Abel, unde e fratele tău

„Abel, unde e fratele tău?”- roman poliţist de
Lucian Badea
(Editura Magic Print, 2009)
Romeo Aurelian Ilie

Din primul moment, mi-a atras atenţia titlul romanului: „Abel, unde e fratele tău?”. „Ce se ascunde în spatele acestui titlu?”, a fost întrebarea care mi-a declanşat în secunda următoare curiozitatea şi interesul pentru această carte. Aşa că am citit-o pe nerăsuflate, în mai puţin de 24 de ore. Deci din start ar fi de spus că domnul Lucian Badea şi-a atins scopul, acela de a captiva atenţia cititorului, practic mobilul oricărui roman care se vrea numit „poliţist”. Numai că romanul de faţă, chiar este poliţist, până în măduva fiecărei fraze.
Ce surprinde la acest roman, este o unitate în diversitate, care rezultă din aceea că, deşi pe tot parcursul romanului, naraţiunea este la persoana I, totuşi cu fiecare parte, naratorul se schimbă, fapt ce pune cititorul în încurcătură. De altfel, acest aspect face ca romanul să capete o notă de pluri-perspectivism, aceeaşi acţiune fiind privită, cel puţin în cazul primelor două părţi, întâi din perspectiva criminalului, apoi din cea a comisarului. Odată cu cea de-a treia parte, lucrurile se complică mai mult. Dar despre asta, la vremea potrivită.
În prima parte a romanului, „Cadavrul din Lacul - Verde”, acţiunea este privită şi narată de către Tibi, „un actor de duzină dintr-un teatru de provincie”, îndrăgostit de Dora, soţia şi asistenta doctorului Dobrinescu. Relaţia acestora, presărată cu părăsiri, reveniri şi infidelităţi reciproce, culminează cu un avort transformat în crimă. De aici pornesc toate nelegiurile petrecute în prima parte a romanului, fapte săvârşite pe fondul zbaterilor interioare tot mai avansate ale lui Tibi. Privită astfel, prima parte apare ca un preambul al romanului poliţist, întrucât aici nu are loc niciun demers de urmărire, ci totul se petrece în mintea lui Tibi; sau chiar ca un roman psihologic, autorul nefăcând altceva decât să sondeze adâncimile obscure ale psihologiei personajului, „acţiunea” desfăşurându-se în zig-zag între clipa prezentă şi nenumărate flach-back-uri derulate în mintea răvăşită a criminalului.
Odată cu debutul părţii a doua, „Cadavrul din tren”, vocea naratorului trece în posesia comisarului Oswald Gunnar. Iar acţiunea se transformă propriu-zis în cea a unui roman poliţist. Meniul este alcătuit din „reveniri din morţi”, dezgropări de trecut, anchete desfăşurate pe tabla de şah, urmăriri ca în filme, şi fentări ale morţii trecând prin ghearele acesteia.
Cea de-a treia parte, „Cadavrul din automobil”, aşa cum anunţam mai devreme, are darul de a bulversa şi mai mult cititorul, întrucât acum vocea naratorului este pasată de la comisar la un personaj surpriză. Şi pentru o diversificare a meniului, apar: „crime noi la vremuri noi”, forţe proaspete de partea binelui, „întoarcerea din istorie”a Ducelui de Lamster, şi lupte care se derulează cu un picior în prezent şi cu unul în trecut.
Pre-epilogul romanului, „Sit tibi terra levis, comisare”, aduce cu sine un fapt atipic unui roman poliţist obişnuit: uciderea personajului principal, comisarul-şef Oswald Gunnar, de către un personaj misterios, pe nume Karl Maria Dragutin von Schneider. Un nume care nu anunţa nimic şi despre care nu se mai spune nimic, inducând astfel ideea unei continuări a acţiunii, într-un posibil viitor roman. De va fi sau nu asa, rămâne de vazut...
Spuneam la început că romanul este poliţist, până în măduva fiecărei fraze. Autorul te ţine cu sufletul la gură, transferând suspansul în chiar fiinţa cititorului. El crează momente de respiro în care personajele se odihnesc, lenevesc, sau chiar visează „maimuţe şi palmieri”, momente care descriu de fapt liniştea dinaintea furtunii.
De remarcat şi statornicia „evlaviei” pe care autorul o arată faţă de personajul cheie, fiecare nouă acţiune având legătură, direct sau indirect cu deja celebra Dora; care, asemenea unei Eve ispititoare, „naşte” o suită de „Abeli”. Adică toate relaţiile legate de aceasta, la origine par nevinovate, în afară de aspectul imoral al adulterului. Mă refer aici strict la relaţiile sentimentale avute cu Pillan, cu Oswald, sau cu Tibi, relaţii care, simţindu-se în pielea nevinovatului Abel, se trezesc întâi ucise, apoi nevoite să treacă în pielea lui Cain, adică să li se ceară socoteală pentru toate crimele săvârşite.
În încheiere, nu îmi rămâne decât să salut această reuşită a domnului Lucian Badea, un Adam din mintea căruia a ieşit acest roman care, în esenţă este tot o Evă, ispitind cititorul, muşcătură cu muşcătură.