Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

joi, 26 decembrie 2013

pictându-ţi moartea

te priveam pictându-ţi moartea:
căzând de pe-un zgârie-nori.
te prăbuşeai printre mii de ferestre
iar în drumul tău
aerul îmbrăca cele mai vii suspine.

îţi pictai moartea;
iar eu te priveam chiar din tablou;
urma să ma pictezi sub semnătură
în chip de linie
trasă neglijent.

cădeai în gol, adică în mine.
pictai, dar nu pe pânză,
ci pe fiorii mei
zămisliţi în pântecul tău.

vineri, 20 decembrie 2013

Între noi doi, absurdul

Între noi doi
absurdul
îşi face de cap
ca un evadat
din infernul negării.

joi, 19 decembrie 2013

Moara-mireasă - exercitiu cu "M"

În lipsă de suficientă forţă creativă, m-am gândit să încerc şi eu exerciţii literare. Asadar, "Exerciţiu cu M".

Moara-mireasă

moara-mireasă mă macină mărunt:
mucenicia mea masează morminte,
mă mlădiez molatec mimând mulţumirea.

mi-e moarte!

mirarea mi-e mare matroană:
mistifică masacrul minciunii,
marcând momentul
marii mumificări.


duminică, 1 decembrie 2013

rana în ramă

ia rana asta şi pune-o în ramă!

aşa deschisă cum e, ia-o şi pune-o în ramă
cu sângele târâş şi duhnind a puroi,
ia-o din carnea mea vie şi pune-o în ramă.

nu! nu o arunca la gunoi!
o voi uita şi îmi voi face alta întocmai.
ci pune-o în ramă şi-atârn-o pe perete
în locul oglinzii din dormitor.

în fiecare dimineaţă am să o salut respectuos
scuipând-o în obrazul puroios,
până când
ori se va usca şi va cădea din ramă,
ori mă voi obişnui cu imaginea ei
şi n-am să mai cred că-i o rană,
ci doar un decupaj dadaist din carnea mea.

atunci poate am să mă iert şi eu
ca de un derapaj literar
infantil.

miercuri, 13 noiembrie 2013

poemul corbului născut din femeie

după un desen de Georgiana Coteţ 

mi se micşorează ochii, femeie,
cu fiecare bucată ce mi-o smulge
corbul ce l-ai trimis
să mă salute.

mi-s tot mai mici ochii, corbule,
de când femeia care te-a născut
îmi soarbe privirea
şi-o picura-n lut.
              *
când corbul si femeia
lăsa-mă-vor singur,
din ochi vor rămâne găvane;
din lut, ecoul unui salut...

duminică, 10 noiembrie 2013

Femeia cu sertare

după o pictură de Salvador Dali

mi-a bătut la usă o femeie cu sertare.

fără niciun cuvânt şi-a tras toate sertarele dinaintea mea
ca şi cum ar fi vrut să mă conving de goliciunea lor.
şi tot fără niciun cuvânt m-a invitat
să le umplu pe fiecare cu ce voi vrea.

în primul sertar, cel din dreptul inimii
mi-am pus inima, pe care oricum vream să o scot
şi să o duc la tunat
ca să nu-mi mai tune mie în cap.

mi-aş fi pus şi o parte din gânduri, pe cele mai rele,
dar când au văzut că ar trebui să împartă sertarul cu inima,
s-au agăţat de mine ca o pisică speriată
când vrei să o bagi la apă.

le-am mai păstrat, cu toate că m-au zgâriat cam rău.

în al doilea sertar, cel din dreptul diafragmei
am aşezat cu grijă, să nu se trezească,
toate dorinţele mele deşarte.
cele ce m-au condamnat să fiu un visător inutil.
le-am şi învelit, grijuliu, cu o pătură din pene de scatiu
ca să înveţe zborul când s-or trezi.

în al treilea sertar, cel din dreptul stomacului
am grămădit din belşug vorbele de prisos:
înjurături, promisiuni la sfinţi, neîmplinite
şi academismele pe care nu mai aveam unde si cu cine
sa le uzez.

mai rămăsese un sertar mai mic,
în dreptul uterului.
mi-am zis că n-am ce pune acolo
decât ceva foarte mic şi delicat
aşa că am aşezat acolo, ca-ntr-un sicriu
sau ca-ntr-un cuptor,
inelul gravat cu o iubire eternă.

să moară sau să se coacă,
doar să trăiscă cumva.

apoi i-am închis femeii sertarele la loc
şi fără niciun cuvânt i-am spus să se întoarcă de unde a venit.

nu înainte de a-i lega în plete
un bumerang.


sâmbătă, 9 noiembrie 2013

Doi îngeri

Această poezie este scris în colaborare cu Katy Tic şi este închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil

Doi îngeri s-au coborât din cer
să înfrunte vechiul duşman.

Poartă veşminte sfinte
şi au ca săbii
lumina Celui veşnic viu. (Katy)

Doi îngeri colindă azi prin inimile noastre
alungând din ele ceaţa şi frica;
unde sabia lor taie în cruce
şi picură lumină cu aripa,
cresc flori nemaivăzute şi de nespus
cu rădăcinile înfipte în huma de sus. (R.A.I.)

Ochii lor L-au văzut pe Creator
şi ştiu că nu există moarte peste care
El să nu treacă
pentru a-şi izbăvii copiii.

Aceşti doi îngeri
sunt în fruntea oştilor cereşti. (Katy)

Iar astăzi sunt în fruntea noastră,
ne conduc paşii spre zări
demult uitate-adânc în noi,
ne mătură cu-aripile cărarea spre cer,
spre setea de a fi din nou îngeri. (R.A.I.)

Şi astfel transfiguraţi să vrem să trăim prin har
ca unii născuţi din duh şi nu din carne,
pregătiţi să-L vadă pe Împărat. (Katy)
        

joi, 7 noiembrie 2013

In altar încă mai arde o făclie

În altar încă mai arde o făclie;
sfinţii se sfâşie cu jale pe pereţi,
ar vrea să se întoarcă în cer
dar drumul e suspendat
până la poalele ultumului păcat.

Fecioara îi mângâie pe fiecare
pe dor şi pe lacrimi;
apoi se întoarce la Fiul ei cel iubit
şi îl roagă să coboare de pe cruce
şi coborând să o transforme în scară
pentru sufletele ce încă mai ard.

El o ascultă ca atunci în Cana
şi îngerii zâmbesc mulţumitor;
în altar mai arde o făclie
s-a mai treyit din vis un muritor!

sâmbătă, 3 august 2013

ninsoare cu lupi

poem scris in colaborare cu poeta Diana Frumosu. ulterior, fiecare a slefuit varianta sa, in stilul caracteristic fiecaruia. la mine a iesit cam asa:

deasupra orasului
ninge cu lupi:
lupi albi cu ochii de jar,
lupi negri cu urechile taiate.

ei se iau dupa rochia neagra
si isi poarta cozile pe marginea tivului ei amutit.
nu urla, nu musca, nu adulmeca,
ci doar cauta Ceva cu privirile avide.

zeita nu le zambeste niciodata.
doar ii urmeaza printre cartierele vechi
cu pas de prizoniera.
haita ninsorii vreau sa ii aduca ofranda
sufletul rochiei
care fuge tot mai tare
printre blocurile cenusii.  

la capatul tunelului
rochia face acrobatii pe franghie
in picioarele goale.
in porii talpilor ei se ingramadesc hipnotizate
toate parfumurile hainelor intinse la uscat.

                     *

da, azi vreau sa ninga cu lupi,
nici eu nu mai stiu cine sunt:
poate chiar un lup vrajit de himere,
poate doar parfumul scurs pe botul lui inspumat.

azi vreau sa imbrac vesmantul acesta,
dar intunericul e mult prea alb pentru mine
si nu imi ramane decat
sa lepad si pielea si sa stau
cu albastrul dezvelit in fata lor,
sa urlu si sa-i strig pe nume
pana cand toti lupii, ninsoarea si cerul
imi vor patrunde in oase.

si-acolo sa isi faca culcus pentru veci
ca eu sa nu mai fiu eu
ci doar amestec de vieti
din care stiu ca n-am sa pot fugi

niciodata.  

duminică, 14 iulie 2013

Memoriile lamei de cuţit


Zămislitu-m-am dintru-nceput
din diamante şi din lacrimi
şi am primit în dar o haină
din eteri pudraţi cu patimi.

Ca să uluiesc şi stele
şi chiar îngeri să-nfior
şi să nu ma vadă omul –
ochiul cel risipitor.

Născută-n zori, sub zodia furtunii
m-am sălăşluit în grote vii,
m-am hrănit cu roua morţii
şi cu sudoarea ei de zi cu zi.

Aşa am început să înfloresc
şi trupul meu să fie tot mai zvelt,
căci am trecut prin flacara nestinsă
şi am dat piept cu vântul din deşert.

De chipul meu nu s-a vorbit nicicând
căci nimeni n-a privit spre el cu rost,
doar câte un nebun, pe la răstimpuri
mi-l spulberă naiv cu câte-un glonţ.

Căci numai ei pot înţelege
o inimă înveşmântată-n foc,
ce dintr-un suflu pustieşte
orice scânteie a zeului noroc.

Şi iată-mă mireasă, cu voal luminos,
mirele meu, gătit în solzi de gheaţă
nu are chip, dar e cel mai frumos
şi-mbrăţişaţi, suntem izvor de viaţă.

joi, 16 mai 2013

Blestem


De-ai să mă uiţi cândva cu totul:
şi nume şi fiinţă şi fior,
aşa cum uită şi strigoii
decorul cald din dormitor,

De-ai să mă uiţi pentru poeţii
ce-i devorezi cu soare-n ochi,
m-oi furişa printre cuvinte
să te privesc pân la deochi.

Să te usuci citindu-mi dorul
printre trohei şi iambi gătiţi,
să te usuci citindu-mi gerul
ce ma cuprinde când te-alinţi;

Să-mi leşini pe coala rece
când sufletul ai să-mi atingi,
cu ochii tăi curaţi de înger
fugit din ceruri pe furis;

Să te topeşti ca lumânarea
şi să îmi picuri peste piept
şi-mbrăţişaţi să fim condeiul
din mâna marelui Poet.





joi, 18 aprilie 2013

Desăvârşirea are aripi de fluture „Crisalida” – Ana-Mihaela Nuţa


Desăvârşirea are aripi de fluture
Crisalida” – Ana-Mihaela Nuţa    
   de Romeo Aurelian Ilie

Ana-Mihaela Nuţa face parte din noul val de poeţi basarabeni care începe să se reverse peste întreaga literatură română aducând un suflu proaspăt de entuziasm tineresc, alimentat de originalitatea unei gândiri lucide, nepervertite de sinuasele curse ale vieţii. Ana-Mihaela Nuţa s-a născut în 1992 la Chişinău, a absolvit Liceul Teoretic Petru Zadnipru din localitate, iar în prezent este studentă la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie Nicolae Testemiţanu. Este membră a cenaclului Iulia Haşdeu al revistei Clipa, laureată a mai multor concursuri literare din România şi Republica Moldova, iar începând de anul trecut şi-a câştigat un loc între „poeţii oficiali”, debutând cu volumul „Crisalida”, în cadrul colecţiei „Debut sideral” al Editurii Clipa.
Volumul „Crisalida” are ca subtitlu „Efectul fluturelui”, iar de aici se vede clar că lait-motivul poeticii Anei-Mihaela este fluturele. Numai că în gândirea tinerei poete fluturele evadează de sub clişeistica metaforei clipei sau a efemerului, devenind un simbol al desăvârşirii, al întregului, aşa cum se poate vedea încă din poezia ce deschide volumul: „suntem două omizi/care poate niciodată/nu vor fi fluturi/sau poate omizile noastre/sunt forma desăvârşită/a fluturelui”(metamorfoză). De asemenea, din acest text ce poate fi socotit drept arta poetică de moment a Anei-Mihaela, se observă cum poeta plasează desăvârşirea într-un stadiu larvar al existenţei, prin aceasta sesizându-se şi trăirea unei nostalgii după perfecţiunea originară, paradisiacă. Ideea este foarte bine continuată şi în următoarele texte. Astfel, în „crisalida”, construită sub forma unui joc de oglinzi, metaforă a realităţii interioare, fluturele devine întruchiparea întregului posibil, realizabil doar în doi: „dă-mi mâna/devenim un fluture”.
Deşi în unele poezii, fluturele pare să simbolizeze altceva decât desăvârşirea, în fapt poeta nu face decât să ne ilustreze prin intermediul aceluiaşi motiv, şi alte feţe ale desăvârşirii, precum şi modurile de a ajunge la ele. Astfel, în poezia „pentru ca ei să înţeleagă de ce zâmbesc”, fluturele îşi trage peste aripi haina iubirii desăvârşite, a iubirii trăite ca realitate interioară, la care nu se poate ajunge decât prin abandonarea cotidianului, a lumii exterioare: „lasă vrăbiile să facă acrobaţii/pe sâra de rufe/şi mută-ţi ochii mai aproape de mine./când va termina de lătrat maidanezul de la colţ,/toată dragostea noastră se va strecura în iarbă,/mai aproape de greieri şi fluturi”. Apoi, folosindu-se de simbolul perspectivei inverse, poeta ne dezvălui cum iubirea nu poate fi desăvârşită decât dacă se lasă înfrântă de luciditate, doar pentru a înflori apoi mai puternică: „de mâine ne mutăm într-o ladă cu piersici/să legănăm păpuşi din petece răsucite în jurul unui ciocan/le vom cânta de noapte-bună dis-de-dimineaţă/ca să viseze mai mult despre cum e să fii om/când nu e voie/ se sting fluturi/înfloresc hemoragii chiar dacă/de mâine ne mutăm”(schimbări). Ideea contopirii cu luciditatea este apoi tratată ca un firesc al vieţii, ca o revenire la stadiul larvar atât de mult dorit, dar care nu durează decât o clipă: „până la coaste/se întinde/stadiul larvar al disperării/până aproape de miez/se strecoară/cel mai dureros legământ”(respiră).
De remarcat de asemenea şi jocul stilisticii în economia volumului. Astfel, după ce a apelat la metafora simpla, apoi la jocul oglinzilor şi la perspectiva inversă, poeta ajunge să folosească o serie de imagini forte, construite prin răsturnarea firescului logic. Iar aceasta pentru a evidenţia diferenţa dintre esenţă şi aparenţă, fară de care nu se poate înţelege cum aparentele chinuri ale dragostei nu sunt altceva decât căi spre întrepătrunderea reciprocă în iubire, altfel spus, spre desăvârşirea acesteia: „atât de mult îmi plac nuferii de pe marginea cerului/ancora se îneacă în clepsidră nu mai e timp/podeaua rămâne desculţă sub picioarele mele/înghite corăbiile noastre suntem un infinit naufragiu/ne înecăm ne umplem plămânii unul cu altul/din necesitatea de a nu ne expira/ne sufocăm nu mai încăpem în noi/să stingă cineva lumina ne-am fript retina/încercând să ne iubim”(eclipse).
Iar pentru a da o ciclicitatea acestui joc al stilisticii, poeta revine spre finalul volumului la folosirea metaforei simple, dar profunde, menite să faciliteze transmiterea mesajului ultim; tinderea spre absolut, care vine ca o încununare a căutărilor interioare ale poetei. Bineînţeles că şi această tindere spre absolut este condiţionată de revenirea la origini, ce stă tot sub zodia fluturelui: „nimfele au rescris miturile/rătăcindu-ne în acelaşi labirint/să mergem în serpentină/sub semnul infinitului/ e unica scăpare”(în serpentină).
Ceea ce surprinde în mod plăcut la Ana-Mihaela Nuţa este faptul că încă de la debut reuşeşte să creeze o atmosferă în jurul unei idei prin exploatarea acesteia la maximum. Este un fenomen ce la generaţiile trecute se putea sesiza doar după al doilea sau al treilea volum, fapt ce îi poate fi poetei fie stindard, fie stigmat. Pentru că ridicându-şi încă de acum ştacheta la acest nivel, este cumva obligată să confirme.
Aştept aşadar cu nerăbdare şi această confirmare din partea Anei-Mihaela Nuţa.
  


duminică, 7 aprilie 2013

Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir


Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir
Diana Frumosu - „Strada cu trandafiri”
                                                                             de Romeo Aurelian Ilie
            Diana Frumosu, născută în 1993, la Criuleni, face parte din noul val de poeţi din Republica Moldova. Este membră marcantă a cenaclului literar „Dincolo de lume” din Criuleni, dar în acelaşi timp şi a lumii literare româneşti. După ce a invadat revistele şi concursurile literare din Romania şi Republica Moldova, apărând şi în câteva antologii, iat-o ajunsă la fericitul moment al debutului, cu volumul „Strada cu trandafiri” (Editura Arc, Chişinău, 2012).
            Volumul apare ca urmare a câştigării Marelui Premiu la Concursul de Creatie Literară din cadrul Proiectului naţional de lecturi publice, realizat de Uniunea Scriitorilor din Moldova în parteneriat cu compania „Moldcell”.
Debutul Dianei Frumosu vine într-un moment potrivit, când deja poeta îşi cristalizează atât stilistica cât şi tematica poeticii sale. Astfel, trebuie remarcat de la început un sistem metaforic bine pus la punct, care are rolul expres de a servi drept cheie pentru desluşirea anumitor texte. Iar acest sistem metaforic poate fi definit printr-un joc al oglinzilor concave, mai exact printr-o interpretare inversă a cuvintelor.
Astfel, dacă la prima vedere poemele Dianei au în centru ideea morţii şi mai cu seamă a fricii de moarte, de fapt aceasta vorbeşte fie despre viaţă, trăită cu luciditatea unei lame de cuţit (din care trăire izvoreşte într-adevăr şi înţelegerea morţii), fie despre moartea interioară, sufletească, după calapodul bacovian.
De altfel, faptul că poemele Dianei Frumosu trebuiesc citite în cheia privirii concave, reiese încă din primele două versuri ale poeziei „Autobiografică”, cea care deschide volumul: „Locuiesc la marginea unei lumi cât/ un sâmbure de lămâie”, versuri concludente din acest punct de vedere, deoarece ilustrează o realitate maximalistă printr-o imagine minimalistă, lumea în care Diana se situează, în centru şi nu la margine, fiind vastă şi cvasicuprinzătoare. De asemenea, alegoria viaţă-moarte se desluşeşte foarte clar în aceeaşi „Autobiografică”, din imaginea vechii maternităţi transformată în morgă, în care de altfel însăşi poeta se naşte.
Fiind aspectul cel mai uzat de tânăra noastră poeta, am să încep cu analiza textelor în care tema morţii trădează de fapt acuta prezenţă de spirit în faţa vieţii. Astfel, un prim text in care se remarca alegoria viaţă-moarte este „Românul s-a născut poet” în care poeta, după ce afirmă: „Când s-a născut, omul şi-a ridicat moartea în spate”, continuă cu înşiruirea unor trăsături ale acestei „morţi”: „buzele rujate ieftin,/ mâinile crispate/ şi chiar pupilele ei/ încărcate cu vid”, însuşiri care descriu fără doar şi poate o viaţă trăită meschin sau cel puţin mediocru. Iar distincţia cu privire la „român”, căruia „Veşnicia i s-a urcat în spate”, aduce deplina lumină asupra alegoriei, ştiut fiind că veşnicia începe încă din timpul vieţii. O altă ilustrare a vieţii trăită sub zodia acutei lucidităţi, dar mascată în spatele morţii o găsim în „Fântână apocaliptică”: „moartea mea s-a transformat în seri lungi/ şi s-a lungit în obsesii cum se îngraşă un obez./ Am visat cum mor de mai multe ori/ şi tot simt cum mor când singurătatea se încolăceşte/ în jurul gurii mele ca un şarpe/ care îmi sărută coapsele şi sânii”. De remarcat aici invocarea şarpelui, care raportat la exegeza biblică, simbolizează atât trecerea de la viaţă la moarte, cât şi învingerea morţii. Voi încheia pentru moment capitolul morţii ca mască a vieţii, remarcând şi poemul „Tanatofobie” în care poeta îşi afirmă de fapt cvasiluciditatea în faţa vieţii şi a lumii ce trăişte murind: „Ştiu că voi muri altfel de cât se moare./ Tot ce gândesc stă în prisma unui cavou/ din care nici sufletul nu mai poate ieşi./ Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac/ să nu-i umplu de mine./ Mi-e frică să le vorbesc când gura mea/ nu scapă numele morţii”.
Acesta este de altfel şi poemul ce face trecerea de la receptarea morţii ca viaţă, la ilustrarea morţii interioare, sufleteşti a unei lumi aflate în declin spiritual. „Cavoul” prin care Diana gândeşte este simbolul scutului împotriva morţilor vii, aşa cum şi Bacovia se va fi ascuns în „Cavoul” său, plângându-şi propria viaţă, ca manifest împotriva meschinăriei generale din afara cavoului. Despre moartea colectivă a societăţii dă mărturie poeta şi în „Elegie”: „Nu ieşeam în oraş de frică să nu văd/ mulţimea cu mortul”. O societate ce se plimba pe sine spre o groapă comună, groapa ignoranţei ce duce fără doar şi poate la o sinucidere insesizabilă dar şi ireversibilă. Că aşa stau lucrurile ne lămureşte „Poemul unei cutiuţe de chibrituri”, în care luciditatea poetei îmbracă haina cinismului, un cinism pozitiv care o disociază critic de masa amorfă de oameni: „Când aprind lumina,/ numele meu este un criminal./ Oamenii nu mai sunt buni şi/ nici măcar frumoşi./ Oamenii mor şi chiar le place s-o facă/ ca şi cum asta ar însemna viaţă./ Nimeni nu se mai ruşinează să moară”. Apoi poeta arunca asupra acestei morţi existenţiale a societăţii o pelerină a metonimiei, transformând-o într-o „văduvă nebună”, şi o trece prin ciurul minimalismului, reducând imaginea întregii societăţi la „cartierul nostru”(Nu mi-a fost niciodată frig). Trebuie remarcată aici subtilitatea cu care poeta evită excesul în ceea ce priveşte critica socială, mascând totul sub forma unei introspecţii sau a unei viziuni personale.
Dar adevărata valenţă a introspecţiei Dianei se va vedea în poemele de dragoste, pentru că, aşa cum spuneam în debutul acestei cronici, lirica ei este cvasicuprinzătoare. Iar tema iubirii vine cumva atât ca o contrabalansare a morbidităţii, fie ea şi eterică, care ameninţă să domine economia volumui de faţă (de altfel poemele de dragoste se întrepătrund fericit cu cele despre moarte, indiferent de modul ei de înţelegere), dar mai ales ca o afirmare a firescului ontologic al unui suflet curat, singurul ce se poate întrepătrunde cu un spirit atât de lucid. Iar modalitatea în care Diana Frumosu înţelege să ilustreze iubirea este aceea a unei întrepătrunderi reciproce a celor doi, ca în mitul androgin. O perspectivă din nou foarte fericită, care demonstrează că poeta, deşi la o vârstă fragedă, intuieşte valoarea de adevăr învăţăturii că un bărbat şi o femeie devin prin căsătorie un singur trup. Ceea ce trebuie remarcat aici este faptul că poeta alege să ilustreze unirea dintre cei doi, în maniere foarte diferenţiate. De la o unire oniric-corporalistă, cu nuanţe uşor groteşti, izvorâte dintr-un nesaţ al chemării: „îmi venea să-ţi desfac pieptul/ şi să-ţi înghit inima/ să-mi înnod mâinile şi picioarele mele/ de mâinile şi picioarele tale/ca o bârnă de fier sudată de alta”(Serviţi, vă rog), la o curgere aproape panteistă a unuia în celălalt: „Porii mei s-au deschis ca o gură./Îmi cuprind gâtul cu palmele/ şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine/ ca un tren accelerat pe o linie de cale ferată/fără staţii şi fără capăt -/ infinitul acesta eşti tu”(Azi o să vii). Pe această linie a iubirii ca întrepătrundere reciprocă, poeta îndrăjneşte să ridice ştacheta şi să aplice mitul androgin chiar pe realitatea ei personalistă, autobiografică, în „cele două diane patetice”: „Numele lui/e numele părţilor din/corpul şi scheletul tău./ Deci,/diana,/pot să-ţi zic Nicu?” sau „Ea îşi muşcă nervul./Un poem în care/ Nicu e liliacul prăbuşit peste/părul ei/ca o viaţă pe-un cadavru/îmbălsămat de poeţi”. De altfel, „îmbălsămarea cadavrului” din acest poem exprima fără niciun echivoc adevărul biruinţei asupra morţii, indiferent de forma ei de exprimare, doar prin intermediul iubirii.
De asemenea nu trebuie trecut sub tăcere nici jocul esteticii. În volumul „Strada cu trandafiri” poeta interpune printre poemele de întindere medie sau mare, în care accentul cade pe susţinerea unei idei prin intermediul unui discurs poetic, câteva poeme mici ca întindere, dar pe care mie îmi place să le numesc de esenţă tare, care au menirea atât de a destabiliza atmosfera uşor apăsătoare a volumului, dar şi de a lansa sentinţe poetice prin intermediul unor imagini puternice, ce au ca efect fixarea mai eficientă a prismei gândirii lirice a poetei în mintea cititorului. Astfel de sentinţe sunt: „Să-ţi curgă inima în cuvinte/ca o sticlă de vin roşu”(Cum să scrii dacă eşti eu), „Viaţa mea-/puncte/de suspensie/într-un vers cu/slove transparente”(Linii); „Viaţa din mine îşi mănâncă pumnii/ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii./- Mă lepăd de tine, lume”(Noi suntem iubiţii niciodată oameni) sau „Fior alb mi se dezleagă în piele/ca un şiret de care atârnăm la picioarele/raiului”(Lui Adonis).
În final voi saluta cu toată căldura debutul Dianei Frumosu, îndrăznind chiar să întrevăd o fructuasă continuitate a demersului ei poetic. De altfel, ca orice debut respectabil, şi „Strada cu trandafiri” se încheie cu un poem ce nu are legătură cu restul construcţiei; „Să nu iubeşti, femeie, poeţii”, fiind de fapt poemul-program al viitorului volum, pe care îl aştept de pe acum cu aceeaşi ardoare cu care am aşteptat şi debutul.

duminică, 10 martie 2013

Caruselul

Ţii minte caruselul în care ai călărit întâiul cal?
cum te învârtea în cercuri tot mai largi?
atunci ai atins prima dată cu mâna
orizontul limitat.

Prin acea spărtură ai tras cu ochiul
şi-ai zărit cum nemurirea se demachia
după marea reprezentaţie
de debut de stagiune.

duminică, 3 martie 2013

Bufonul regelui-Zbor

bufonul regelui- Zbor
aruncă în noi cu păsări moarte.
se împrăştie împrejur un miros de timp stătut.
- suflaţi peste ele, ne strigă. suflaţi
din sufletul vostru arestat în plămâni.
suflaţi peste ele şi vor învia.
le vor cădea aripile grele de ceruri
şi le vor creşte cozi cu solzi verzi,
ca soarele vostru concav.
pe ghiare le vor răsări negi şi bube
pe care le vor machia cu noroi.
uşor, uşor vă vor semăna. sărutaţi-le,
şi regele - Zbor mulţumit va apune atunci în ele.
şi va răsări odată cu ele şi le va înălţa la zenit,
un curcubeu de păsări moarte,
stralucind a infinit.

sâmbătă, 2 martie 2013

Cal - bumerang

Un cal de argint am sa-ti ofer-
coama sa-i fluture-n cant de heruvimi,
te urca pe el fara teama
te va duce in regatul de lumini.

Un cal aburiu am sa-ti dau
copitele-n galop vor naste scantei,
te urca pe el cu emfaza
zbura-veti in vama cu zei.

Un cal fara trup vei primi
nechezand a boare de vant,
incaleca-l iute si-n tainic galop
te va transforma in cuvant.

Un cal-bumerang ti-as mai da
ca-n noptile cand stelele dorm in gradina,
sa te intorci la mine-n pustiu
sa-mi picuri din ochi lumina divina.




Dedic aceasta poezie, prietenelei mele Maria-Magdalena, pentru sprijinul moral acordat.

Cadoul meu de la Maria Farima...

ce înger ai putea să fii
născut din lumină, din toate cuvintele lumii
or zămislit din adierea crengilor de prun
asemeni unui nebun
nori incandescenți îți poartă dorințele în zig-zag
ții în brațe furtuni și solzi cerești
mulgi noaptea și iubirea în scrumieră
cioplești dintr-un lemn de schit sinceritate
și lumea îți pare atât de frumoasă
încât în fiecare dimineața bei din lumină roua dimineții
să fii mai tu, omul frumos și adevărat.

vineri, 8 februarie 2013

Cavou



pe-aici lumina nu trece cu anii,
se preumblă apocalypse în furou
îmi râd de ele cu gura-ncleştată şi strig:
sunt un mort! poftiţi la mine-n cavou!

poftiţi voi, răniţii-n războaiele frunţii,
să vă oblojesc cu frunze de ou
să vă spăl puroiul cu sevă din oase
şi-ntre coarne să vă picur formol.

apoi să vă leg nemurirea la ochi
şi-n lume din nou să vă arunc
să râd de voi suspinând;
ce înger aş putea să fiu şi nu sunt.  

joi, 7 februarie 2013

Barbari cu îngeri în zale


Când diamantele din palma ta s-au spart
Căzând pe şoseaua de piatră,
Din ele-a  ţâşnit o hoardă de barbari
Călare pe-armăsari cu coama-noptată.

În goana lor au pustiit tot cerul
Şi îngeri şi-au prins printre zale,
Şi caii în coame stele şi-au brodat
Şi-n nări au simţit solzi de sare.

În zare se ridică un munte arzând
Şi focul vrăjeste-armăsarii,
Galopul se-nteţeşte spre vâlvătăi
Şi setea inundă în suflet barbarii.

Dar iată-i ajunşi la poalele Firii;
În vârf se înalţ-o cetate de spini
E toată din aur şi argint împletită
Şi caii necheaz-a venin.

Barbarii cu ochii-njectaţi de dorintă
Smucesc armăsarii spre ultim asalt,
Dar îngerii prinşi între zalele morţii
Pe suflet stau acum tatuaţi.

Şi porţile grele se lasă uşor
Cu zăngănit de lanţuri urând "bun venit"
Şi-un val de lumină păşeşte domol
În sufletului meu de granit.






duminică, 20 ianuarie 2013

Instigare la nevisare, cu Florentina- Loredana Dalian

                               Instigare la nevisare, cu Florentina - Loredana Dalian
                                                                                                              de Romeo Aurelian Ilie

            Anul 2012 a fost pentru prozatoarea Florentina – Loredana Dalian, membră a „grupului Helis”- Slobozia, un context potrivit pentru a reveni în atenţia publicului iubitor de literatură cu un nou volum. După mini-romanul „Scrisori netrimise”, care a avut menirea de a-i fixa locul pe orbita literaturii ialomiţene şi nu numai, ea îşi permite un moment de respiro şi se întoarce la prima ei dragoste, la proza scurtă.
            Volumul, numit foarte incitant „A unsprezecea poruncă”(Editura Rafet, 2012), a fost publicat în urma câştigării premiului „Mircea Micu” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, Ediţia a V-a, desfăşurat la Râmnicul Sărat. Acesta cuprinde 15 povestiri, tratând tematici diferite, scrise în registre diferite, dar păstrând toate, aceeaşi marcă.
Unele dintre ele se definesc printr-un profund iz de melancolie şi trădează fără nicio reţinere sensibilitatea interioară a autoarei. Este vorba aici despre acele povestiri care reiterează copilăria, ilustrând anumite aspecte ale acesteia: aşteptarea bunicii în  „Să pleci. Niciodată să rămâi”, lumea poveştilor în  „Căsuţa iepuraşului”sau jocul cu păpuşile în „Păpuşi”. Ceea ce atrage totuşi atenţia în aceste proze ale copilăriei, este faptul că fiecare dintre ele se sfârşeşte cu o notă de înţelepciune, izvorâtă din arcul peste timp pe care autoarea îl realizează  prin raportarea amintirilor la prezent, şi care constituie de fapt esenţa acestor proze. Un alt arc peste timp, dar în sens invers, se realizează şi în proza „Moara”, în care un moment al prezentului, întâlnirea cu un om drag, provoacă amintirea unui episod mai putin frumos al copilăriei.
Tot sub semnul amintirii, dar de data aceasta a unor persoane, sau mai degrabă personalităţi, stau prozele: „Mereu alţi călători”, tribut adus Părintelui Teofil Pârâianu; „Fotografia”, în memoria Părintelui Arsenie Papacioc şi „Poarta”, ce evocă figura Episcopului Damaschin al Sloboziei şi Călăraşului.
Aceste texte, ale amintirilor, se pot clasa cu uşurinţă sub numele de „proze uşoare”, în sensul că pentru parcurgerea lor, cititorul nu trebuie să îşi exploateze foarte tare partea cognitivă, fiind suficient să se lase purtat de valul lecturii.
În contrast cu acestea, se evidenţiază un număr de patru texte, care prin complexitatea subiectului abordat, se pot oricând constitui sub forma unor scenarii de dramă de scurt metraj. Acest grupaj pe care l-aş numi „piesele de rezistenţă”, este alcătuit din prozele: „Zina”, „Clementina”, „S.O.S.” şi „Cântecul”. Prima dintre ele, „Zina”, ilustrează două aschii sărite din trunchiul comun al unei drame puternice: pierderea oamenilor dragi. Doar că direcţiile sunt diferite: o „aşchie” îşi pierde doar capacitatea de a-şi reda un sens vieţii, cealaltă îşi pierde chiar identitatea personală şi cu aceasta orice orientare existenţială. A doua proză din grupaj, „Clementina”, prezintă drama unei vieţi „lipsită de orice grijă”. Poate cea mai emoţionantă poveste este cea a tânărului locotenent Vasia, comandant de pluton şi cercetător ştiinţific, pentru care simţul sacrificiului se doveseşte a fi crez şi lege, şi totodată cauza morţii sale premature, o moarte care îl află în ajunul zilei în care ar fi vrut să-şi împlinească iubirea. Ultima proză din acest ciclu, „Cântecul”, aduce în atenţie drama şi totodată misterul unui călugăr plecat din mănăstire, dar care continuă să rămână sub jurământul tăcerii. Iar „trădarea” involuntară a acestui jurământ, aduce cu sine şi schimbarea de direcţie a vieţii: părăsirea gospodăriei în care găzduia, spre o destinaţie necunoscută.
Ceea ce au în comun aceste patru proze este starea de spirit pe care o insuflă, care se concretizează am putea spune sub forma unei instigări la nevisare, la realism. De altfel inclusiv titlul volumului spune acelaşi lucru, deoarece a unsprezecea poruncă, aşa cum reiese din proza omonimă, care este de altfel un colaj de situaţii aducătoare la realitate, este „să nu visezi”. Aşadar, viaţa şi provocările ei ne invită şi totodată ne învaţă să lăsăm naivitatea şi visarea copilăriei şi să ne ancorăm în realitatea concretă şi obiectivă a lumii in care trăim.
Un caz cu totul atipic pentru acest volum şi pentru proza scurtă a autoarei este proza „Plasa monofilară”. Şi aceasta deoarece, spre deosebire de restul textelor în care autoarea pare preocupată strict de situaţiile de viaţă prezentate, trecând cu vederea prezentarea decorurilor în care acestea au loc, sau mulţumindu-se să le prezinte foarte lapidar, în această proză ea reuşeşte să descrie foarte vast universul pescarilor, lăsând cititorul să simtă întreg parfumul ecosistemului „pescăresc”.
Aşadar, odată cu volumul „A unsprezecea poruncă”, scriitoarea Florentina – Loredana Dalian, ne poartă prin intermediul literelor, atât prin iluzoriile grădini înflorite ale amintirilor copilăriei, cât şi prin labirinturile psihicului uman, prin prezentarea unor drame existenţiale. Iar prin diversitatea tonurilor abordate, oscilând între melancolie şi realism, între trecut şi prezent, între dramă şi relaxare, înţelegem că avem de-a face cu o scriitoare aflată într-o continuă căutare a identităţii literare, cu un fruct din marele pom al literaturii, aflat într-un proces de coacere continuă.
Salutăm această nouă ieşire la rampă a scriitoarei Florentina - Loredana Dalian şi aşteptăm cu interes noile creaţii literare ale acesteia.

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate