Costel Bunoaica

Costel Bunoaica
– poetul veşnic tânăr în gânduri şi în rugi -
Romeo Aurelian Ilie

Izolat de „alinierea planetelor” în Câmpia Bărăganului, la Slobozia Ialomiţei, poetul Costel Bunoaica face dovada, nu numai a unei mâini neobosite, ci şi a unei minţi aliniată aceluiaşi adjectiv. Cu alte cuvinte, cantitatea este dublată de calitate.
Trecând în revistă traseul literar al domnului Bunoaica, ar fi de spus că acesta debutează editorial în anul 1987 în volumul colectiv de versuri „Cântec pentru zorii de zi”, apărut la editura Albatros, fiind până atunci prezent în principalele reviste literare(„Luceafărul”, „România literară”, „SLAST”, „Convorbiri literare”, „Ateneu”, „Orizont”, „Tomis”, etc). În 1991 publică romanul „Semnul bancnotei” (în colaborare cu regretatul Ion Teodorescu), urmând să explodeze editorial pe linie de poezie odată cu anul 2000, în care i se publică două volume: „Dreptul la singurătate” şi „Coridorul de ceaţă”. Urmează: „Încă o umbră pe inimă”(2003), „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”(2005) şi „Şi zeii se tem”(2008).
Ceea ce este de admirat la acest poet este fervoarea cu care caută şi găseşte noi forme de exprimare, făcând slalom printre banalităţi, reuşind astfel să nu se repete prin stil de la un volum la altul, aducând de fiecare dată un suflu nou în poezia românească. Aşa se face, că fiecare nou volum este diferit de precedentul. In plus, cuvântul de ordine la Costel Bunoaica în materie de poezie este inovaţia. Să pornim aşadar la o analiză succintă a poeziei domniei sale, căutând tocmai acele elemente de noutate cu care acesta reîmprospătează cu fiecare volum, zestrea noastră poetică.
Citind cu atenţie primul volum de poezii, „Dreptul la singurătate”, vom descoperi o pleiadă de cuvinte noi, inexistente în limba română, formate în cea mai mare parte prin verbalizarea unor substantive, care au rolul bine determinat de a mări profunzimea mesajului: „tu şi eu clorofilându-ne/ în pragul unei noi încercări”(amândoi); „braţele mele de ceaţă/ înierbează în rouă”(abandon); „o mare pe care Manole înzeise astral”(mit); „te iubeam chiar dacă/ între două închipuiri diforme/ creşteai amurgindu-te”(odiseea furtunii); „mă ierbai înmugurindu-mi sub pleoape” (greşeală genetică); „din coapse îi creşteau/ vulturi/ şi o făceau/ să văzducească dramatic”(goliciune). Totodată, Costel Bunoaica readuce pe tapet estetica urâtului a lui Baudelaire şi Arghezi, dar o reorânduieşte, în sensul că nu abuzează de cuvintele cu conotaţii negative, ci doar le presară din loc în loc, dând astfel naştere unei estetici a nefrumosului complet: „ţipătul absolut/…/ şi sufletul meu despuiat/ încă nu putrezeau aşteptându-te”(aproape de goliciune); „buimac de visare,/ duhul meu lâncezeşte/ sub o lespede arsă”(buimac de visare); „sub verigi ruginite,(…)/ eu încă mă respiram pe mine”(mit). De asemenea, nu trebuie să trecem cu vederea nici formulările paradoxale, care nu fac altceva decât să ucidă iluziile, arătând diferenţa dintre „a vedea” şi „a privi”: „ochii mei, legaţi la ochi,/ nu te pot vedea/ decât aşa cum eşti”(transparenţă); „vinovat de trădare/ ochiul/ te închipuie/ încă o dată/ întocmai cum eşti”(vinovat de trădare). Încă de pe acum se poate observa o bună stăpânire a frazei, rod al anilor în care a fost mai preocupat să scrie decât să publice, aşa cum stă bine oricărui poet.
Cu al doilea volum, Costel Bunoaica, ne invită să străbatem „Coridorul de ceaţă”, format din propriile poezii, care, de această dată, abundă în formulări abstracte şi imagini puternice: „tu poţi dantelări flăcările;/ le poţi despleti de icoane”(Credinţa); precum şi în paradoxuri explicite: „să locuiască în lipsa mea, cu tine, măcar pentru tot restul/ morţii care a mai rămas de trăit”(Măcar pentru tot restul morţii); „iluzoria mea memorie ratată”(Emigrare); neuitând nici de vechile sale deprinderi lexicale, de a crea noi cuvinte, naşterea lor petrecându-se fie prin verbalizare (ca în volumul anterior) „să ne înmunţim şi să ne înfrunzim/ cu dreptul zeilor tineri de a prigoni tăcerea”(Cu dreptul zeilor tineri); „Aerul dă în muguri/…/mă flutureşte”(Priveşte acest fluture cu aripa frântă); fie prin modificarea intenţionată a unor forme verbale consacrate: „spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă/ cu îmbrăţişări snopeşte lenevia sângelui meu”(Spune-mi răutăţi, minciuneşte-mă); „Baliverneşte-mă, Doamnă, că tot n-o să mă dezbari de himere”(titlu omonim); „Din nou/ dumnezeieşte-mă cu aceeaşi/ vină de a rămâne dator cu încă/ o iubire princiară”(Iluzie). Cu acest al doilea volum, poetul îl susţine şi totodată îl dezvoltă pe primul, atât din punctul de vedere al ideilor, cât şi din cel al stilisticii.
Volumul „Încă o umbră pe inimă”, se prezintă ca o Sală a Oglinzilor, întrucât toate poeziile (mai puţin ultima) au o structură specială: primele strofe se oglindesc în ultimele două, de patru, respectiv două versuri (plasate intenţionat pe pagina următoare), creând totodată şi o structură de sonet. De asemenea atrage atenţia la acest volum, rolul de lait-motiv ce i se dă personajului oarecum misterios „Miriam”, omniprezentă în strofele oglindă. Cine este de fapt Miriam? În istoria umanităţii, sunt menţionate două persoane cu acest nume: este vorba de soţia regelui David, şi de Maica Domnului, al cărei nume original-evreiesc este Miriam (Maria, care se tălmăceşte „Împărăteasa tuturor”, este adaptarea pentru limba greacă). Deci Miriam a poetului, ar putea fi o combinaţie între soţia credincioasă şi supusă şi mama prin excelenţă, cu alte cuvinte, femeia ideală. De altfel, şi iubirea cântată în acest volum, este zugrăvită ca fiind una ideală: „tu umpli golul pe care-n mine îl am…/ să nu te pierzi, să nu mă pierzi, frumoasă Miriam!”(Mi-e greu de dor). De precizat că această structură de poezie a fost mai puţin exploatată până la acel moment, regăsindu-se ulterior şi la alţi scriitori ialomiţeni.
Jocul oglinzilor se continuă şi totodată se diversifică în volumul „Uciderea sinelui. Demoni sau zei”. Aici, fiecare poezie (mai puţin ultima) are un motto luat din poezia următoare, ceea ce arată că acestea sunt prinse între ele ca într-un lanţ. Complexitatea noului joc de-a oglinzile este dată de bucata de suflet ataşată în finalul fiecărei poezii (independentă de aceasta), care de fapt o rezumă, dar prin intermediul unei gândiri teologice, de vorbitor „gură către gură” cu Dumnezeu. Înşiruirea poeziilor trasează drumul zig-zag-at al poetului de la demon la zeu şi viceversa, fiecare episod încheindu-se într-o „ucidere a sinelui”, care este de fapt o căutare-aflare a lui Dumnezeu: „Pun curcubeul la Poarta Lăuntrului ca un semn al izbăvirii Sinelui meu, ca Tu să ştii că m-am întors dinspre morţi şi m-am supus Ţie cu trup şi cu suflet”(oglinda poeziei „Lucruri obişnuite. Oameni obişnuiţi”).
Analizând textele din punct de vedere estetic, se poate observa o structură de poezie-cascadă, dată atât de înşiruirea mai multor propoziţii pe acelaşi vers, încrucişate cu propoziţii care se continuă în versul următor, cât şi de intensitatea acestora, care creează impresia de torent: „În aval, la capătul visului stau eu, visătorul. Neguţător/ de iluzii damnate. Contrabandist după mamă./ Visător după tată./ În celălalt capăt, la nord, stau tot eu, fabricantul de vise./ Spurcatul. Cel care îşi macină cu sârg întâmplările. Cântările./ Şi supărările. Eu, îngânduratul. Cel care, dintr-o oarecare/ eroare, are dreptul la viaţă. La vise. La moarte” (Între cele două războaie, încă o bătaie). Dacă ar fi să rezum acest volum într-o frază, aş spune că este o mică carte mare, care îşi merită un loc de cinste în „sanctuarul de zăpezi astrale” al poezie naţionale.
Cu cel mai recent volum de versuri, poetul Costel Bunoaica ne incită să descoperim de ce „Şi zeii se tem”. Iar pentru aflarea răspunsului trebuie să ţinem seamă de împărţirea volumului în cele două părţi: „Scrisori către absolut” şi „Rotocoale de fum”, fiecare compunându-se din câte 33 de poezii. Număr deloc întâmplător. Este vârsta Fiului Domnului şi al Omului pe pământ. De asemenea şi ideile împărtăşite în acest volum, ca şi în celelalte de altfel, sunt îmbibate de profunzime: de la cea a lucrurilor simple: „mereu câte ceva îmi aminteşte de tine - / chiar şi umbra aceasta suspendată de/ sufletul meu…/ încrâncenarea verii,/ apa,/ canicula/ şi o serie de nimicuri semnificative,/ dar mai ales otrava cernelii/ cu care pângăresc perfect conştient/ intimitatea colii de scris”(nimicuri semnificative); până la profunzimea trăirilor lui Dumnezeu, atât de bine intuite de poet: „…te ştiu eu, doamne./ după fiecare eşec,/ tragi storul şi plângi în neştire”(nimeni nu şi-ar închipui). De asemenea, poetul nu se sfiieşte, mai ales în partea a doua, să rostească adevăruri despre viaţă şi moarte: „mai presus de toate viaţa/ fără de care moartea nu şi-ar/ cunoaşte înţelesul”(mai presus de toate); despre conştiinţă: „de ce, doamne, peste toate ispitele/ domneşte tristeţea ca un împărat bizantin?”(între negru şi cântec); etc.
În încheiere aş spune că poetul Costel Bunoaica trăieşte fericita dramă a nestarniciei creatoare, pe care şi-o însuşeşte ca pe o cruce de care nu ai dreptul moral să te debarasezi; în fond, o „suferinţă dureros de dulce”, care îl ajută pe poet să rămână veşnic tânăr în gânduri şi în rugi.