Fantoma inocenţei mele

Găgăutza a dat startul la "Fantoma inocenţei", şi i-a plasat-o, ca o provocare lui Flayerboy. Aşa a apărut şi "Fantoma inocenţei lui". Mie nu mi-a plasat-o nimeni, dar am luat-o singur. Am să o scriu în stilul meu, puţin livresc...
Mircea Eliade scrie în "Sacrul şi Profanul" despre timpul sacru locul sacru. Pentru el, timpul sacru este ciclic, revine la zile mari, practic se traduce cu o trăire anamnetică a unei secvenţe cu o insemnătate aparte, în cadrul unei sărbători. La mine, timpul sacru nu păţeşte la fel. Ci rămâne pentru totdeauna un timp pierdut, ca la Proust. Căci timpul sacru pentru mine, rămâne copilăria. Iar locul sacru aferent, rămâne casa părintească, dar la pachet cu strada, ca în "Maidanul cu dragoste" a lui G.M. Zamfirescu.
Da, strada! Şi mai ales prietenii: Alin, fraţii Vlad, Găbitzu (alias Flayerboy), regretatul Iuli Arion şi ceilalţi. De ce îi iubesc? Pentru că... Trebuie spus din capul locului că eu, din clasa a V-a, am început să învăţ la Slobozia. Acolo eram oarecum marginalizat, ca băiat de la ţară ce eram, fapt pentru care am acumulat oarece complexe şi frustrări. Veneam acasă în weekend. Iar atunci, ei mă chemau la joacă, neprivindu-mă, desigur ca pe un trădător de neam şi patrie, cum au făcut-o şi alţi foşti colegi; şi eu, îndesam în buzunarele hainelor de oraş toate complexele şi le puneam frumos pe umeraş. Frumos dar totuşi aruncate ca pe o povară luată de pe suflet. Ieşeam afară mai liber, mai eu. Şi jucam fotbal pe maidan, sau ne luam la trântă. Trânta se dădea pe nisip şi fireşte, în joacă. Organizam "turnee" şi ne luam numele personajelor din "Dragon Ball": Songoku, Ianka, Crilin, Tenşinhan, Maestrul Ţestoasă, etc.
Cum spunea şi Flayerboy, ne apuca noaptea, ne prindea ploaia, ne ardea soarele, dar nu conta. Strada era a noastră.
Vara era de vis. Niciun compromis: joacă din iunie până în septembrie. Ce tineri eram şi ce frumoşi.
Şi-acum am putea spune că suntem tineri, dar mai avem şi gânduri, şi greutăţi...
Atunci eram cu toţii în Rai. Acum ne inventăm noi câte un Rai, la răstimpuri. E frumos, dar trece repede. Cum repede or să treacă şi aceşti ani în care încă mai putem să visăm, sau chiar să ne jucăm... cu viaţa. Vor venii anii în care se va juca ea cu noi. Şi-atunci vom chema iar fantomele inocenţei să ne panseze rănile sufletului. Şi ele vor veni cu siguranţă.
Deci, dacă mă gândesc mai bine, n-o avea copilăria obiceiul să fie ciclică, ca timpul sacru al lui Eliade, dar fantomele inocenţei, da.
E bine şi aşa!