poemul câinelui din sânge

demult,
pe când mergeam cu capul în nori,
am dat cu piciorul într-un câine putrezit.
eram desculţ
aşa că el s-a furişat pe sub unghiile de la picioare,
mi-a intrat în carne
şi mai apoi de-a dreptul în sânge.

de-atunci înoată prin tot corpul meu
fără oprire.

medicii s-au mulţumit să mă liniştească:
- e un câine putrezit, dar e cumsecade.
nu încurcă sângele să curgă în cascade.

notarii mi-au făcut un favor, contra spagă, fireşte:
- taci, nu mai spune că duci în tine
un câine putrezit. trebuie să plăteşti impozit pentru el.
noi acum închidem ochii, dar ai grijă!

clovnii de la circ m-au bătut pe umăr:
- ai fi putut fi unul de-al nostru,
dacă ai fi fost curat. acum, fii doar unul de-al lor.

copacii se feresc din calea mea,
pisicile fug mâncând pământul.

iar putrezitul mănâncă din mine
devenind pe zi ce trece mai puternic
dar la fel de putrezit.

am auzit cândva, ca un ecou sfârşit
că doar lumina îi mai poate venii de hac, brutei.
dar unde e lumina aceasta nu ştiu,
încep să putrezesc căutând-o...

dar iat-o cum răsare, tăcut, dintr-o stâncă
şi mă învăluie-n taină.
din câine nu va rămâne în zori
decât amintirea unui putrezit de profesie.