Nichita Stănescu,
rescriind „Odă – în metru antic”
Vorbind despre opera lui Nichita Stănescu, criticul Răzvan Voncu afirmă: „Opera unui asemenea poet, din fericire, nu se judecă pe bucăţi. Poate să ne placă mai mult un aspect sau o perioadă a ei, dar trebuie să luăm act că ea există ca univers continuu de semnificaţii şi dincolo de preferinţele noastre” . Iar această remarcă vine ca o concluzie la scurtul său studiu vis-a-vis de „Operele imperfecte” ale marelui poet. Volum despre care, tot el apreciază just că „nu se bucură de foarte multă consideraţie” ; apreciere bazată pe raportul nefavorabil care planează asupra acestui volum: doar Romul Munteanu şi Eugen Simion , apreciind strădania poetului, în timp ce Nicolae Manolescu , Dumitru Micu şi alţii, resping de-a dreptul volumul sau îl trec cu vederea în studiile lor.
Şi totuşi, avem de-aface cu acelaşi Nichita, neobosit în a sonda nesfârşitele valenţe ale Cuvântului.
Una dintre poeziile valoroase din volumul „Opere imperfecte” este „Cele patru coerenţe fundamentale”, poezie de asemenea nebăgată în seamă, nici chiar de Răzvan Voncu care, cu toată intransigenţa lui critică, nu trece pe lista sa de „opere imperfecte” perfectibile, decât câteva poezii: „Tocirea”, „Evocare”, „Cântec liniştit”, „Un madrigal”, „Vedenia”, „Evangheliile toamnei” şi „Stampă”.
Ce face atât de valoroasă poezia aceasta? Eu, cel puţin, am văzut în ea o samă de analogii cu „Odă – în metru antic”, opera de căpetenie, după părerea lui N. Steinhardt, a lui Mihai Eminescu.
Poate la prima vedere, de cele mai multe ori, superficială, o asemănare ar fi invocarea personajelor mitologice. Fapt care, pe cât de adevărat, pe atât de nelepădat. Eminescu scrie: „Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/Ori ca Hercul înveninat de manta-mi”; Stănescu îşi începe poezia amintită, descriindu-l pe Sisif, „căzut de oboseală între oglinzi”. În ambele cazuti avem de-a face cu reveniri la realitate. Hercul-Eminescu primeşte revelaţia lucidităţii, consumându-şi propria dramă (vorba lui Camil Petrescu: „câtă luciditate, atâta dramă şi deci atâta viaţă”); în vreme ce lui Sisif-Stănescu i se declanşează această capacitate a clar-vederii ca urmare a observaţiei exterior-obiective, proiectată ulterior în sinele interior; acel „între oglinzi”desemnând de fapt, cele două realităţi, la fel de obiective: cea exterioară şi cea interioară.
Consecinţa, sau mai bine zis, efectul revenirii la realitate, se concretizerază de asemenea, în ambele cazuri, pe aceiaşi problemă: moartea, ca final implacabil al vieţii. Aşadar, rescriind parca versul eminescian: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”, Nichita Stănescu scrie pe un ton proclamator: „A te naşte este o condamnare la moarte”. Sentinţă pe care o şi etichetează ca fiind prima dintre coerenţe.
Cea de-a doua coerenţă, vine ca o completare a celei dintâi: „A nu fi, chiar şi această absenţă/ poate fi pedepsită la viaţă/ şi ca atare, condamnată la moarte,/ adică la a nu fi”. Ce demonstrează această nouă constatare stănesciană? Nu cumva aceea că nefiinţa nu există ca atare? Că orice particulă, aflată iniţial în acel haos despre care frumos vorbeşte Eminescu în „Scrisoarea I”, a foat adusă la viaţă, prin acel divin, ontologic, „Fiat!”, şi ca atare împărtăşeşte tragicul destin de a trece într-un final, în nefiinţa ultimă?
De aici, însă, încep să se despartă lucudităţile celor doi poeţi. Eminescu preferă să-şi consume toată luciditatea în interior, acceptând moartea ca atare, nelăsând să se înţeleagă speranţa unei viitoare învieri: „Piară-mi ochii tulburi din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”. În schimb, Nichita Stănescu se revoltă, condamnă vederea, pentru inutilitatea ei: „Ce deşertăciune şi ce inutilitate, vederea./ Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte”. Iar această repulsie, îl eliberează, lăsându-se în voia altei revelaţii: „Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/ el e Dumnezeu, şi/de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii”. Din exprimare, s-ar părea că, deşi intuieşte salvarea din dilema fiinţă-nefiinţă în Cuvânt, în forma lui supremă, fiinţială, descoperită de Scriptură , totuşi poetul îşi dezvăluie micimea în faţa divinităţii. Micimea, însp, nefiind totuna cu nimicnicia, îi dă avânt să se ia la trântă cu Însuşi Dumnezeu: „Gustul morţii l-a scuipat Dumnezeu de pe limba sa/ în făptura vieţii”. Strigăt de Iov modern, măcinat mai mult psihic decât fizic; strigăt care are acelaşi efect tămăduitor, de a revela. De fapt, aici avem de-a face cu o revelare mai mult intuitivă: „Acum el e scârbit de toate acestea şi/ în cu totul totului altei părţi/ dincolo de departe,/ compune coerenţa a treia şi/ dincolo de orice/ el/ coerenţa a patra”. Vedem aşadar cum, străpungând cu demnitate, prosternarea cu speranţa, poetul capătă certitudinea că Dumnezeu, în cvasitranscendenţa şi atotînţelepciunea Sa, nu va lăsa lucrurile aşa, nu în sensul că va schimba primele două coerenţe, ci că va descoperi alte două coerenţe care să le completeze, să le elucideze, şi de ce nu, să le elibereze pe cele dintâi.
În continuare, poetul procedează la o aparentă rupere de fir, trimiţând cu o întrebare, într-o cu totul altă direcţie: „Totuşi, îmi spuse Sisif,/ tu nu crezi că e cam rău alcătuit trupul Omului?”. Întrebare care nu trebuie privită deloc cu superficialitate, dată fiind şi folosirea majusculei pentru substantivul comun „omul”, care, la fel ca la acel „Cheamă Omul să-l dezgroape” a lui Ion Barbu, trimite la reflecţie, la privire a omului ca entitate spirituală, chiar dacă este alcătuit psiho-somatic. De fapt, tocmai de aceea. Mesajul lui Nichita Stănescu este tocmai acesta, că trupul trebuie să se arate cu adevărat, aşa cum îl socotesc trăitorii în duh filocalic, şi anume ca „templu al Duhului Sfânt”, condiţie sine qua non aflării „coerenţelor lipsă”. Or, tocmai asupra nesocotirii trupului ca templu divin, atrage atenţia poetul, descriind alcătuirea acestuia în termeni demni de „Florile de mucigai” argheziene: „Ochii lipiţi de creier,/ca două sexe ale creierului, impuduce/şi neacoperite,/ gura, ce caută ea acolo sus?/ Locul gurii e geamăn cu/ locul de jos al lepădării/ de murdărie.// Organul sămânţei ar trebui să fie/ geamăn cu organul cuvântului,/ iar nu pe acolo/ pe unde-ţi zvârli apa murdară din tine,/ pe acolo săţi zvârli şi sămânţa,/ iar nu pe acolo pe unde azvârli în tine/ bucăţi de animale moarte,/ şi bucăţi de plante moarte,/ exact cu acel loc dinţos/ tocmai cu acela,/ să rosteşti taina cuvântului”.
Spre final, tonul revine la normal. Poetul renunţă la revoltă, nu resemnat, ci plin de speranţă: „Fireşti şi simple,/ cuvintele rostite de noi/ naşte-vor în alte coerenţe/ mai bune trupuri vorbitoare/ în alcătuirea lor”. Practic, acesta este efectul pe care poetul îl prevede, revizuirii concepţiei asupra trupului, şi asupra raportului acestuia cu sufletul.
Finalul, menit să ofere şi acea sfericitate, atât de necesară perfectării unei „opere imperfecte”, ni-l prezintă pe Sisif ridicându-se dintre oglinzi şi invitându-l pe poet între acestea. De bună seamă că Sisif şi poetul sunt aceiaşi entitate. Doar că, reorganizat după o aşa tiradă de revolte şi revelaţii, poetul se întruchipează într-un nou Sisif, a cărui nouă misiune este să reridice pe munte, în văzul tuturor, cele patru coerenţe fundamentale, şi poate şi altele, ori de câte ori va fi nevoie.
Revenind la Eminescu, şi la a lui „Odă - în metru antic”, întrebarea care se impune, ar fi: de ce nu a căutat şi el pe mai departe, roadele încă nerodite ale lucidităţii? Poate că, ar spune tributarii curentelor literare, e de vină orientarea lui de romantic pe direcţia lui Hypnos şi Thanatos. Dar de orientarea modernă, neomodernă şi postmodernă a lui Nichita, ce se poate spune? Cum întrebarea referitoare la oprirea lui Eminescu la jumătatea drumului, se cere pe sine retorică, aşa cum retoric se cerea şi poetul pe sine: „Pe mine, mie, redă-mă!”, prefer şi eu să o las ca atare, sperând totuşi, într-un spirit cumva apocatastazic, că poetul, odată regăsit pe sine, va lepăda haina lui Hercul şi o va îmbrăca pe cea lui Sisif cel căzut spre ridicare între oglinzile realităţii.
În încheiere, pentru că nu vreau să îmi atribui calitatea de afi intrat în gândurile lui Nichita Stănescu, şi cu această, fantezistă ce-i drept, competenţă să afirm cele de mai sus, nu îmi rămâne decât să subscriu la o pertinentă, zic eu, constatare a lui Răzvan Voncu, în ceea ce priveşte operele artistice de valoare: „Arta, însă, când este adevărată, are această stranie proprietate de a căpătă în timp, ca vinul vechi, alte şi alte calităţi, noi şi noi semnificaţii, de abia sau deloc bănuite în momentul producerii ei” .
Romeo Aurelian Ilie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu