Poemul pinguinului deşertic - răcoros, de vară...

Răstălmăcit prin lanuri de cadâne,
pinguinul visa la al său pol;
i se păreau şi basmele sărace
şi printre-atâtea burice dansante
şi-ar fi ascuns aripile-n formol.

Printre duhniri şi duhuri, toate-aride
mânjea un gând cu praf de puşcă, fin,
de o eclipsă se ruga la zeul său
şi de-o zăpadă-n ceruri mai puţin.

Noaptea ţesea cu limba utopiei,
stea lângă stea, cortina nemuririi,
să exileze soarele-n azilul de planete
să-şi bea acolo somnul fericirii.

Iar el, să-şi mişte-uşor, epava peste Niluri
şi din extaze repetate, din focuri şi din vis
să ancoreze într-o zi polară
la poarta mult râvnitului Paris.