Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 27 martie 2010

Saptamana Patimilor in icoane bizantine











Saptamana Patimilor

Dragi vizitatoei ai R.A.I.-ului si viitori locuitori ai Raiului,
Dupa ce in Duminica Floriilor ne veselim pentru intrarea smerita si in acelasi timp glorioasa a Mantuitorului nostru Iisus Hristos in Ierusalim, strigand ca din gura pruncilor: Osana Fiul lui David!, incepand de luni, datoria morala fata de El ne invita sa purcedem impreuna cu Acesta, in saptamana Patimilor, urcand cu fiecare zi, Via Dolorosa sau Drumul Crucii. Astfel, Luni, sa alungam din noi iubirea de arginti, inlocuind-o cu iubirea de Dumnezeu, de aproapele, prin rugaciune, asa cum si Hristos i-a dat afara din templu pe cei ce faceau comert. Marti, sa blestemam si noi in noi insine toate pricinile neroditoare de virtutii, cum sunt lenea, nepasarea, delasarea, asa cum si Hristos a blestemat smochinul pentru ca nu isi facuse rodul sau la vremea randuita. Miercuri, sa ne pazim mai cu atentie, prin post si rugaciune, sa nu intre diavolul in noi si sa il vindem astfel pe Mantuitorul nostru, asemeni lui Iuda, cel ce pentru aceasta, spanzurare si-a agonisit. Joi, sa ne invrednicim de Cina cea de Taina, sa ascultam ultimile Sale invataturi*(la Denia Celor 12 Evanghelii), si apoi sa dovedim un minim de devotament pentru Domnul Iisus, priveghind alaturi de El in gradina Ghetsimani, si sa ne pazim sa nu adormim ca cei trei odinioara, si, pe cat ne este cu putinta, sa ne silim a bea impreuna cu Hristos, paharul pe care Acesta il are de baut. Sa fim alaturi de El in momentul prinderii si judecarii Sale, sa ne tinem tari in marturisire si sa nu ne lepadam de El. Apoi, vineri, sa rabdam impreuna cu El, toate chinurile, si patimirile Acestuia*(cantand Prohodul Domnului), sa murim impreuna cu El, pentru ca Duminica in zori, sa putem invia si noi odata cu El, la o viata noua in Hristos Dumnezeu. O viata curata, de prunc, ca sa putem sa rostim cuvinte de lauda. Nu Osana ca in Duminica Floriilor, ci mai frumos, sa strigam din tot Sufletul: HRISTOS A INVIAT! / ADEVARAT A INVIAT!

duminică, 14 martie 2010

OGLINDA

Oglinda
by R.A.I.

Plictisit peste poate de singurătatea sa, se plimba prin pădurea bătrână, fără a şti unde vrea să ajungă. În el se dezvoltau sentimente contrare: pe de o parte ar fi vrut să îl strige cineva, să vorbească cu cineva, pe de altă parte tresărea la cel mai insesizabil foşnet produs de proprii săi paşi în frunzele uscate; se temea parcă să nu fie văzut, să nu fie descoperit, să nu fie prins… Dar de cine fugea el? De cine se ascundea de atâta amar de ani în pădurea care îmbătrânea odată cu el? De toţi. De oricine. Dar ce făcuse? Asta era taina lui, şi era hotărât să o ia cu el în mormanul de frunze, când se va întinde pentru totdeauna, unindu-şi fiinţa cu pădurea care îi era pe rând şi concomitent, şi cel mai bun prieten, şi cel mai aprig duşman.
Obosit , se rezemă de trunchiul unui copac secular. Adormi. Visă. Când se trezi, părea cu totul alt om. Ştia ce urmează să facă. Trebuia să îşi creeze un tovarăş de vieţuire. Dar cum? Asta i se revelase în vis. Doar că visul îl uitase de cum se trezise. Şi totuşi, porni la drum, nădăjduind că îşi va îndeplini visul. Ajunse în faţa izvoraşului din care îşi alina de fiecare dată setea. Doar că astăzi, privind firul subţire al apei, îşi linişti un alt fel de sete, mult mai important pentru el în acele momente: îşi reaminti brusc instrucţiunile din vis. Şi se puse pe căutat:nisip, frunze moarte, frunze vii şi…o privire. Dar de unde să găsească el o privire, în pustietatea pădurii? I-ar fi trebuit de bună seamă o privire umană. Şi cum stătea aşa îngândurat cu ochii în unda izvorului, îşi dădu seama că se privea în ochi. Deci găsi şi privirea care îi era atât de necesară.
Aşadar, puse la rădăcina copacului său protector, frunze vii, o mână de nisip, câteva frunze moarte, iar peste toate acestea, aduse în căuşul palmei, apă din izvor, chiar din locul în care privirea lui se oglindea. Ca prin minune, din această adunătură, se zămisli o oglindă. Privind în ea, îşi văzu chipul. Dar nu era aşa cum s-ar fi aşteptat să fie, ci avea un chip tânăr şi vesel. Era de fapt el, aşa cum s-ar fi vrut: fără nici o grijă, fără nici o meteahnă. Se privi mult timp în acea oglindă, dar îşi dădu seama că aceasta îi tulbură acea stranie nevoie de singurătate. Aşa că, pentru a se împăca cu cel din oglindă, alese să îşi poarte oglinda în spate. În acest fel, avea şi singurătatea mult iubită peregrinându-i-se pe sub ochii atât de schimbători, şi sentimentul atât de liniştitor că mai e cineva cu el. Şi chiar era. Căci în unda oglinzii, se reflecta în continuare acel chip tânăr, pe care îl văzuse la început , continuând să trăiască împreună. Făceau amândoi aceleaşi mişcări, auzeau în acelaşi timp orice zgomot, când prototipul gândea sau simţea ceva, cel din oglindă încuviinţa cuminte, netulburând niciodată originalul. Astfel încât, acela nici nu ştia de existenţa geamănului său, care între timp se tatuase confortabil pe spatele originalului său. Şi poate nici nu ar fi aflat, dacă într-o zi, nu ar fi simţit o zvâcnire puternică în piept, fără să îşi dea seama de ce. De fapt, geamănul din oglindă îşi păstrase autonomia privirii. Iar acum, întâmplător sau nu, privirea lui se intersectă cu o altă privire, a unei fiinţe foarte frumoase, care nu se ştie cum nimerise în pustietatea pădurii. Numai că el, nemaivăzând niciodată o asemenea făptură, tresări. Iar purtătorul oglinzii, în virtutea comunicării emoţiilor, tresării şi el. Doar inerţia făcu se se întoarcă în direcţia cealaltă. Numai că privirea noii făpturi, se legase de privirea oglinzii, aşa că se mişcă după aceasta, astfel încât, originalul nu văzu nimic. Şi totuşi, simţea prezenţa umană aproape, ca-n ziua în care, îngropându-şi secretul în suflet, plecă în pădure, lăsând în urmă ultima legătură cu oamenii. Din dorinţă sau din teamă, ardea la gândul că e cineva prin preajmă. Se învârtea în cerc, alerga, înconjura copacii, în timp ce chipul i se desfigura, sudoarea curgea în cascade udându-i barba ce îi gâdila în mod insuportabil pieptul, iar mintea avorta idei şi gânduri, care mai de care mai schimonosite, mai monstruase. Uneori îi venea să strige: „- Cine eşti?”; „- Unde eşti?”; „-Stai!”; „- Arată-te!”. Dar imediat îi venea în minte ideea: „Nu! Nu striga! Te-ar putea auzi cineva…”. Aşa că îşi continuă căutarea cu atâta patos, încât într-un final, căzu leşinat, cu faţa în frunze.
Cel din oglindă, se afla acum cu faţa în sus. Ea se apropie puţin ameţită, puţin mai mult confuză, dar vrăjită de chipul din oglindă. Se aplecă asupra lui şi vru să îl sărute. Dar sticla oglinzii îl făcea rece şi de neabordabil. Ea nu înţelese nimic. Dar dorinţa de a-l poseda fu atât de mare, încât vru să intre după el în oglindă. Dar cum? Atunci o izbi crunta luciditate. Înţelese că cel din oglindă era captiv. Sau poate ea era captivă în real? Ce mai conta! Şi atunci se gândi: „Dacă nu poate fi al meu, să nu fie deloc”. Şi lovi cu furie oglinda cu prima piatră de râu care îi căzu în mână.
Un strigăt de durere se îngână cu zgomotul cioburilor părăsind întregul oglinzii. Cel din oglindă nu mai era. Nici ea nu mai era. Murise odată cu el, căci doar aveau privirile legate. Rămase prototipul, care se ridică de jos, cu o stare foarte ciudată. Nu pricepea ce se petrece cu el. Era singur, şi totuşi nu se simţea singur; pierdu-se tovarăşul de viaţă, şi totuşi nu simţea nici o pierdere. În schimb, simţea o uşurare. Şi imediat se zămisli în mintea sa, o întrebare: „Ce căuta el în pădure? De ce fugise de lume?”.

vineri, 12 martie 2010

Fântâni

Fântâni
By R.A.I.

De când m-am înecat
întâia oară,
am zămislit în mine
ceva fântâni.
În ele înec ca-n deşert
toate femeile
ce mă consideră perfect.
Iar când fântinile
se vor fi umplut cu ele,
voi da drumul în adânc
cântecelor de iele.
Şi îmi voi putea deschide
o somptuasă prăvălie;
şi-am să vând
la litru,
la căuş, la stihie
piei de femei
pictate-n apă vie.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Persoane Interesate