crucea de Lumânări, ediţia I - 2009

vineri, 27 mai 2011

VIAŢA LĂUNTRICĂ - SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL



Vrednicia cea bună trebuie menţinută nu doar pe din afară, ci si în inimă. Acesta este lucrul cel mai important.

Anul trecut, din această duminică începusem să vă explic în ce constă calea ce duce la mântuire şi, după câteva discuţii, dacă vă mai amintiţi, am ajuns împreună la următoarea concluzie: află şi păstrează în inimă tot ce ne învaţă Sfânta Biserică şi, primind puteri dumnezeieşti prin Sfintele Taine şi încălzindu-le prin toate celelalte ierurgii şi rugăciuni ale Bisericii, mergi neclintit pe calea poruncilor date nouă de Domnul Iisus Hristos, sub îndrumarea păstorilor legiuiţi, şi negreşit vei ajunge în împărăţia cerurilor şi te vei mântui. Înadins v-am repetat atunci de câteva ori această regulă, după cum o repet şi acum, ca să v-o întipăriţi în minte mai uşor. Dar nu-mi propusesem să vă spun ceva nou, ci voiam doar să vă bucur, facându-vă să înţelegeţi că toate cele prin care căutăm să-I fim pe plac Domnului şi să ne izbăvim sufletul reprezintă, într-adevar, calea cea dată nouă de Dumnezeu, singura cale de mântu­ire, şi, bucurându-vă astfel, se aprinde în voi râvna cea vie, ca să mergeţi tocmai pe această cale, iar nu pe o alta – fără şovăiri, fără rămâneri în urmă si fără rătăciri.

Ce ne mai ramane de facut? Ne ramane sa mergem. Sa mergem deci pentru ca nu cumva sa ne ajunga şi pe noi ocara Mantuitorului, cea fata de iudei, cand acestia nu voiau sa asculte de indrumarile lui Ioan Botezatorul. Acela era faclia cam arde şi lumineaza — spunea Mantuitorul - si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui (In 5, 35). Caci Ioan Botezatorul le arata calea vietii in Domnul Hristos, iar ei nu i-au urmat in­drumarea. Ceea ce s-a intamplat atunci se poate intampla şi azi, şi in orice vreme. Putem sta in fata drumului mantuirii, indoindu-ne daca, intr-adevar, acesta este singurul drum şi daca nu cumva exista vreun altul mai comod sau mai lesnicios. Putem, de asemenea, sa credem in adevarul şi in necesitatea acestui drum şi totuşi, in acelaşi timp, sa dormim nepasatori in fata lui sau sa amanam hotararea de la o zi la alta. Putem sa stam şi sa ne minunam de fiecare calator de pe drum, fara sa ne urnim totuşi din loc sau sa facem cativa paşi si sa ne retragem, şi iar sa facem cativa paşi şi iar sa ne retragem. Ce pacat ar fi ca, in ziua hotaratoare a sortii obstesti, cu toate ca ştiusem foarte bine cum putem primi veşnica izbavire, sa ne trezim lipsiti de ea!

Nu cred ca cineva dintre noi sa apartina vreuneia dintre aceste categorii. Sa va fereasca Dumnezeu… Dar iata in ce stare ne mai putem afla: sa credem ca mergem, dar, de fapt, sa stam pe loc; sau sa ne mişcam fara sa inaintam, asemenea unui catar care invarte o roata de moara. La aceste situatii va rog sa luati aminte.

Şi aici pot exista mai multe cazuri. Vi-l voi infatişa pe cel principal. Se intampla cand cineva se opreste la suprafata, fara sa ia aminte la starea launtrica a inimii, pe cand intrarea in Imparatie nu se face altminteri, decat in inima şi prin inima. Ea se aseamana cu inaltarea in vazduh a unui aerostat. Balo­nul este umplut cu un aer foarte uşor, şi se ridica singur spre cer. La fel se intampla in lucrarea mantuirii. De va primi cineva in inima stihiile dumnezeieşti, se va inalta spiritual la cer, in desavarşirile duhovniceşti. Şi cu cat le primeşte mai mult, cu atat se inalta mai sus, mergand pe calea cea dreapta, spre Imparatia cereasca. Aşadar, totul sta in inima; iar altul, neavand nimic in inima şi facand numai lucruri de suprafata, pe care le considera indispensabile pe drumul spre Imparatie — pe care i se pare ca merge —, de fapt, nu merge deloc.

Aşadar, ravnind la mantuire, trebuie sa ne indreptam toata atentia spre starea inimii sau spre intiparirea in ea a starilor si a simtamintelor autentic creştine, calauzindu-ne cu sarg cu aju­torul intregii randuieli vazute, care intra obligatoriu in alcatuirea caii mantuitoare. Nu trebuie sa ne multumim, de pilda, cu simpla cunoaştere a Simbolului de credinta şi chiar a intregului catehism, ci trebuie sa primim in inima şi sa iubim din tot sufletul fiecare adevar spus acolo; nu trebuie sa ne multumim cu simpla participare, de suprafata, la rugaciunile Bisericii, ci trebuie sa ne inaltam la Dumnezeu şi cu mintea in inima; nu trebuie sa ne oprim numai la faptele bune ale trupului, ci tre­buie sa cultivam sentimentele şi starile nobile, şi aşa mai departe. Caci ceea ce nu exista in inima, aceea nu exista deloc.

Daca nu exista credinta in inima, atunci nu exista credinta deloc, chiar de s-ar declara cineva ortodox. Daca nu exista suspinuri in inima, atunci nu exista deloc, chiar de ar agita cineva aerul ori s-ar bate cu pumnii in piept. Daca frica de Dumne­zeu nu este in inima, atunci nu este deloc, chiar de ar parea ci­neva plin de blagocestie. De nu exista curatenie şi lepadare de sine in inima, nici acestea nu exista deloc, chiar de ar fi cineva curat cu trupul şi nu ar avea nimic din bunatatile lumii. Daca omul nu este cu inima in biserica, atunci nu este deloc in biserica, chiar de ar fi şi cu trupul. Totul trebuie facut, aşadar, cu inima. Cu inima sa iubim, cu inima sa ne smerim, cu inima sa ne apropiem de Dumnezeu, cu inima sa iertam, cu inima sa ne frangem, cu inima sa ne rugam, cu inima sa binecuvantam si asa mai departe.

Căci, aşa cum este omul cu inima, aşa îl vede şi Dumnezeu de la înălţimea tronului Său şi potrivit cu aceasta îl primeşte la El. Cain şi Abel au adus jertfe împreună, însă Dumnezeu a căutat spre Abel şi spre darurile lui, iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat (Fac. 4, 4-5). Vameşul şi fariseul nu se rugau împreună în biserică, însă vameşul a fost primit iar fariseul a fost dat la o parte. De unde aceste diferenţieri? Din starea inimii. De aceea, Dumnezeu ne cere, prin cuvintele înţeleptului: Dă-mi, fiule, Mie inima ta (Pild. 23, 26). Iar prorocul David ne pune pe buze următoarea rugăciune: Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps. 50, 11).

Care trebuie să fie starea inimii proprie unui creştin care merge nerătăcit pe calea mântuirii? Acest lucru vi-l voi explica din când în când, câte puţin, măcar în punctele esenţiale.

Amin.

http://www.razbointrucuvant.ro/2011/05/27/pe-cine-mai-intereseaza-viata-launtrica-sfantul-teofan-zavoratul-pune-degetul-pe-o-inselare-ultra-generalizata-astazi-viata-crestina-de-suprafata/#more-27646

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate