Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

luni, 31 ianuarie 2011

Î.P.S. Bartolomeu Anania, a trecut la Domnul


Cu adâncă durere în suflet, anunţăm trecerea la Domnul a Î.P.S. Sale, Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului. Acesta suferea de o boală cardiacă, a cărei afect a fost complicat şi de una pulmonară. Moartea a survenit în cursul zilei de azi, 31 ianuarie.
Cu această pierdere, nu numai Biserica Ortodoxă Română, dar şi cultura naţională suferă o grea lovitură, întrucât Î.P.S. Bartolmeu a fost pe lângă un ierarh strălucit, şi un adevărat cărturar. Redăm în continuare, o scurtă biografie a acestuia:
Mitropolitul Bartolomeu Anania s-a născut la 18 martie 1921 în comuna Glăvile Vâlcea sub numele Valeriu şi a devenit Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului în martie 2006. ÎPS Bartolomeu a fost şi scriitor şi traducător, primind în 1982 premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor.

ÎPS Bartolomeu a fost unul dintre liderii protestelor anticomuniste studenţeşti din Cluj, ajungând în temniţele comuniste ca deţinut politic, ultima dată în 1958 când a fost arestat şi acuzat de activităţi legionare. Din 25 de ani de muncă silnică a ispăşit şase, iar în 1966 a fost trimis de către Biserica Ortodoxă Română în Statele Unite unde a îndeplinit mai multe funcţii în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române. Reîntors în ţară a fost numit directorul Institutului Biblic al BOR.
Dumnezeu să aşeze sufletul său, în lăcaşul drepţilor!
sursă biografie: www.evz.ro

„Mitică” al lui Caragiale, ce personaj!



Poate cel mai savuros personaj al lui Caragiale este Mitică.
„Când n-are tutun, îţi cere o ţigară...suvenir. Când merge să se împrumute cu bani: unde ai plecat, Mitică? - La vânătoare de lei. La Gambrinus: Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: - Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă; vezi, dacă o găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş. Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică zice: - Bea-ţi berea, că se răceşte” .
Personajul „Mitică”, atât de gustat în epoca lui, când era perfect adaptat la atmosfera vremilor sale, a ajuns astăzi să fie ori neînţeles, ori confundat, ori, mai rău falsificat.
Astfel, unul dintre exeplele de neînţelegere a lui Mitică, combinată cu o nuanţă de confuzie, o găsim la domnul Dan Puric, în volumul „Despre Omul frumos”. În acest volum, în eseul „Tir încrucişat”, actorul-regizor redă o conversaţie purtată în timpul unei conferinţe, cu un auditor, în care vorbind despre Eminescu, şi discuţia deviind înspre Caragiale, acesta dă naştere unei tirade de afirmaţii, care la prima vedere au aspectul unor imprecaţii gratuite la adresa marelui dramaturg: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică a lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia. În sensul acesta, amintirea lui Caragiale este bine venită pentru că măreşte temperatura şi distinţia dintre popor şi populaţie. Geniul lui Caragiale a surprins în bună măsură, acest început de deformare genetică a fibrei româneşti. Astăzi, ea pare a fi câştigătoare. Noi suntem astăzi înconjuraţi de tipul ăsta surprins de Caragiale” . Această cascadă de negativităţi adresate lui Caragiale, pe lângă faptul că îl pune într-o lumină cu totul antagonică vis-a-vis de Eminescu, de parcă aceştia s-ar respinge axiomatic, mai are şi menirea de a induce auditorul, sau cititorul într-o mare confuzie cu privire la opera marelui dramaturg. De fapt, confuzia este doar de partea domnului Puric, care, deşi pare să îi recunoască meritul lui Caragiale de a fi ilustrat partea negativă a populaţiei, îl pune totuşi la zid, ca şi cum el ar fi creat-o, sau ar fi susţinut-o să se perpetueze şi să avanseze. Practic, aici domnul Puric face dovada faptului de a nu distinge prea bine prototipul Mitică, de acel fals Mitică, cel în care l-a transformat deformarea societăţii. Căci Mitică cel creat de Caragiale, nu era smecheraşul de duzină de astăzi, ci un tip care având spiritul ascuţit, descria nimic altceva decât capacitatea poporului român de a se furişa printre problemele vieţii de zi cu zi, apelând deseori la hazul de necaz, mitizat cândva de Păcală şi devenind acum legendar prin însuşi Mitică. De fapt, Mitică nu este altceva decât alter-ego-ul lui Caragiale, care de fiecare dată când critică societatea, o face doar sub zodia pamfletului.
În atari condiţii, este nesară apariţia unui avocat obiectiv. Şi acest rol îl va juca de minune, poate chiar fără ştirea lui (cel puţin în acest context de repunere pe orbita realităţii a domnului Puric), criticul literar Dan C. Mihailescu. În prefaţa volumul de publicistică caragialiană: „Despre lume, artă şi neamul românesc”(Editura Humanitas, 1994), acesta atrage atenţia, după cum se pare, profetic, asupra greşiti păreri despre percepţia unora asupra relaţiei eminesciano-caragialiană: „Să nu ne facem iluzii: chiar dacă în anii din urmă s-a afirmat mai apăsat decât altădată perfecta complementaritate Eminescu-Caragiale, spunându-se că fiinţa noastră este caragialoeminesciană, sau că trăim în Caragiale, visând la Eminescu, spiritul caragialesc continuă să pară multora o grefă eşuată, respinsă de organismul naţional” . Apoi, acelaşi Dan C. Mihăilescu, vine direct în apărarea lui „Mitică”, în articolul „Pe Mitică l-a ucis miticismul”, în care acesta arată cum s-a ajuns la confuzia domnului Puric, cum s-a ajuns ca spiritul caragialianului Mitică să fie prost înţeles, şi de aici înainte, prost practicat: „În epoca bunului simţ ca paradox, până şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versantilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există mai apăsat – toate aceste condimente când plăcut picante, când sufocante, au coborât în pivniţă, involuând fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantică, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rânduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separând zâmbetul de hohot, surâsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală” .
Aşadar, problema obiectivă, nu apare atât la domnul Dan Puric, căruia trebuie totuşi să i se aplice culpa pentru superficialitatea cu care l-a tratat pe „Mitică”, şi prin aceasta pe însuşi Caragiale, ci la însuşi poporul român, care luat de valul tranziţiei l-a înlocuit pe Mitică cu un pseudo-Mitică, pe care nu mă încumet să îl descriu altfel, decât ca „smecherul-păcălit”, insul superficial din punct de vedere cultural şi miserupist din punct de vedere social.
În încheiere, vom reda o nouă şarjă de „D-ale lui Mitică”, prin care să îi redăm personajului, devenit personalitate, locul meritat în societatea ideilor, pentru că în societatea propriu-zisă, el nu îşi mai află de mult locul:
„-Ai parale, Mitică?
–Nu umblu cu metal, mi-e frică de trăznet.
*
Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier prea înalt.
Mitică îi strigă:
- Pune o coală de hârtie sub picioare!
*
Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să te asculte, fiindcă: petiţie fără timbru nu se primeşte”.
Mitică a murit. Trăiască Mitică!
Romeo Aurelian Ilie

duminică, 30 ianuarie 2011

Zaheu - Vameşul şi Sf. Trei Ierarhi



Duminica aceasta, Biserica Ortodoxă a rânduit să se citească la Sf. Liturghie, pericopa despre Zaheu vameşul. Acesta, om de lume, funcţionar al statului, care, conform obiceiului vameşilor de atunci, lua taxe şi impozite mai mari decât era necesar, pentru a-şi trage şi el o parte, aflând de Iisus Hristos, şi auzind că Acesta va trece prin zona lui, s-a urcat într-un dud, pentru că era mic de statură, ca să-l vadă. S-ar zice că, mai mult de curiozitate. Doar că Iisus, ajungând în dreptul său, i-a zis: "Zahee, grăbeşte de coboară, că astăzi trebuie să rămân în casa ta". În culmea fericirii, Zaheu promite că va înapoia împătrit tuturor celor pe care i-a nedreptăţit, iar restul averii, o dă săracilor. Cârcotelile fariseilor, cum că, de ce a intrat Mântuitorul să găzduiască la un păcătos, ne lasă reci. Oricum ştim. Doar nu era prima oară când Hristos făcea dovada faptului că a venit să mântuiască pe cei pierduţi, ci nu pe drepţi. De reflectat ar fi la replica cu care l-a salutat Iisus pe Zaheu: "astăzi trebuie să rămân în casa ta". Mă gândesc că, de fapt, dincolo de zidurile casei, Mântuitorul a rămâs în casa sufletului lui Zaheu, pentru un "astăzi" specific Mântuitorului, adică veşnic. Haideţi, dar, şi noi să ne urcăm în "sicomorul" conştiinţei păcatelor, să le plângem căutând să-l vedem pe Mântuitorul, şi cu siguranţă El ne va vedea întâi pe noi, şi ne va cere să-l găzduim în casă şi în suflet, "astăzi", adică în veci.
Tot astăzi, Biserica noastră dreptmăritoare, prăznuieşte, ca în fiecare an în data de 30 ianuarie, pe Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, adică cuvântătorul de Dumnezeu şi cu Dumnezeu, şi Ioan Gură de Aur. Aceştia trei, au trăit în secolul de aur al creştinismului,anume, al V-lea, învrednicindu-se în egală măsură, să scrie tratate de teologie, care au zădărnicit învăţăturile greşite ale ereticilor, să predice la altar cuvântul lui Dumnezeu, să se roage pentru toţi fii lor duhovniceşti şi să lase pe mai departe rugăciunile lor, să săvârşească Sf. Liturghie şi să lase moştenire spirituală această slujbă, să ofere asistenţă sufletească şi trupească celor aflaţi în suferinţă şi în zbatere.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi, Amin.

sâmbătă, 29 ianuarie 2011

nebun cu câine mort

el trage după el
un câine mort,
legat ombilical
de suflet -
altul decât al său.

şi câine-mort
latră
în inima oraşului.

miercuri, 26 ianuarie 2011

Oala de lut

Oala de lut
s-a privit în oglindă
până ce i-au crescut
priviri
de lut albastru.

două axe perpendiculare
se odihnesc
de pe acum
pe toarta dreaptă.

zborul de lut
îşi lasă frunzele...
în drumul mare.

marți, 25 ianuarie 2011

Invitaţie în "tinda bisericii".


Dragi vizitatori ai "R.A.I."-ului,
am descoperit astăzi, cu uimire şi bucurie în suflet, un nou blog care merită citit.
Este vorba despre blogul "tinda bisericii - cum se vede lumea urbană din tinda unei biserici de lemn", administrat de Părintele Stanciu Dragoş Gabriel, paroh la Parohia "Buna Vestire" din Slobozia Veche -Ialomiţa, altfel spus, la Biserica monument numită oficial "Biserica din Poiana", iar pentru cei ai locului, "Bisericuţa de lemn din gară".
Pe părintele Stanciu Dragoş îl cunosc personal. Pot spune că a fost prima figură pe care am văzut-o imediat după ce am aflat că am fost admis la Seminarul Teologic de la Slobozia. Eu, radiam de fericire, părintele, chip al blândeţii, deşi nu mă cunoştea, a început şi dumnealui să radieze de fericire. Apoi, mi-a urat bun venit în scoala ce avea să-mi devină principal izvor de formare duhovnicească. Doamne, ce voce! Groasă, baritonală, dar totuşi caldă, primitoare...
Timp de cinci ani, cât am stat în Seminar, colaborarea noastră a parcurs etapele fireşti, de la mustrări pentru greşeli şi taxări pentru neînvăţare, până la... prietenie.
Da, îmi place să consider că Părintele mi-a fost, şi încă îmi este prieten!
Revenind la blogul Părintelui, constat în exprimarea dumnealui, o notă de bonomie atunci când se adresează direct cititorului, o notă care mie îmi aduce "a Steinhardt", dublată de un flux narativ ce îmbină oralitatea unui povestitor "de gura sobei", cu discursul omiletic specific soleii. Se poate spune, şi cu siguranţă aşa este, că Părintele Stanciu Dragoş crează pe blogul dumnealui o atmosferă de discurs familial, cald - convingător; şi aşa şi trebuie să fie, pentru că, indiferent cum ai privi lucrurile, şi la gura sobei, şi în naosul bisericii, te simţi ca ACASĂ.
Să ne trăiţi mulţi ani, şi să ne luminaţi cu învăţătura hrănitoare de suflet!
Deci, nu uitaţi: http://tindabisericii.blogspot.com

File de Pateric - Învăţături

Zis-a un batran oarecare: mai mare dragoste decat aceasta nu este, a-si pune cineva viata pentru fratele sau. Iar cel ce aude de la cineva din frati cuvinte de ocara asupra lui si ar putea sa-i zica si el asa, si nu-i zice, ci se sileste sa-i rabde vitejeste si sa nu-i rasplateasca raul cu rau, unul ca acela isi pune sufletul si viata pentru fratele sau.

Elixir



Dincolo de Calea Lactee,
elixirul tăcerii…

Lângă fereastra deschisă
trei îngeri pe un singur divan.

luni, 24 ianuarie 2011

Să ne rugăm pentru Î. P. S. Bartolomeu Anania


ÎPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, suferă de o afecţiune cardiacă, dublată de o afecţiune pulmonară, care i-a obligat pe medicii vienezi să amâne operaţia pe cord deschis necesară pentru însănătoşirea Înalt Prea Sfinţieie Sale!
Haideţi să ne rugăm pentru sănătatea sa!
Domnul să îl binecuvinteze şi să reverse asupra sa, darurile Sale de sănătate sufletească şi trupească!

duminică, 23 ianuarie 2011

152 de ani de la Unirea Principatelor



În urmă evenimentelor din 1848, din cele trei provincii Româneşti, Marile Puteri ale Europei, au rămas totuşi cu un ecou despre doleanţele românilor.
Astfel că, un prim eveniment care a adus la masa tratativelor Marilor Puteri, problema ţărilor române, a fost Războiul Crimeii. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18/30 martie 1856), prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc, atât în Moldova cât şi în Ţara Românească, care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”, libertatea navigaţiei pe Dunăre, ş.a.
Dintre aceste prevederi, cel mai mult a cântărit alegerea Adunărilor ad-hoc, care au votat în 1857, următoarele Rezoluţii:
-Respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
-Unirea Principatelor într-un stat sub numele de România;
-Prinţ străin cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare dintre cele europene şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării;
-Neutralitatea pământului Principatelor;
-Puterea legiuitoare încredinţată Adunării Obşteşti, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Aceste dorinţe, au fost discutate de către puterile europene, un an mai târziu, în 1858, la Paris. Rezultatul dezbaterilor, nici nu anula ideea Unirii, dar nici nu o ajutau prea mult să se realizeze. Astfel, principalele puncte ale „Convenţiei de la Paris”, au fost următoarele:
-Principatele îşi păstrau autonomia sub suzeranitatea Porţii şi sub protecţia celor şapte puteri;
-Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei, fiecare având instituţii proprii;
-Se înfiinţau instituţii comune precum Comisia Centrală de la Focşani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie, armata;
-Se prevedeau principii de organizare şi modernizare a viitorului stat (separaţia puterilor în stat, desfiinţarea privilegiilor de clasă, egalitatea în faţa legii, drepturi politice pentru creştini, libertatea individuală);
-Dreptul de vot ramânea cenzitar.
După încheierea Convenţiei de la Paris, care avea să joace rolul unei veritabile Constituţii a Principatelor, au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
Acesta este momentul culminant. Căci românii au dat dovadă de tact diplomatic, şi totodată de dorinţă arzătoare de Unire, şi au ales atât în Moldova, la 5 ianuarie 1859, cât şi în Ţara Românească, la 24 ianuarie, acelaşi domn: Alexandru Ioan Cuza.
Prin această dublă alegere, s-a realizat Unirea Principatelor într-o formă deplină; întrucât Marile Puteri, puse în faţa faptului împlinit (după o expresie a lui Nicolae Iorga), nu au putut decât să confirme Unirea.
Acest eveniment luminos a fost de asemenea şi un pas important căre Unirea cea Mare din 1918.

sâmbătă, 22 ianuarie 2011

Născut de potop

Sabia de-oglindă
îmi taie
luna de var
ce-mi creşte
în reversul medaliei
de ieri
şi de mâine.

Zborul nestins
mă plouă, plouă, plouă
de azi, până azi, până azi...

marți, 18 ianuarie 2011

"Imnul Golanilor" de Cristian Paţurca

"A fost o data ca-n povesti
A fost in Romania,
O mare gasca de golani,
Ce-au alungat sclavia.
Noi nu ne-am confundat nicicind
Cu "oamenii de bine",
Numiti si neocomunisti
Cu fara de rusine.

Refren:
Mai bine haimana,
Decit tradator,
Mai bine huligan,
Decit dictator,
Mai bine golan,
Decit activist,
Mai bine mort,
Decit comunist.

Vrem libertate
Nu comunism
Si nici schimbari de forme
Si deaceea, securisti,
Sa nu ne puneti norma.
Noi nu vrem neocomunism,
Nici neolibertate,
"Democratii" originale
Si nici minciuni sfruntate.


Ne-ati intrebat ce vrem aici
Dar stie toata tara,
Noi sustinem punctul 8
De la Timisoara.
Sa cada patru-sapte-trei
Ce tine TVR,
Legind in lanturile ei,
Chiar si cuvintele !


Alegeri fara comunisti,
Fara nomenclatura,
Si nu va temeti de golani
Fara coloratura.
Din cei care au murit
Ne-am reintors naluci
Sa nu mai fie cum a fost
Macelul de atunci"

preluat de pe www.versuri.ro

A murit un "GOLAN"


Astăzi, 18 ianuarie 2011, s-a stins din viaţă muzicianul Cristian Paţurcă, cel care a compus "Imnul golanilor", manifestând astfel faţă de neo-comunismul instaurat de Ion Iliescu.
Pe vremea aceea, avem 2 ani. Abia azi aflu că în 1990, în "Piaţa Universităţii", s-a cântat în numele libertăţii, s-a scris istorie, într-un cuvânt, s-a trăit adevărat.
Dumnezeu să-l odihnească pe Cristian Paţurca, "tatăl adevăraţilor golani"!


„Cred încă în idealurile din Piaţă"

Într-un interviu acordat dramaturgului Mihaela Michailov şi regizorului David Schwartz, pentru spectacolul dedicat Mineriadei din iunie ‘90, „Capete înfierbântate", Cristian Paţurcă spunea: „În Piaţa Universităţii oamenii stăteau în genunchi la cântecele mele şi fredonau «Mai bine mort decât comunist». Atunci nu eram conştient de valoarea mesajului, acum sunt. Am compus versurile într-un WC din Universitate, că în balcon toată lumea se bătea pe microfon. Piaţa Universităţii era locul unde se întâlneau toţi cei care voiau să protesteze. Nu uitaţi că acolo se făceau mitingurile partidelor de opoziţie sau ale oricăror forţe de opoziţie, pentru că o mare parte a populaţiei ţării nu era de acord cu confiscarea puterii de către clica lui Iliescu şi a poliţiei. Şi când cineva avea ceva de spus, mergea în Piaţa Universităţii. (...) Băi frate, cel puţin la cântece, nu numai la ale mele, oamenii erau foarte marcaţi şi profund impresionaţi de evenimente şi de faptul că deveniseră o comunitate. Eu trebuia să cânt cu ochii închişi, că dacă vedeam o piaţă întreagă cu făclii şi brichete aprinse nu mai puteam să cânt. Îmi dădeau lacrimile.(...) Marea mea dramă e că Ion Iliescu conduce şi acum România. Asta e chiar culmea. (...) Cred încă în idealurilor din Piaţă. Piaţa a rămas o utopie. Încă mai aud oameni care-mi fredonează cântecele în metrou sau în autobuz".

"Mai bine haimana, decât trădător / Mai bine huligan, decât dictator / Mai bine golan, decât activist /Mai bine mort, decât comunist." 28 APRILIE 1990, PIAŢA UNIVERSITĂŢII
sursa: site-ul România Liberă.

Noutăţi pe "Unindu-ne întru poezie"

Dragi prieteni,
am revenit şi pe blogul ce îşi propune să reunească România Mare, prin intermediul poeziei.
şi am revenit, zic eu, în forţă:
Katy Tic - "Ceasul"
R.A.I. & Maria Fărămă - "metamorfoza sinelui"
Diana Frumosu & R.A.I. - "în a ucide e mai mult"
plus două persoane noi:
Maricica Frumosu (nimeni alta decât mama Dianei) - "Singurătate"
Ioana (Urziceni, România) - "Gând"
Vă aştept cu drag, cu comentarii, cu critici!!!

sâmbătă, 15 ianuarie 2011

Eminescu, de Grigore Vieru


La zidirea Soarelui, se ştie,
Cerul a muncit o veşnicie,
Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu.
Domnul cel de pasăre măiastră,
Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu drepate,
De avem sau nu drepate,
Eminescu să ne judece.

Mi-l fură, Doamne, adineauri
Pe înaltul domn cu tot cu lauri.
Mă uscam de dor, în piept cu plânsul,
Nu ştiam că dor mi-era de dânsul,
Nu ştiam că doina mi-o furară
Cu străvechea şi frumoasa Ţară- Eminescu.

Acum am şi eu pe lume parte:
Pot îmbrăţişa măiastra-ţi carte,
Ştiu că frate-mi eşti şi-mi eşti părinte,
Acum nimeni nu măpoate minte.
Bine ai venit în casa noastră,
Neamule, tu, floare mea albastră-Eminescu.

Suntem în cuvânt şi-n toate
Floare de latinitate,
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu drepate, Eminescu să ne judece!

luni, 10 ianuarie 2011

efectul de turlă

Grăbeşte de coboară
din adânc
şi tunde vulcanul
de turle.
- fâlfâia orchestra mută -

o gâză îşi căuta de zor
rochie pentru balul
nupţial.

în a ucide e mai mult

Diana Frumosu & R.A.I.


mi s-au umplut bocancii
din ei se revarsă imagini cu tine
şi vin alb
vin lupii din lună să-şi potolească setea

azi, noaptea eşti tu
mă strîng în pieptul caracterelor boldice
din inima ta şi
le pictez cu stropi de moarte
şi de soare concav


eu nu ucid
pur şi simplu, e modul meu de a iubi

şoptesc şireturilor să lege timpul
între două stele apropiate
ca sufletul de piept
ca zeii de oglinzi


vino-mi în artere.
s-au tocit cactuşii,
fă-mă să mor,
hai, să mor lîngă tine,
cu tine şi pentru totdeauna



versurile italice sunt ale mele

sâmbătă, 8 ianuarie 2011

metamorfoza sinelui

uneori nici el nu mai e el
se transformă în fluture,
sau în petală de trandafir.
dimineatza, îngereşte se-aşează
pe marginea ceştii de cafea...

şi visează.
îşi aminteşte cum era larvă
cum deschidea primele aripi spre lume
cum zborul i se părea teribil de imens.
acum însă, se schimbă.
devine un altfel de el.

pe marginea ceştii de cafea
şi-a ancorat sufletul
şi involuntar i-a simţit aroma
amară.

- teribil miros de moarte
presată în atlas-

dar, poate chiar ăsta-i rostul în viaţă
să metamorfozăm.


din viaţă în viaţă
în viaţă
în viaţă...
R.A.I. & Maria Fărîmă

versurile italice aparţin mariei!

Înger nichitian


Descalţă-te de mine,
îngere,
nu de cer.

De zăpadă nu te dezbrăca,
oh, nu!
ci de mine.

Pe mine
în-cer-eşte-mă,
şi zăpăceşte-mă,
înzăpezindu-mă
de tine,
îngere!

vineri, 7 ianuarie 2011

Sf. Ioan Botezătorul



În prima zi de după praznicul Botezului Domnului, Biserica Ortodoxă serbează pe Sf. Ioan Botezătorul, al doilea personaj principal din episodul Botezului. El este, aşa cum o spune şi numele, cel care se învredniceşte să îl boteze pe Hristos.
Despre personalitatea Sf. Ioan, avem destule mărturii în Sf. Scriptură. Astfel, încă de la zămislire este vestit de Sf. Arhanghel Gavriil, ca unul care va avea o misiune importanta in istoria mantuirii omenirii. Apoi, aflându-se încă în pântecele maicii sale, Elisabeta, la venirea Fecioarei Maria care îl purta în sine pe Iisus, Ioan saltă în pântecele maicii sale, în semn de comunicare cu Iisus. Apoi, în perioada copilăriei, ne este prezentat, aidoma lui Iisus, crescând cu vârsta, cu înţelepciunea şi cu harul. După un timp se retrage în pustie, rugându-se. Acolo se hrănea doar cu rădăcini de pomi, cu lăcuste şi miere sălbatică, şi purta haină din păr de cămilă. La plinirea vremii sale, iese la propovăduire. În calitate de profet, el mustră pe regele Irod pentru nelegiurea de a lua de soţie pe femeia fratelui său Filip, fără să fie vorba de o căsătorie de liverat. Din această pricină, i se va trage mai târziu şi decapitarea. Apoi, venind la râul Iordan, botează cu apă, spre pocăinţă pe cei care voiau să se cureţe de păcate, propovăduind de asemenea, că va veni după el, Unul, care îi va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, spre viaţa veşnică, fiind mai mare decât el; atât de mare încât el, nu se considera vrednic să îi descheie încălţămintea. Şi momentul se petrece: Iisus vine la Iordan. Ioan, fără să îl fi văzut vreodată Îl recunoaşte: "Iată mielul lui Dumnezeu"; şi aceasta, deoarece vedea dumnezeirea de pe chipul Său. Iisus îi cere să Îl boteze, el se declară nevrednic, dar la insistenţa Mântuitorului: "Lasă acum, aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea", acceptă. În momentul botezului, vocea Tatălui răsună din cer: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit", iar Duhul se arată în chip de porumbel, stând deasupra Lui. Aşa are loc prima teofanie. Scriptura mai relatează de asemenea şi episodul sfârşitului teribil al profetului.
Hristos Însuşi vorbind despre Ioan Botezătorul spune: "El este cel mai mare bărbat născut din femeie"; iar Biserica l-a numit înger în trup (reprezentându-l şi iconografic în această ipostază), precumn şi Proorocul desăvârşit, Ultimul.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!

joi, 6 ianuarie 2011

Botezul Domnului - Boboteaza



Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greaca si inseamna "aratare", "descoperire". De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!" (Matei 3, 17). In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat".

miercuri, 5 ianuarie 2011

Continuă tu, Maria!

uneori nici el nu mai e el.
se transformă în fluture,
sau în petală de trandafir.
dimineatza, îngereşte se-aşează
pe marginea ceştii de cafea...

marți, 4 ianuarie 2011

Aplauze divine

Renunţând la viaţă,
ai înviat.

La vechiul schit,
cerul surâde la cântul
clopotelor albastre.

Pst! zborul îngerilor...
Dumnezeu te aplaudă
la scenă deschisă.


Zâmbeşte, tu, Marie,
zâmbeşte şi taci;
ascultă divinul Său grai:
„Bine-ai repăşit în Rai!”.

„Particip la Concursul de proză arhiscurtă ortodoxă (PAO)”

luni, 3 ianuarie 2011

Florin Ciocea & Dan Elias

Un „studiu sociologic” şi o nouă „istorie”...
- piesele de rezistenţă ale Editurii Helis pe anul 2010 –
Florin Ciocea & Dan Elias
de Romeo Aurelian Ilie

Anul 2010, a fost unul rodnic la editura Helis: consemnăm în trecere monografiile: „Istoria veche a Stelnicii” a d-lui Ion Muntean, şi „Nobilul farmacist” a d-lui George Stoian; reamintim „Minciuna din literă” a d-lui Gheorghe Dobre, pe care am mai salutat-o si cu altă ocazie. Şi toate acestea, doar pentru a ne opri de această dată asupra a altor două volume apărute anul acesta la editura Helis: „Studiu sociologic despre anxietăţile limbricilor împăiaţi” a d-lui Florin Ciocea, şi „Stăpânii timpului” a d-lui Dan Elias.
Pentru început, ne vom apleca asupra „Studiului sociolog...”, un volum de poezii(unele cu nume, altele cu numere), completat spre final cu proză. Ce se poate găsi în acest volum? Poezie de dragoste, de critică socială şi uneori chiar poezie filosofică. Şi toate, în stilul, marcă înregistrată, Florin Ciocea: adică ironie la tot pasul, şi odată la doi paşi, vulgarităţi. Dar să nu înţeleţi că doar la asta se rezumă „stilul Ciocea”. Pentru o mai bună înţelegere, propun să aprofundăm pe alocuri câteva texte explicative şi semnificative. Mai întâi, că veni vorba despre poezia de dragoste, trebuie să aplaud cu gura până la privire, micro-seria de patru poeme dedicate prietenilor: Teoharie, care „n-a găsit încă glonţul care să-i teleporteze creierii spre alt sistem solar”, Dobre, care „se dizolvă instantaneu în afacerile halucinante ale aheilor mitici”, Elias, care „învăţându-l să meargă pe nori, îl aduce în timpul prezent”, Bunoaica, care „subtilizând miresmele primăverii...învaţă alchimia cuvântului”, Titi Damian, care „scrie proză cu cerneală scursă din teascul poeziei pure”, etnograful Răzvan Ciucă şi arheologul Florin Vlad; (Prietenii mei I); apoi, Vasile Iordache şi pictorul Vasile Aionesei, care „au dat în vileag o imensă conspiraţie a fluturilor”, şi Alexandru Bulandra, care „printr-o strălucită argumnentaţie logică, ne demonstrează că nici nu existăm”(Prietenii mei II); apoi, Şerban Codrin, „descins din zeii casnici”(Prietenii mei III), şi nu în ultimul rând, regretatul Anghel Papacioc – Papi, care „nu-i profesorul Papi, ci o idee, un vis o fantezie dorită de orice bărbat care a încercat vreodată să se rupă de monotonia cotidiană”.
Critica socială şi politică are parte în poezia lui Florin Ciocea, de un loc aparte: primul; vârful de lance: „Nişte lăbari cocoţaţi în politică/ne învaţă , fraţilor, cum să-i votăm civilizat. /(...)/Partidul îi fată pe bandă rulantă,/nu îndoctrinaţi, ci doar lacomi, perfizi”(IV); „Cică preşedintele Americii se plimbă cu bicicleta./ Al nostru, ca să fie mai al dracu,/Se plimbă călare pe lună!/Ăsta-i privilegiul preşedintelui:/Să călăreşti oriunde/Şi pe oricine”(XV); „De atâta căldură până şi asfaltul/Pute a şobolan descompus,/Iar oamenii, înotând dezarticulat,/Ca nişte linii,/Prin acest univers încins,/Încearcă să-şi uite visele/Impregnate de sudoare şi plictis./(...)/Căldura doar,/ este singurul etalon/Al nimicniciei oamenilor/În faţa lui Dumnezeu”(De atâta căldură). Acest din urmă citat din categoria socio-politc, în primă instanţă mă duce cu gândul că ar putea fi o decodificare a „Abatorului” simbolist al lui Bacovia; dar totodată ni-l prezintă pe acelaşi Florin Ciocea, îmbrăcat la patru ace, în haina lucidităţi, demachiat de masca pamfletului atât de savuros, dar care riscă să nu îşi atingă scopul.
Tot în aceiaşi manieră îşi construieşte poetul nostru şi poezia de tip filozofic, unde fie critică falsa filozofie sau poezie, fie îşi expune propriile idei despre aceste două entităţi: „Eu cred că nu există scriitori,/Ci doar persoane/Posedate de nişte spirite/ Născute cândva la începuturi”(VI); „Nici poezia nu mai este ce-a fost;/Câteodată sună bine/Dar nu spune nimic,/Iar alteori trebuie să fii licenţiat în filosofie/Ca s-o înţelegi./ Unde-i lirismul?/Fiorul care aprinde celulele/În esenţa ta?/Nici o grijă prieteni.../Din bălegarul cotidian/Adevărata poezie va exploda!”(X); „Realitatea este o himeră/Care ne ancorează mintea/Într-un cub cu mai multe dimensiuni”(XIX); „Un critic scria într-o foaie/Că n-aş fi poet,/Că scriu într-o limbă/Înţeleasă doar de prostime,/(...)/Nu scriu, eu simt poezia/Curgând năvalnic între pulpele vreunei fătuci.../Şi atunci nu-s poet,/Sunt ghiar ace adună/Dorinţele voastre cele mai fierbinţi”(Un critic scria). Dar poate cel mai concludent exemplu pentru a înţelege poezia dlui Ciocea, este poezia intitulată sugestiv: „Poemele mele”: „Poemele mele de dragoste sau furie/N-au titlu,/Asemeni anonimilor/Purtându-şi dramele la vedere/Sunt simple ca o dimineaţă de vară/Coborând exploziv în inimile voastre”.
Pâi dacă nici asta nu e poezie... atunci ce?! Şi pentu ca să conving că Florin Ciocea este poet, şi că aşa cum scriam mai sus, stilul său nu se rezumă doar la ironie şi vulgarităţi, vă voi prezenta câte exemple de figuri de stil: „Uite, azi nu am inspiraţie./Pixul meu, inert, parcă scrie/Cu zeamă de plumb”(XVI); „Nimic nu e sigur, dar toţi bănuim/ Că de aici nu se iese decât/Călărind traiectoria glonţului,/Ori sărutând trambulina vidului/Cu ştreangul de gâz ”(XIX); „Îmi păşteam oile pe un câmp de scorţişoară./Era iarnă,/O zăpadă albastră colora profund orizontul,/Iar schiorii creau pârtii/ Pe cărările întortocheate ale timpului nostru...”(Îmi păşteam oile).
Aruncând un ochi şi peste prozele poetului Ciocea, aş îndrăzni să spun că şi ele sunt tot poezii, dar scăpate de sub control, idei care s-au răzvrătit şi nu au vrut cu nici un chip să se încadreze într-un minim de canon poetic, adică că nu s-au vrut versuri. Că de altfel, avem dinainte, aceiaşi eferveşcenţă ironico-lirică, care le face foarte uşor de parcurs şi mai ales de înţeles. Aş menţiona ca semnificativă, proza „Moaştele Sfântului Papintie”; şi asta pentru că demonstrează încă o dată că unele adevăruri zac ascunse în stări de fapt, pe care le descoperi numai trăindu-le: „- Vezi, îmi spuse prietenul, întâmplarea asta te-a lecuit pentru totdeauna de credinţa în moaşte şi alte artefacte. – Deloc! Acum cred în ele mai mult ca oricând, eu şi ceilalţi doi, Papi şi Marius. Sfântul PAPINTIE ne-a vindecat de băutură pentru totdeauna şi ne-a ajutat să devenim ceea ce suntem: eu, directorul celei mai renumite şcoli din oraş, iar Papi şi Marius, respectaţi oameni de afaceri”.
De asemenea aş mai enunţa aici, doar titlul unei proze care dă de gândit: „Istoria prescurtată a omenirii pentru clasa a III-a”.
De altfel, acest titlu face şi legătura cu celălalt volum, asupra căruia spuneam că ne vom apleca de această dată: „Stăpânii timpului”, semnat: Dan Elias.
Cu acest volum de eseuri, dnul Elias reuşeşte, fără să-şi propună, dacă nu să schimbe credinţa istorică a unora, cel puţin să o zgudie din temelii pe a aceloraşi. Spun aceasta, pentru că, cititorii acestui volum, cu siguranţă se vor împărţii în două tabere: cei care îşi vor pune semne de întrebare, şi cei ce vor spune: „Bate câmpii!”.
Dar să începem cu începutul. Volumul „Stăpânii timpului”, nu reprezintă nimic altceva decât „o samă” de eseuri în care poetul-eseist îşi exprimă indignarea faţă de malpraxisul practicat în mod perfect conştient de „istoricii de stat” alias „stăpânii timpului”, care inoculează atât elevilor la şcoală, cât şi cetăţenilor în general, o istorie, dacă nu falsificată cu totul, cu siguranţă trunchiată.
Mare parte dintre aceste eseuri se învârt în jurul preistoriei poporului român, autorul opunând învăţăturii despre romanizarea-viol, pe care el o consideră un fals grosolan al istoriei, destule probe istorice prin care demonstrează că s-ar putea ca lucrurile să nu fi stat chiar ca în manual, şi că, dimpotrivă, civilizaţia traco-geto-dacă (şi pe alocuri gotă), să îşi fi continuat dezvoltarea de sine stătătoare până în perioada Imperiului Bizantin. Şi în apărarea sa, dnul Elias aduce şi texte ce se pot foarte uşor verifica, cum ar fi de exemplu, istoria Annei Comnena, dar şi alte istorii ale vremilor, care sunt, cei drept , mai greu accesibile publicului larg.
Ca un minus al acestor eseuri, bifăm lipsa unanimă a notelor de subsol, fapt ce i-ar îndreptăţii pe criticii-istorici-cârcotaşi să se spele pilatic pe mâini, spunând că nu sunt dovezi solide în aceste încercări de rescriere a istoriei. Dar, din acest punct de vedere, dnul Elias şi-a asigurat imunitatea critică, precizând că: „este foarte probabil ca informaţiile pe care le-am preluat aici să sufere de parţialitate, ori să fie amendabile din punct de vedere istoric. Am încercat să-i numesc pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, au avut poziţii proprii. Se prea poate să-i fi uitat pe unii. Pentru toate acestea, îmi recunosc, ipotetic vorbind, vina. Nu am orgoliul de a mă considera un făcător de istorie, (Doamne fereşte!), dar am dreptul să mă îndoiesc cu privire la scopurile unor răspunsuri pe care le-am primit înainte de a fi întrebat ceva, fie că a fost vorba de istorie, de filozofie sau de credinţă”.
Cu alte cuvinte, dnul Dan Elias nu intenţionează altceva decât să tragă unul sau mai multe semnale de alarmă, cu privire la modul superficial în care se scrie istoria oficială a unei naţiuni, să determine punerea câtorva semne de întrebare în minţile celor care chiar le pasă de trecut, şi nu vor să îl repete, (aşa cum condamnă filosoful şi eseistul spaniol George Santayana, cf. Dan Elias), sau o invitaţie la studiul istoriei şi al preistoriei, pentru cei care sunt dispuşi la o lectură angajată.
Legătura dintre volumul de eseuri al dlui Elias şi cel de versuri al dlui Ciocea, nu stă numai în acel titlu al celui din urmă, cu „istoria prescurtată”, aceasta ţinând doar de fondul ideii de bază al lucrărilor; interesant este felul în care cei doi spun lucrurilor pe nume: şi anume ironia, de la care nici esistul nu face rabat, ba dimpotrivă, o cheamă în sprijinul său la tot pasul, pe ea sprijinindu-şi şi degajarea faţă de eventuale cârcoteli. Să fie aceasta o mască? Mă îndoiesc! Mai degrabă este o atitudine, un mod de a privi lucrurile: dacă oricum şti că nu te ascultă nimeni atunci când chiar ai ceva de zis, şi nu poţi schimba nimic de unul singur, altfel spus, de capul tău, cel puţin să fii oleacă de sulă în coastă, în acea coastă din care exclus să iasă sânge şi apă, ci mai degrabă doar apă chioară, deghizată în râuri de lapte şi miere.

duminică, 2 ianuarie 2011

Sf. Serafim de Sarov - Cuvinte de folos, la prăznuire


Biserica Ortodoxă serbează în fiecare an în data de 2 ianuarie, pe Sf. Serafim de Sarov. Acest sfânt a trăit ca pusnic în Rusia secolului al XIII-lea.
În continuare, voi reda câteva cuvinte de folos, grăite de acest sfânt.
***
Nu trebuie să-ţi deschizi inima ta fără trbuinţă. Dintr-o mie se poate găsi numai unul care ar fi în stare să păstreze taina ta. Şi când noi înşine n-o păstrăm în sufletul nostru, cum putem nădăjdui că ea ar putea fi păstrată de alţii?
***
Cu omul sincer trebuie să vorbeşti despre lucrurile omeneşti, iar cu omul bogat în înţelepciunea duhovnicească, trebuie să vorbeşti despre cele cereşti.
***
Când se întâmplă să fii în lume, în mijlocul unuio grup de oameni, nu trebuie să vorbeşti despre lucruri sufleteşti, mai ales dacă între ei nu observi nici o dorinţă de a asculta asemenea lucruri.
***
Pentru aceea trebuie să ascunzi în tine, cu toată băgarea de seamă, comoara darurilor. În caz contrar, le vei pierde şi nu le vei mai găsi. Când însă nevoia va cere sau va veni vorba, atunci trebuie să grăieşti deschis,pentru slava lui Dumnezeu, după cuvântul care zice: "Căci calea este de pe acum deschisă...".

sâmbătă, 1 ianuarie 2011

Pseudo-bilanţ 2010! Cât despre planuri....

A mai trecut un an. A plecat să se culce liniştit pe foaia întoarsă a istoriei. Sau a arhivelor. Tot una! S-ar zice că e ceas de bilanţ... Ei, aş! Pâi ce am făcut în 2010?
Destule! Şi bune şi rele... Pe plan profesional, a fost un an excelent: Premiul de Excelenţă la concursul "Aripi de dor" de la Medgidia, Diploma de excelenţă pentru promovarea poeziei creştine, acordată de protoieria Tecuci, odată cu Premiul revistei "Convorbiri literare" din Iaşi, ambele la Festivalul Naţional de Poezie "Costache Conachi" de la Tecuci, apariţia mult visată în rubrica "Curier de ambe sexe" (pe luna mai)a revistei "Convorbiri literare", consolidarea relaţiei de colaborare cu revista Helis Slobozia, şi surpriza finalului de an, publicarea în revista constănţeană "Ex Ponto - text, imagine, metatext"; ar mai fi şi faptul că am cunoscut oameni de cultură valoroşi, şi mici-mari speranţe ale fenomenului literar: Marycica şi Diana din Republica Moldova.
Dar toate acestea-s trecătoare... Numele rămâne pe câteva foi, şi literele înşirate de mine se bronzează la bec. Câţi le-or citi, oare, da capo al fine? De aceea şi zic că nu contează asta. Mulţumesc celor ce mă citesc şi mă apreciază, şi le zic, aşa ca o scuză (cineva spunea cândva, că scuzemia ar fi un fel de boală a refuzului)scriu şi eu ce pot, sunt doar la început!
Dar, gata cu astea! Oricum nu atârnă greu în balanţa realităţii.
Iată ce contează cu adevărat: faptul că datorită participării la cea de-a doua ediţie a Taberei Naţionale de la Dervent, organizată de ASCOR Constanta, am cunoscut o pleiadă de oameni cu sufletul curat,din toate colţurile ţării, dintre care, câţiva mi-au rămas prieteni.
De altfel, că veni vorba de ASCOR, mă bucur că am şansa să fiu acolo, înconjurat de prieteni adevăraţi.
Dar cel mai important este faptul că am cunoscut o persoană cu totul specială, care m-a schimbat în bine, în sensul că mi-a adus în viaţă un echilibru de care cam duceam lipsă.
Şi principalul important este că încă Îl simt pe Dumnezeu aproape. Îi simt iubirea şi mângâierea.
Cât despre planuri...
Dar ce credeţi, că pentru cele ce am primit anul acesta am plănuit ceva? Poate aşa, orientativ... Aşa că, fără planuri. Dacă ar fi totuşi ceva de năzuit de la anul 2011, ar fi: să nu pierd ceea ce am, pe plan personal-spiritual-emoţional-sentimental! Altfel spus, să menţin o relaţie bună cu Dumnezeu, cu familia, cu prietenii.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Doamne-ajută!

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate