Florin Ciocea & Dan Elias

Un „studiu sociologic” şi o nouă „istorie”...
- piesele de rezistenţă ale Editurii Helis pe anul 2010 –
Florin Ciocea & Dan Elias
de Romeo Aurelian Ilie

Anul 2010, a fost unul rodnic la editura Helis: consemnăm în trecere monografiile: „Istoria veche a Stelnicii” a d-lui Ion Muntean, şi „Nobilul farmacist” a d-lui George Stoian; reamintim „Minciuna din literă” a d-lui Gheorghe Dobre, pe care am mai salutat-o si cu altă ocazie. Şi toate acestea, doar pentru a ne opri de această dată asupra a altor două volume apărute anul acesta la editura Helis: „Studiu sociologic despre anxietăţile limbricilor împăiaţi” a d-lui Florin Ciocea, şi „Stăpânii timpului” a d-lui Dan Elias.
Pentru început, ne vom apleca asupra „Studiului sociolog...”, un volum de poezii(unele cu nume, altele cu numere), completat spre final cu proză. Ce se poate găsi în acest volum? Poezie de dragoste, de critică socială şi uneori chiar poezie filosofică. Şi toate, în stilul, marcă înregistrată, Florin Ciocea: adică ironie la tot pasul, şi odată la doi paşi, vulgarităţi. Dar să nu înţeleţi că doar la asta se rezumă „stilul Ciocea”. Pentru o mai bună înţelegere, propun să aprofundăm pe alocuri câteva texte explicative şi semnificative. Mai întâi, că veni vorba despre poezia de dragoste, trebuie să aplaud cu gura până la privire, micro-seria de patru poeme dedicate prietenilor: Teoharie, care „n-a găsit încă glonţul care să-i teleporteze creierii spre alt sistem solar”, Dobre, care „se dizolvă instantaneu în afacerile halucinante ale aheilor mitici”, Elias, care „învăţându-l să meargă pe nori, îl aduce în timpul prezent”, Bunoaica, care „subtilizând miresmele primăverii...învaţă alchimia cuvântului”, Titi Damian, care „scrie proză cu cerneală scursă din teascul poeziei pure”, etnograful Răzvan Ciucă şi arheologul Florin Vlad; (Prietenii mei I); apoi, Vasile Iordache şi pictorul Vasile Aionesei, care „au dat în vileag o imensă conspiraţie a fluturilor”, şi Alexandru Bulandra, care „printr-o strălucită argumnentaţie logică, ne demonstrează că nici nu existăm”(Prietenii mei II); apoi, Şerban Codrin, „descins din zeii casnici”(Prietenii mei III), şi nu în ultimul rând, regretatul Anghel Papacioc – Papi, care „nu-i profesorul Papi, ci o idee, un vis o fantezie dorită de orice bărbat care a încercat vreodată să se rupă de monotonia cotidiană”.
Critica socială şi politică are parte în poezia lui Florin Ciocea, de un loc aparte: primul; vârful de lance: „Nişte lăbari cocoţaţi în politică/ne învaţă , fraţilor, cum să-i votăm civilizat. /(...)/Partidul îi fată pe bandă rulantă,/nu îndoctrinaţi, ci doar lacomi, perfizi”(IV); „Cică preşedintele Americii se plimbă cu bicicleta./ Al nostru, ca să fie mai al dracu,/Se plimbă călare pe lună!/Ăsta-i privilegiul preşedintelui:/Să călăreşti oriunde/Şi pe oricine”(XV); „De atâta căldură până şi asfaltul/Pute a şobolan descompus,/Iar oamenii, înotând dezarticulat,/Ca nişte linii,/Prin acest univers încins,/Încearcă să-şi uite visele/Impregnate de sudoare şi plictis./(...)/Căldura doar,/ este singurul etalon/Al nimicniciei oamenilor/În faţa lui Dumnezeu”(De atâta căldură). Acest din urmă citat din categoria socio-politc, în primă instanţă mă duce cu gândul că ar putea fi o decodificare a „Abatorului” simbolist al lui Bacovia; dar totodată ni-l prezintă pe acelaşi Florin Ciocea, îmbrăcat la patru ace, în haina lucidităţi, demachiat de masca pamfletului atât de savuros, dar care riscă să nu îşi atingă scopul.
Tot în aceiaşi manieră îşi construieşte poetul nostru şi poezia de tip filozofic, unde fie critică falsa filozofie sau poezie, fie îşi expune propriile idei despre aceste două entităţi: „Eu cred că nu există scriitori,/Ci doar persoane/Posedate de nişte spirite/ Născute cândva la începuturi”(VI); „Nici poezia nu mai este ce-a fost;/Câteodată sună bine/Dar nu spune nimic,/Iar alteori trebuie să fii licenţiat în filosofie/Ca s-o înţelegi./ Unde-i lirismul?/Fiorul care aprinde celulele/În esenţa ta?/Nici o grijă prieteni.../Din bălegarul cotidian/Adevărata poezie va exploda!”(X); „Realitatea este o himeră/Care ne ancorează mintea/Într-un cub cu mai multe dimensiuni”(XIX); „Un critic scria într-o foaie/Că n-aş fi poet,/Că scriu într-o limbă/Înţeleasă doar de prostime,/(...)/Nu scriu, eu simt poezia/Curgând năvalnic între pulpele vreunei fătuci.../Şi atunci nu-s poet,/Sunt ghiar ace adună/Dorinţele voastre cele mai fierbinţi”(Un critic scria). Dar poate cel mai concludent exemplu pentru a înţelege poezia dlui Ciocea, este poezia intitulată sugestiv: „Poemele mele”: „Poemele mele de dragoste sau furie/N-au titlu,/Asemeni anonimilor/Purtându-şi dramele la vedere/Sunt simple ca o dimineaţă de vară/Coborând exploziv în inimile voastre”.
Pâi dacă nici asta nu e poezie... atunci ce?! Şi pentu ca să conving că Florin Ciocea este poet, şi că aşa cum scriam mai sus, stilul său nu se rezumă doar la ironie şi vulgarităţi, vă voi prezenta câte exemple de figuri de stil: „Uite, azi nu am inspiraţie./Pixul meu, inert, parcă scrie/Cu zeamă de plumb”(XVI); „Nimic nu e sigur, dar toţi bănuim/ Că de aici nu se iese decât/Călărind traiectoria glonţului,/Ori sărutând trambulina vidului/Cu ştreangul de gâz ”(XIX); „Îmi păşteam oile pe un câmp de scorţişoară./Era iarnă,/O zăpadă albastră colora profund orizontul,/Iar schiorii creau pârtii/ Pe cărările întortocheate ale timpului nostru...”(Îmi păşteam oile).
Aruncând un ochi şi peste prozele poetului Ciocea, aş îndrăzni să spun că şi ele sunt tot poezii, dar scăpate de sub control, idei care s-au răzvrătit şi nu au vrut cu nici un chip să se încadreze într-un minim de canon poetic, adică că nu s-au vrut versuri. Că de altfel, avem dinainte, aceiaşi eferveşcenţă ironico-lirică, care le face foarte uşor de parcurs şi mai ales de înţeles. Aş menţiona ca semnificativă, proza „Moaştele Sfântului Papintie”; şi asta pentru că demonstrează încă o dată că unele adevăruri zac ascunse în stări de fapt, pe care le descoperi numai trăindu-le: „- Vezi, îmi spuse prietenul, întâmplarea asta te-a lecuit pentru totdeauna de credinţa în moaşte şi alte artefacte. – Deloc! Acum cred în ele mai mult ca oricând, eu şi ceilalţi doi, Papi şi Marius. Sfântul PAPINTIE ne-a vindecat de băutură pentru totdeauna şi ne-a ajutat să devenim ceea ce suntem: eu, directorul celei mai renumite şcoli din oraş, iar Papi şi Marius, respectaţi oameni de afaceri”.
De asemenea aş mai enunţa aici, doar titlul unei proze care dă de gândit: „Istoria prescurtată a omenirii pentru clasa a III-a”.
De altfel, acest titlu face şi legătura cu celălalt volum, asupra căruia spuneam că ne vom apleca de această dată: „Stăpânii timpului”, semnat: Dan Elias.
Cu acest volum de eseuri, dnul Elias reuşeşte, fără să-şi propună, dacă nu să schimbe credinţa istorică a unora, cel puţin să o zgudie din temelii pe a aceloraşi. Spun aceasta, pentru că, cititorii acestui volum, cu siguranţă se vor împărţii în două tabere: cei care îşi vor pune semne de întrebare, şi cei ce vor spune: „Bate câmpii!”.
Dar să începem cu începutul. Volumul „Stăpânii timpului”, nu reprezintă nimic altceva decât „o samă” de eseuri în care poetul-eseist îşi exprimă indignarea faţă de malpraxisul practicat în mod perfect conştient de „istoricii de stat” alias „stăpânii timpului”, care inoculează atât elevilor la şcoală, cât şi cetăţenilor în general, o istorie, dacă nu falsificată cu totul, cu siguranţă trunchiată.
Mare parte dintre aceste eseuri se învârt în jurul preistoriei poporului român, autorul opunând învăţăturii despre romanizarea-viol, pe care el o consideră un fals grosolan al istoriei, destule probe istorice prin care demonstrează că s-ar putea ca lucrurile să nu fi stat chiar ca în manual, şi că, dimpotrivă, civilizaţia traco-geto-dacă (şi pe alocuri gotă), să îşi fi continuat dezvoltarea de sine stătătoare până în perioada Imperiului Bizantin. Şi în apărarea sa, dnul Elias aduce şi texte ce se pot foarte uşor verifica, cum ar fi de exemplu, istoria Annei Comnena, dar şi alte istorii ale vremilor, care sunt, cei drept , mai greu accesibile publicului larg.
Ca un minus al acestor eseuri, bifăm lipsa unanimă a notelor de subsol, fapt ce i-ar îndreptăţii pe criticii-istorici-cârcotaşi să se spele pilatic pe mâini, spunând că nu sunt dovezi solide în aceste încercări de rescriere a istoriei. Dar, din acest punct de vedere, dnul Elias şi-a asigurat imunitatea critică, precizând că: „este foarte probabil ca informaţiile pe care le-am preluat aici să sufere de parţialitate, ori să fie amendabile din punct de vedere istoric. Am încercat să-i numesc pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, au avut poziţii proprii. Se prea poate să-i fi uitat pe unii. Pentru toate acestea, îmi recunosc, ipotetic vorbind, vina. Nu am orgoliul de a mă considera un făcător de istorie, (Doamne fereşte!), dar am dreptul să mă îndoiesc cu privire la scopurile unor răspunsuri pe care le-am primit înainte de a fi întrebat ceva, fie că a fost vorba de istorie, de filozofie sau de credinţă”.
Cu alte cuvinte, dnul Dan Elias nu intenţionează altceva decât să tragă unul sau mai multe semnale de alarmă, cu privire la modul superficial în care se scrie istoria oficială a unei naţiuni, să determine punerea câtorva semne de întrebare în minţile celor care chiar le pasă de trecut, şi nu vor să îl repete, (aşa cum condamnă filosoful şi eseistul spaniol George Santayana, cf. Dan Elias), sau o invitaţie la studiul istoriei şi al preistoriei, pentru cei care sunt dispuşi la o lectură angajată.
Legătura dintre volumul de eseuri al dlui Elias şi cel de versuri al dlui Ciocea, nu stă numai în acel titlu al celui din urmă, cu „istoria prescurtată”, aceasta ţinând doar de fondul ideii de bază al lucrărilor; interesant este felul în care cei doi spun lucrurilor pe nume: şi anume ironia, de la care nici esistul nu face rabat, ba dimpotrivă, o cheamă în sprijinul său la tot pasul, pe ea sprijinindu-şi şi degajarea faţă de eventuale cârcoteli. Să fie aceasta o mască? Mă îndoiesc! Mai degrabă este o atitudine, un mod de a privi lucrurile: dacă oricum şti că nu te ascultă nimeni atunci când chiar ai ceva de zis, şi nu poţi schimba nimic de unul singur, altfel spus, de capul tău, cel puţin să fii oleacă de sulă în coastă, în acea coastă din care exclus să iasă sânge şi apă, ci mai degrabă doar apă chioară, deghizată în râuri de lapte şi miere.