Călcând pe moarte cu tălpi de trandafir
Diana Frumosu - „Strada cu trandafiri”
de Romeo Aurelian Ilie
Diana
Frumosu, născută în 1993, la Criuleni, face parte din noul val de poeţi din
Republica Moldova. Este membră marcantă a cenaclului literar „Dincolo de lume”
din Criuleni, dar în acelaşi timp şi a lumii literare româneşti. După ce a
invadat revistele şi concursurile literare din Romania şi Republica Moldova,
apărând şi în câteva antologii, iat-o ajunsă la fericitul moment al debutului,
cu volumul „Strada cu trandafiri” (Editura Arc, Chişinău, 2012).
Volumul apare ca urmare a
câştigării Marelui Premiu la Concursul de Creatie Literară din cadrul
Proiectului naţional de lecturi publice, realizat de Uniunea Scriitorilor din
Moldova în parteneriat cu compania „Moldcell”.
Debutul Dianei Frumosu vine într-un moment potrivit, când deja poeta îşi
cristalizează atât stilistica cât şi tematica poeticii sale. Astfel, trebuie
remarcat de la început un sistem metaforic bine pus la punct, care are rolul
expres de a servi drept cheie pentru desluşirea anumitor texte. Iar acest
sistem metaforic poate fi definit printr-un joc al oglinzilor concave, mai
exact printr-o interpretare inversă a cuvintelor.
Astfel, dacă la prima vedere poemele Dianei au în centru ideea morţii şi
mai cu seamă a fricii de moarte, de fapt aceasta vorbeşte fie despre viaţă,
trăită cu luciditatea unei lame de cuţit (din care trăire izvoreşte într-adevăr
şi înţelegerea morţii), fie despre moartea interioară, sufletească, după
calapodul bacovian.
De altfel, faptul că poemele Dianei Frumosu trebuiesc citite în cheia
privirii concave, reiese încă din primele două versuri ale poeziei
„Autobiografică”, cea care deschide volumul: „Locuiesc la marginea unei lumi
cât/ un sâmbure de lămâie”, versuri concludente din acest punct de vedere,
deoarece ilustrează o realitate maximalistă printr-o imagine minimalistă, lumea
în care Diana se situează, în centru şi nu la margine, fiind vastă şi cvasicuprinzătoare.
De asemenea, alegoria viaţă-moarte se desluşeşte foarte clar în aceeaşi
„Autobiografică”, din imaginea vechii maternităţi transformată în morgă, în
care de altfel însăşi poeta se naşte.
Fiind aspectul cel mai uzat de tânăra noastră poeta, am să încep cu analiza
textelor în care tema morţii trădează de fapt acuta prezenţă de spirit în faţa
vieţii. Astfel, un prim text in care se remarca alegoria viaţă-moarte este
„Românul s-a născut poet” în care poeta, după ce afirmă: „Când s-a născut, omul
şi-a ridicat moartea în spate”, continuă cu înşiruirea unor trăsături ale
acestei „morţi”: „buzele rujate ieftin,/ mâinile crispate/ şi chiar pupilele ei/
încărcate cu vid”, însuşiri care descriu fără doar şi poate o viaţă trăită
meschin sau cel puţin mediocru. Iar distincţia cu privire la „român”, căruia
„Veşnicia i s-a urcat în spate”, aduce deplina lumină asupra alegoriei, ştiut
fiind că veşnicia începe încă din timpul vieţii. O altă ilustrare a vieţii
trăită sub zodia acutei lucidităţi, dar mascată în spatele morţii o găsim în
„Fântână apocaliptică”: „moartea mea s-a transformat în seri lungi/ şi s-a
lungit în obsesii cum se îngraşă un obez./ Am visat cum mor de mai multe ori/
şi tot simt cum mor când singurătatea se încolăceşte/ în jurul gurii mele ca un
şarpe/ care îmi sărută coapsele şi sânii”. De remarcat aici invocarea şarpelui,
care raportat la exegeza biblică, simbolizează atât trecerea de la viaţă la
moarte, cât şi învingerea morţii. Voi încheia pentru moment capitolul morţii ca
mască a vieţii, remarcând şi poemul „Tanatofobie” în care poeta îşi afirmă de
fapt cvasiluciditatea în faţa vieţii şi a lumii ce trăişte murind: „Ştiu că voi
muri altfel de cât se moare./ Tot ce gândesc stă în prisma unui cavou/ din care
nici sufletul nu mai poate ieşi./ Sunt mută de prea multă vreme, pentru că tac/
să nu-i umplu de mine./ Mi-e frică să le vorbesc când gura mea/ nu scapă numele
morţii”.
Acesta este de altfel şi poemul ce face trecerea de la receptarea morţii ca
viaţă, la ilustrarea morţii interioare, sufleteşti a unei lumi aflate în declin
spiritual. „Cavoul” prin care Diana gândeşte este simbolul scutului împotriva
morţilor vii, aşa cum şi Bacovia se va fi ascuns în „Cavoul” său, plângându-şi
propria viaţă, ca manifest împotriva meschinăriei generale din afara cavoului.
Despre moartea colectivă a societăţii dă mărturie poeta şi în „Elegie”: „Nu
ieşeam în oraş de frică să nu văd/ mulţimea cu mortul”. O societate ce se
plimba pe sine spre o groapă comună, groapa ignoranţei ce duce fără doar şi
poate la o sinucidere insesizabilă dar şi ireversibilă. Că aşa stau lucrurile
ne lămureşte „Poemul unei cutiuţe de chibrituri”, în care luciditatea poetei
îmbracă haina cinismului, un cinism pozitiv care o disociază critic de masa amorfă
de oameni: „Când aprind lumina,/ numele meu este un criminal./ Oamenii nu mai
sunt buni şi/ nici măcar frumoşi./ Oamenii mor şi chiar le place s-o facă/ ca
şi cum asta ar însemna viaţă./ Nimeni nu se mai ruşinează să moară”. Apoi poeta
arunca asupra acestei morţi existenţiale a societăţii o pelerină a metonimiei,
transformând-o într-o „văduvă nebună”, şi o trece prin ciurul minimalismului,
reducând imaginea întregii societăţi la „cartierul nostru”(Nu mi-a fost
niciodată frig). Trebuie remarcată aici subtilitatea cu care poeta evită
excesul în ceea ce priveşte critica socială, mascând totul sub forma unei
introspecţii sau a unei viziuni personale.
Dar adevărata valenţă a introspecţiei Dianei se va vedea în poemele de
dragoste, pentru că, aşa cum spuneam în debutul acestei cronici, lirica ei este
cvasicuprinzătoare. Iar tema iubirii vine cumva atât ca o contrabalansare a
morbidităţii, fie ea şi eterică, care ameninţă să domine economia volumui de
faţă (de altfel poemele de dragoste se întrepătrund fericit cu cele despre
moarte, indiferent de modul ei de înţelegere), dar mai ales ca o afirmare a
firescului ontologic al unui suflet curat, singurul ce se poate întrepătrunde
cu un spirit atât de lucid. Iar modalitatea în care Diana Frumosu înţelege să
ilustreze iubirea este aceea a unei întrepătrunderi reciproce a celor doi, ca
în mitul androgin. O perspectivă din nou foarte fericită, care demonstrează că
poeta, deşi la o vârstă fragedă, intuieşte valoarea de adevăr învăţăturii că un
bărbat şi o femeie devin prin căsătorie un singur trup. Ceea ce trebuie
remarcat aici este faptul că poeta alege să ilustreze unirea dintre cei doi, în
maniere foarte diferenţiate. De la o unire oniric-corporalistă, cu nuanţe uşor
groteşti, izvorâte dintr-un nesaţ al chemării: „îmi venea să-ţi desfac pieptul/
şi să-ţi înghit inima/ să-mi înnod mâinile şi picioarele mele/ de mâinile şi
picioarele tale/ca o bârnă de fier sudată de alta”(Serviţi, vă rog), la o
curgere aproape panteistă a unuia în celălalt: „Porii mei s-au deschis ca o gură./Îmi
cuprind gâtul cu palmele/ şi-aud cum pulsul inimii aleargă prin mine/ ca un
tren accelerat pe o linie de cale ferată/fără staţii şi fără capăt -/ infinitul
acesta eşti tu”(Azi o să vii). Pe această linie a iubirii ca întrepătrundere
reciprocă, poeta îndrăjneşte să ridice ştacheta şi să aplice mitul androgin
chiar pe realitatea ei personalistă, autobiografică, în „cele două diane patetice”: „Numele
lui/e numele părţilor din/corpul şi scheletul tău./ Deci,/diana,/pot să-ţi zic
Nicu?” sau „Ea îşi muşcă nervul./Un poem în care/ Nicu e liliacul prăbuşit
peste/părul ei/ca o viaţă pe-un cadavru/îmbălsămat de poeţi”. De altfel,
„îmbălsămarea cadavrului” din acest poem exprima fără niciun echivoc adevărul
biruinţei asupra morţii, indiferent de forma ei de exprimare, doar prin
intermediul iubirii.
De asemenea nu trebuie trecut sub tăcere nici jocul esteticii. În volumul
„Strada cu trandafiri” poeta interpune printre poemele de întindere medie sau
mare, în care accentul cade pe susţinerea unei idei prin intermediul unui
discurs poetic, câteva poeme mici ca întindere, dar pe care mie îmi place să le
numesc de esenţă tare, care au menirea atât de a destabiliza atmosfera uşor
apăsătoare a volumului, dar şi de a lansa sentinţe poetice prin intermediul
unor imagini puternice, ce au ca efect fixarea mai eficientă a prismei gândirii
lirice a poetei în mintea cititorului. Astfel de sentinţe sunt: „Să-ţi curgă
inima în cuvinte/ca o sticlă de vin roşu”(Cum să scrii dacă eşti eu), „Viaţa
mea-/puncte/de suspensie/într-un vers cu/slove transparente”(Linii); „Viaţa din
mine îşi mănâncă pumnii/ca un prunc căruia abia îi cresc dinţii./- Mă lepăd de
tine, lume”(Noi suntem iubiţii niciodată oameni) sau „Fior alb mi se dezleagă
în piele/ca un şiret de care atârnăm la picioarele/raiului”(Lui Adonis).
În final voi saluta cu toată căldura debutul Dianei Frumosu, îndrăznind
chiar să întrevăd o fructuasă continuitate a demersului ei poetic. De altfel,
ca orice debut respectabil, şi „Strada cu trandafiri” se încheie cu un poem ce
nu are legătură cu restul construcţiei; „Să nu iubeşti, femeie, poeţii”, fiind
de fapt poemul-program al viitorului volum, pe care îl aştept de pe acum cu
aceeaşi ardoare cu care am aşteptat şi debutul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu