Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

duminică, 31 iulie 2011

Valeria Ciobanu, un nume nou pe "Unindu-ne întru Poezie"

Bloguleţul literar-unionist "Unindu-ne întru Poezie" găzduieşte de azi o nouă poetă: Valeria Ciobanu, din Glodeni, Rep. Moldova. Pentru început, şi-a făcut debutul cu 3 texte (că aşa şade bine unui debut respectabil):
- aşteptare;
- zborul dorului;
- dor de mama;
Sper să vă placă tuturor!
Alături de ea, mai puteţi citi texte relativ recente şi de la noi, ceilalţii, consacraţii: Diana, dna. Maricica, Maria, eu, Ioana şi Katy.
Hai să anexăm Basarabia cu stiloul!!!

sâmbătă, 30 iulie 2011

regina mea şi vântul

vântul venea spre cruce,
la odihnă;
dar aici loc nu găsi, defel-
regina mea îşi dormea frumuseţea
sub piroane de oţel.

vântul îşi plimbă spre oglindă
colinda;
dar aici fu din nou alungat-
regina mea aici îşi spăla
păcatul de-a lepăda
coroana de spini de pe cap.

vântul îşi mână apoi
porţile-n vamă,
să fugă-n nadiruri întoarse;
aici regina mea înşira insomnii
şi vinul îl turna
peste pleoapele arse.

vântul îşi trimise la fântâni
dorul. să se-nece-n delir;
regina mea servea focului
venit la ospăţ
hălci de apă în blide de rubin.

vântul îşi vântură avântarea
spre-abisul cu toamna în plete;
regina mea la izvor se scălda
şi din apa cea vie
împletea verighete.

vineri, 29 iulie 2011

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri

Florentina Loredana Dalian, despre netrăitele fericiri
de Romeo Aurelian Ilie

Scriitoarea Florentina Loredana Dalian, ne propune spre lectură o nouă carte: „Scrisori netrimise” (Fundaţia Culturală Antares, Galaţi, 2011). După ce se instalase confortabil în familia scriitorilor de proză scurtă, cu două volume consacrate acestui gen: „Şi copiii se îndrăgostesc” (Clubul Saeculum, Beclean, 2008) şi „Aceeaşi lună peste sat” (Editura Remus, 2010), iată că aceasta face saltul la o nouă categorie: mini-romanul.
Un mini-roman cu influenţe epistolare, dar care păstrează ceva şi din orientarea de bază a scriitoarei, întrucât unele capitole se pot citi foarte bine şi ca proze scurte. Dar despre asta voi vorbi mai târziu.
Ceea ce este cu adevărat interesant la acest mini-roman, nu este atât acţiunea lui care s-ar putea rezuma la descrierea vizitei Ilincăi la logodnicul ei Mihnea, în Italia, cât aportul psihologic cu care autoarea încarcă povestirea. Accentul nu cade pe acţiunile săvârşite de personaje, cât mai ales pe impactul emoţional care se răsfrânge asupra acestora, în urma săvârşirii unei acţiuni sau alta. De exemplu: întâlnirea absolut întâmplătoare a Ilincăi cu prostituata Ligia, are menirea de a le îmbogăţii pe amândouă din punct de vedere spiritual: Ligia renunţă la vechiul „job”, spre a deveni menajeră, ceea ce e puţin mai onorabil, iar eroina noastră capătă un plus de înţelepciune. La fel se întâmplă şi în urma scurtuluzi conflict cu Lola, o altă româncă venită la muncă în Italia, pentru care fericirea se rezumă la a-ţi câştiga existenţa fără să te umileşti. O noţiune la fel de relativă despre fericire se va vedea şi la Nina, soţia lui Vasile (rudele lui Mihnea din Italia), pentru care fericirea înseamnă să ai o familie, chiar dacă nu una perfectă, şi bruma de bani care să îţi asigure traiul de zi cu zi.
În fond, această relativitate a fericirii este motorul întregului mini-roman. Ea se afişează la tot pasul, atât în acţiunile prezente ale personajelor, cât şi în amintirile acestora. Ba, dacă analizăm traiectoriile amintirilor, am putea constata că acestea urmăresc personajele şi adeseori le opresc să fie fericite. Avem, spre exemplu amintirea Ilincăi cu nedreptatea doctorului Rotea din clasa a VIII-a, care a lăsat-o cu un gust amar faţă de tot ce înseamnă nedreptate; amintirea iubirii acesteia pentru Sabin Ladaru, care o va obliga să facă tot timpul comparaţii între acesta şi Mihnea; avem apoi în contrast, amintirile lui Mihnea legate de fosta soţie, Rozica, o femeie care îi controlase viaţa atât de minuţios încât acesta a căpătat o sumedenie de frustrări şi complexe care îl vor ţintui pe tărâmul nefericirii; apoi avem cazul Ninei, care suportă cu stoicism viaţa grea alături de Vasile, doar pentru că un iubit anterior, George, îi spulberase orice dram de credinţă în iubirea adevărată.
Revenind la cazul lui Mihnea, se pare că tot complexele l-au făcut să aleagă ca metodă de a-şi comunica stările sufleteşti, cu tot cu cauze şi efecte, într-un şir de scrisori adresate unei „oarecare” Lăcrămioara. Scrisori pe care nu le-a trimis niciodată, dar pe care a avut grijă să le lase la îndemâna Ilincăi, care le citeşte şi îşi amplifică temerile şi îndoielile în legătură cu Mihnea, fără să-şi dea seama că de fapt ea este Lăcrămioara. Cu această dilemă se va întoarce acasă tot singură şi tot nefericită.
Rămânând la înşiruirea motivelor de nefericire, pe tărâmul trădărilor şi al dramelor, se cuvine să acordăm o paranteză capitolului 16, în care se istoriseşte „drama” Alexei, fiica Ninei, care suferă după profesorul de istorie. Deşi nu avem de a face cu o dramă logică, totuşi, amploarea pe care o ia trăirea copilei, precum şi modalitatea de relatare a situaţiei, oferă fragmentului un puternic conţinut emoţional, generând de altfel şi un accentuat impact psihologic asupra cititorului. De remarcat la acest capitol şi puternica influenţă a sentimentului religios, pe care scriitoarea-naratoare îl strecoară foarte ingenios: „De la plecarea lui Iuda de la Cină, încoace, nicio trădare nu mai cutremură întreg universul. Dacă n-am murit atunci – de groază, de scârbă, de ruşine – sunt şanse maxime să supravieţuim oricărei trădări, oricăt de mârşave. Dacă nu ne-am sinucis colectiv, deodată cu Iuda, atunci când am fi avut motivele să o facem – căci, nu-i aşa, Iuda suntem noi – dacă Dumnezeu ne-a oferit salvarea, trecându-ne cu vederea că suntem o ceată de nesăbuiţi, ce motive am avea să practicăm sinuciderea din cauza unei trădări oarecare, fie ea şi cea mai josnică, fie ea venită din partea celui mai bun, celui mai drag, celui mai cel?”. Închei paranteza menţionând că la acest capitol m-am gândit, când am spus mai sus că unele capitole pot fi citite şi ca proze scurte de sine stătătoare.
Revenind la construcţia narativă practicată de autoare, consider că alegerea de a pune naraţiunea la persoana întâi, dând eroinei Ilinca şi rolul de naratoare, a fost una inspirată. Cu siguranţă stările sufleteşti nu ar fi fost reperate cu acelaşi dramatism din perspectiva unui personaj distant, izolat în universul său terţial. De asemenea, trebuie remarcat şi limbajul extrem de plastic, care alternează între ironie crasă şi lamentaţie de factură elegiacă, combinaţie care, pe de o parte ţine cititorul captivat, iar pe de alta, contribuie la creionarea temperamentului ambivalent al eroinei, care oscilează între momente de interiorizare uşor bolnăvicioasă şi zvâgniri de luare de atitudine, de cele mai multe ori mai sănătoase şi mai fructuase.
Închei prin a-mi exprima bucuria lecturii acestei cărţi, care pentru mine rămâne un tratat poetizat de psihologie, sau chiar un eseu plasticizat despre nuanţele nefericirii cu toate cauzele şi efectele ei.
Aştept cu nerăbdare noile apariţii marca Florentina Loredana Dalian.

joi, 28 iulie 2011

Cuvântul Părintelui Arsenie Papacioc

Arhimandrit Arsenie Papacioc : ”Vă mai spun ceva; fiţi atenţi la secundă, la fiecare secundă! O secundă, o biată secundă, la care nici nu suntem atenţi, şi mântuirea poate fi pierdută! UN MOMENT E FOARTE IMPORTANT DACĂ ŞTII SĂ-L TRAIEŞTI. Deci trăieşti momentul ca să repari trecutul şi să caştigi viitorul! Nu vă gândiţi ce va fi. Lasaţi viitorul să-şi rezolve singur problemele! Tu traieşte momentul ăsta cum trebuie şi lasă în seama lui Dumnezeu viaţa ta.”

duminică, 24 iulie 2011

o nouă piesă marca B.U.G. Mafia şi Loredana

B.U.G. Mafia recidivează fericit cu o nouă piesă cîntată în colaborare cu Loredana Groza. Este o melodie care vorbeşte despre situaţia din ţara noastră, în aceste vremuri din urmă... Şocant şi emoţionant... poate va şi vindeca nişte atitudini...
Mulţumim Mafia!

Armata tăcerii tropăind

Armata tăcerilor tropăie
nervoasă
pe urmele noastre
zburînde;

Suflarea ei falsează-n
alăute;
de mîinile ei fug fluturi
şi albine...

Privirea ta mă îngereşte,
şi, Doamne, e aşa de bine!

se dedică Ancutzei Dinu, nepoţica mea dragă

joia iub3sc o curvă, în vamă

joi am întîlnire cu o curvă
în vamă.
cea mai fără de vamă... vamă
cea mai curvă dintre curve.
şi e joi cam în fiecare joi
ba mai mult, în fiecare zi
plus, bonus, în fiecare noapte.

curva asta mă tîrăşte în apă
şi nici că ştiu să înot.
nu pot să înot în ea.
în ea mă înec ca în peşte
mă ţine legat ca racul în cleşte
ca somnul în vise
ca visele-n somn.

curva asta mă iubeşte mai mult
decît o pot iubi eu.
sau şi eu o iubesc mai mult decît cred.
decît pot accepta asta.

pentru că curva despre care vorbesc
există doar în mine
e viaţa mea
infernalo-umano-divină

miercuri, 20 iulie 2011

renaştera în veşnicie

jeraticul apus sub pleoape
pecetluitu-s-a cu rouă.
pe scara cu aripile deschise
floarea de foc renaşte-n veşnicie.

un umil omagiu adus Pr. Arsenie Papacioc

marți, 19 iulie 2011

Naşterea la Domnul a Părintelui Arsenie Papacioc


Azi, 19 iulie 2011, Cerul s-a îmbogăţit cu un sfînt: Pr. Arsenie Papacioc de la Mănăstirea Techirghiol. Bucurie mare în ceruri... la noi tristeţe. Am rămas iar orfani, am rămas iar în beznă. Pr. Arsenie a fost un tată al tuturor celor ce i-au trecut pragul chiliei. Printre ei m-am numărat şi eu... O singură dată, şi nu în chilie, ci pe la poalele prispei. Am fost în grup, cu o parte din suflarea ascoristă a ţării acum 2 ani. Deci nu am vorbit personal cu părintele, ci doar am ascultat cuminţel ce ne-a vorbit. Ce ne-a vorbit, nu am reuşit să reţin nici cinci minute după aceea. Pentru că părintele pur şi simplu radia... era străveziu... Simplu fapt de a-ţi fi în preamă şi de a te privi, te umplea de har. Am trăit pe viu acea istorioare din pateric despre Avva Antonie cel Mare: "mai mulţi ucenici au mers la Avva Antonie să afle cuvînt de învăţătură. Şi toţi puneau întrebări şi primeau răspuns. Doar unul nu întreba nimic. Iar Avva îl întreabă: Fiule, tu nu întrebi nimic? La care, ucenicul a răspuns: Avva, destul îmi este să te văd". Şi cu Părintele Arsenie era la fel. De altfel, am mai trecut de cîteva ori prin faţa mănăstirii fără să intru, pentru că eram în timpul serviciului. Părintele era pe prispă. Dar raza sa de lumină harică mă ajungea de la poartă. Ocazii să revin am avut multe, dar nu am mai ajuns. Poate că aşa a rînduit Dumnezeu să rămîn cu o singură amintire despre Părintele în suflet. Oricum o să ţină o viaţă, asta ştiu sigur...
Spuneam că noi suntem trişti că Părintele Arsenie s-a născut întru Domnul. Dar nu trebuie. Ci mai degrabă să ne bucurăm pentru că Domnul i-a uşurat suferinţa şi povara bătrîneţii, şi totodată pentru că am cîştigat un rugător la tronul lui Dumnezeu.
Poate e devreme, dar îndrăznesc să spun: rugaţi-vă la Părintele Arsenie ca mijlocitor. Vă va asculta, iar Domnul îl va asculta la rîndu-i. Pentru că, fără nici o discuţie, părintele a trăit bineplăcînd Domnului, deci a primit îndrăjnealîă la Acesta.
Dumnezeu să ajeze cu drepţii sufletul adormitului robului Său Arsenie!

luni, 18 iulie 2011

Dezamintirea....

Foarte curios lucru... ascult vama veche/vama, ba mai mult, mult influenţabila pentru mine, 18 ani, şi cred că pentru prima oară nu mi-a mai tresărit sufletul amintindu-mi de "ea". După 5 ani... e bine şi aşa. Nu, nu am uitat-o de tot, nu o urăsc, şi cu siguranţa va rămîne mereu în sufletul şi gîndul meu. Dar amintirile nu pot face decît ce face macazul pentru şinele de tren: să le apropie pentru scurte momente, pentru a le despărţii iar şi iar... Nu are sens la nivelul iubirii...

Dar acum e vară, şi dacă tre să fie Vama...

duminică, 17 iulie 2011

Ianus

Munţii mei stâncoşi
îmi izvoresc ades cocoşi,
niciodată prea lăptoşi...

sâmbătă, 16 iulie 2011

Între înger şi drac....

"Între înger şi drac trage omul sărac înhămat la pămînt..." vers păunescian, pasibil de a fi blamat la fel ca poetul... o eternă dilemă literară în care prefer să nu mă bag. Dar zilele trecute mi-au revenit în memorie aproape fără să vreau. Ocazie cu care le-am dat un sens propriu...
De cîteva zile lucrez la o fermă agricolă, ca zilier, pe perioada recoltării grîului. Iar la fel ca mine, alţii. Alţi oameni, fiecare cu credinţele lui, cu năravurile şi cu sistemele lor de valori. Fiecare avînd propriul său sistem moral. Am întîlnit laxişi de genul: "mai dă-i dracu de popi că sunt mai păcătoşi ca noi", scrupuloşi de genul: "vai, dar prin faţa preotului nici nu ai voie să treci... nu ai cum să stai cu spatele la el, iar să-i vorbeşti urît, nici prin gînd să nu-ţi treacă". Astfel de discuţii sunt iremediabil salvate de replici "moderate" de genul..."o taină acolo e ceva, cine dracu poate ştii... dar tre să crezi". Nu comentez nimic. Le ştie Dumnezeu pe toate. Mă gîndeam totuşi, ce îi aduce pe oamenii ăştia împreună? Neîndoielnic, nevoia de bani, de un minim de venit care să le asigure un trai decent. Bani pentru care sunt în stare să se înjosească la maxim, să muncească oricît supuşi, răscoliţi doar în adîncul sufletelor lor. Pentru că în astfel de cazuri, munca nu are limite iar ariganţa nu are măsură. Şi zic: iată, Doamne, unii îngeri, alţii... mai degrabă draci. Dar toţi săraci, înhămaţi la pămînt, urmînd cu dîrzenie blestemul Tău: "în sudoarea frunţii tale îţi vei cîştiga pîinea ta". Oare asta nu îi face egali în faţa Ta? Fă-le, dar, tuturor sudoarea mai dulce şi o pîinea urcăle-o pe cruce.Fă-i pe toţi îngeri şi alungă-le prin sudoare dracii în porci. Dacă Tu Te întorci, sigur se vor întoarce şi ei.
"Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi... şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel viclean." Nici nu mă mai gîndesc dacă Păunescu s-o fi gîndit la asta cînd a scris versurile, dar versurile se gîndesc uneori mai tîrziu, fiind trăite concret.
Mă aplec!

duminică, 10 iulie 2011

Poemele oului

Din ochii oului ies fumuri

Din ochii oului ies fumuri,
aripile sculptează din ele fântâni,
mâinile, rugi plămădesc din ţărână
stropite cu rouă arzând.

În ou odihnea o fecioară

În ou odihnea o fecioară-
clocită de-o coastă de înger,
umbrită de-o alta.

Oul s-a spart.

îngerii au căzut
din înalt
într-o oală de lut

Poemul pinguinului deşertic - răcoros, de vară...

Răstălmăcit prin lanuri de cadâne,
pinguinul visa la al său pol;
i se păreau şi basmele sărace
şi printre-atâtea burice dansante
şi-ar fi ascuns aripile-n formol.

Printre duhniri şi duhuri, toate-aride
mânjea un gând cu praf de puşcă, fin,
de o eclipsă se ruga la zeul său
şi de-o zăpadă-n ceruri mai puţin.

Noaptea ţesea cu limba utopiei,
stea lângă stea, cortina nemuririi,
să exileze soarele-n azilul de planete
să-şi bea acolo somnul fericirii.

Iar el, să-şi mişte-uşor, epava peste Niluri
şi din extaze repetate, din focuri şi din vis
să ancoreze într-o zi polară
la poarta mult râvnitului Paris.

vineri, 8 iulie 2011

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea

Hotel în Atlantida, o confirmare marca Andrei Velea
de Romeo Aurelian Ilie

Poetul Andrei Velea, debutant anul trecut cu „Gimnastul fără plămâni”, revine acum cu un al doilea efort editorial: placheta de versuri „Hotel în Atlantida”(Fundaţia Culturală Antares, Galaţi). De fapt, această revenire poate fi privită şi ca o continuare, din punct de vedere al faptului că şi această nouă ispravă literară este împărţită pe cicluri, trei la număr. Dar totodată se înregistrează o creştere de nivel, o uşoară rupere de estetica volumului anterior.
Primul ciclu, „o atlantidă care nu s-a pierdut”, ni-l prezintă pe poet într-o continuă dispută cu sinele său lumesc. O partidă deloc originală dacă ne gândim că aceasta face parte din destinul oricărui poet. Dar modalitatea de construcţie a antitezei este cea care ridică aici calitatea textelor; şi aici mă refer la capacitatea poetului de a descrie doar una dintre stări, dar atât de bine încât cealaltă defilează paralele, în spatele perdelei intuiţiei: astfel, în „despre poem, pe ţărmul atlantidei”, care deschide şi volumul de faţă, poetul descrie momentul de transă creatoare: „mintea colcăie ca un melc în călduri,/ sudoarea-i alcool, făina oaselor, cocaină.../se-apropie/ simt cum aerul se retrage speriat ca o fecioară din faţa unei bacanale/ ah!cum de-mi vine ideea să scot o foaie de hârtie/ şi s-o interpun între mine şi urgie?/ mă face mai puţin poet un asemenea gest de luciditate?”; iar în finalul poemului, îşi deplânge oarecum aceste momente de „luciditate”: „da, o factură/ a tuturor momentelor când am trăit în gol,/uitând că încă-s în viaţă”. În „pseudo-revelaţie”, dimpotrivă, acelaşi poet se lamentează în faţa lipsei acute de inspiraţie: deşi se vrea intrând în pielea profetului, care spre deosebire de „discipolii care adorm, unii visând balauri, alţii de-ale gurii”, face eforturi să „vorbească cu o piatră/ închipuind o cheie către oameni”, totuşi, se vede privat de lumina revelatoare: „deodată amurgul se aprinde brusc,/ un fulger luminează profetului faţa.../ dar nu-i o revelaţie! Ah, nu!/ e doar bliţul unui turist obraznic/ care se depărtează/ către ieşirea din rezervaţie/ grăbit...”. Mai la vale, poemul „caimac fin de otravă”, descrie aceiaşi dramă. Dar spre binele unanim, poetul găseşte şi momentul în care să se împace cu sinele: în „anatomia unei întâmplări”, el descrie în termenii calmi ai unei întâmplări, simbioza celor două euri, încheind, cum altfel decât sugestiv, cu versurile: „probabil m-am împiedicatde-o pasăre/ pe ţărmul unei atlantide care nu s-a scufundat niciodată/ şi am căzut în mine”.
E momentul aici să-mi exprim părerea, cu grad de convingere, că „atlantida” lui Andrei Velea nu-i alta decât însăşi poezia: declarată de muritori ca o insulă-legendă-ndepărtată şi scufundată, ea supravieţuieşte, ba mai mult, este rampa omului către sine însuşi, atât cât acesta îşi permite riscul unei împiedicări din întâmplare.
Al doilea ciclu, „poemele din ultima cameră de hotel”, amintesc cumva de „omul vag” din „Gimnastul fără plămâni”; numai că acum accentul se mută o treaptă mai sus, şi critica nu mai vizează doar elemente umane aleatoriu selectate, ci mase întregi , publice şi politice, virusate de diverse maladii; chiar dacă, în virtutea metonomiei, exprimarea se face tot la singular. Astfel, sunt criticate pe rând: excesul de originalitate, transformat în părere prea bună despre sine: „a fi tu însuţi este singurul fel de unicitate în acest decor:/ ca şi cum doar tu ţi-ai desena zilnic/ despicătura feselor,/ curbura punctată a spaţiului// şi nici un zeu nu ţi-ar cere socoteală/ pentru lipsa crasă de talent”(original e să comiţi dar păcatul originar); laxismul ca motor al trădării: „cine l-a vândut pe iisus/ s-a spânzurat/ c-un nod de trandafiri/ la-ncrengătura funiei”(nod de trandafir); refuzul de a gândi: „ai doar o singură pătură de gânduri/ şi e mai uzată ca preşul de la intrarea într-o universitate:/ câinii lui diogen/ o profanează din adins în fiecare dimineaţă”(închis în burta unei păsări uriaşe); autosuficienţa: „de propria formă decis,/ închis, prin voia ei, într-o ordine socială,/mulţumeşte că pe asfaltul locului tău/ era schiţat un contur care-nchidea un suflet”(un contur care-nchidea un suflet); şi multe alte metehne, care mai de care mai grave, peste care poetul aduce în finalul ciclului, „judecata de apoi”; poem asupra căruia voi reveni mai târziu, se va vedea atunci de ce.
Între timp semnalăm în fugă un ciclu intermediar de poeme traduse în limba engleză de către Petru Iamandi, şi apoi ne apucăm de deşurubat „maşina de poetizat”. Acesta este titlul celui de-al treilea şi ultimul ciclu din cartea de faţă. „Maşina de poetizat” nu o pot vedea altfel decât ca pe puterea creatoare a poetului, de care alter-egoul-om se simte uneori hăituit, pentru momentele în care setea de normalitate îl învinge, şi rămâne doar om: „eu şi maşina de poetizat ne ocolim reciproc,/ după o primă întâlnire ceva mai dulce/ ca un cocteil de pelin şi fiere// mi-e tot mai greu să mi se reproşeze întruna/ că merg pe asfalt când toţi merg pe nori, pe smog sau pe ceaţă/ că mestec pâine când toţi se hrănesc cu idealuri”(cocteil de pelin şi fiere). Fireşte că la un moment dat, omul cedează poetului: „mestec armura maşinii de poetizat/ de parcă aş plimba petale de trandafiri pe buze”(trupul maşinii de poetizat).
Ceea ce se poate reproşa acestui ciclu, ar fi, pe lângă dimensiunea lui redusă, care e strict alegerea poetului, inflaţia de versuri în care „galaţiul” apare, ca decor. Minusul vine din faptul că el nu capătă o valoare simbolică, ci este pur şi simplu descris prin metafore, fără însă a scăpa de blamul unui oraş mediocru, după mărturia poetului însuşi. Acesta este şi motivul pentru care aş fi preferat ca volumul să se încheie cu poemul „după judecata de apoi”: „după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea/ o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea”.
Deşi, dacă privim volumul de sus, observăm că ciclurile sunt aşezate înţelept: toată acea adunătură de păcate, criticate când ironic, când amar, sunt prinse ca într-o carapace protectoare între celelate două cicluri, care tratează condiţia poetuluiîn lume. Iar una dintre menirile acestei condiţii, rămâne fără doar şi poate, vindecarea acestor boli.
Înspre încheiere, se cuvine să aruncăm o privire şi asupra texturii poemelor lui Andrei Velea. Iar în acest sens, se poate observa o întrepătrundere între expresii optzeciste, de genul: „dinţii călcâielor”, „creionul ascuns în ghindă”, „tăvălugul aerului, care aduce înspre noi/ nu fire de praf, ci bolovani/ nu adieri de vânt, ci tornade”; şi construcţii post-moderniste, cum ar fi: „mototolind timpul şi spaţiul precum şerveţelele nazale”, „mai strâmtă ca lumea înainte de-a fi fost creat spaţiul,/ mai tensionat ca pielea unei femei înainte de-a naşte”, precum şi frumoasa metaforă a „maşinii de poetizat”. Iar prin această ingenioasă ţesătură, el îşi creionează un stil nou, al său, un stil care prin fineţea detaliului, confirmă poetului originalitatea mult râvnită de întreaga suflare poeticească, precum şi o poziţie de vârf în noua generaţie de poeţi, care se aşează la start în acest debut de deceniu secund al secolului XXI.

marți, 5 iulie 2011

grădini de mesii

un sol şoptii în inimă virginei
că va zămisli grădini de meri -
mesii înveşmântate-n flori şi-n vise
şi botezate-n nopţi cu primăveri.

poftiţi toţi, de mâncaţi mesii - salată
şi sucuri de mesii, de beţi
şi-apoi veniţi cu inima curată
să sărutaţi mormântul cu săgeţi.

acum, încolonaţi ca la paradă
mesii vomită toţi, ca un salut;
păduri de prunci de mâine-au să se nască
mesii să strângă-n braţe-n aşternut.

dar zorii revărsatu-s-au frumoşi,
roua de foc din tălpi ivit-a jarul;
mesiile-ncă dorm, iară la porţi
bate Fecioara, purtând în pântec Darul.

vineri, 1 iulie 2011

focul din pântecele copiilor

Am capturat într-un zbor circular,
focul dospit
în pântecele copiilor
hrăniţi cu tăciuni aprinşi.

Acum îl ţin sub o cheie înaripată,
cu mii de ochi aţintiţi
spre plaja păsărilor
mânjite cu tăciuni stinşi.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate