Un coup d amour

Când mi-am turnat, în zori, copita-n ceașcă
mi-am amintit că vântu-i trist
că i-a fugit iubita călare pe o floare
călcată fără freamăt de un fals artist.

Și-atuncea ochii mei vârtejuri au născut
la pieptul cărora au supt nebunii morți
și floarea iată, din cer a renăscut
și-n sângele ei plutește arzând
iubita vântului, nechezând a rost...

Pe-atunci eram pierdut în brațele ideii
căci ideea îmi știa bănuții pe de rost,
dar m-am trezit ca dint-un somn de zebre
la nechezatul cel noros, fugit din post.

Am citit, deci, în potcoava din ceașcă
destinul vântului ghilotinat de dor
iară pe verso, destinul iubitei
plămădit din fiare de excavator.

Am sorbit cu nesaț tot zațul ecvestru
să-i scap pe-amândoi de o iarnă prea grea,
mi-am tras peste cer, alt cer, extraterestru
chircindu-mă, mai mic, în nemurirea mea.