Ziua care nu s-a mai sfârșit niciodată.

”Aș vrea ca ziua aceasta să nu se mai termine niciodată...” Așa mi-ai spus acum o viață. Iar peștișorul de aur tatuat în 3d sub aripa multicoloră a papagalului din colivia imaginară, ți-a îndeplinit dorința, mișcat probabil de fericirea ta, ca un cutremur de eu virgulă tu pe scara infinitului. În acel moment, luna a început să împacheteze fază cu fază, fiecare pătrar, și a plecat în voaj în Mississippi; iar stelele s-au convertit în grup la un nou destin, mai comod, de amintiri. De atunci, soarele se plictisește teribil, acolo sus, și uneori, când îi vine pofta să facă dragoste cu propria-i singurătate, trimite o gașcă agitată de norișori, angajați de fel, ca sufleuri la teatrul ”alte galaxy s.r.l.”, să întrețină atmosfera în absența lui. La un alt teatru, cel al statuilor vivante, pământul își construiește cu acribie, o carieră strălucită.
Iar noi... ne trăim fericirea la fel de extatici ca atunci, din zori și până-n ziuă, așteptând noaptea ca să facem dragoste. Dar noaptea nu va mai veni niciodată; așa că vom trăi veșnic, captivi în neprihănire, cu poftele ucise de o dorință născută prematur.