Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 8 mai 2010

Libertate creştină vs. Predestinare în Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel

Libertate creştin vs. predestinare,
după epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel.
Romeo Aurelian Ilie
I Preliminarii
Identificarea versetelor care induc teza predestinaţiei în cuvintele Sf. Ap. Pavel: cap. 9, v. 18-23;
Sf. Ap. Pavel, cel supranumit şi Apostolul neamurilor, pentru întinderea spaţiului geografic pe care l-a parcurs propovăduind, sau pur şi simplu „Apostolul”, prin articulare sugerându-se o suspunere a acestuia faţă de ceilalţi apostoli, datorită înălţătoarei sale teologii, strecoară în opera sa, o „piatră de poticnire”, tocmai în acea epistolă în care aminteşte de „piatra de poticnire şi sminteală din Sion” . Este vorba despre Epistola către Romani şi de acele versete care, la o lectură „ad litteram” induc ideea predestinaţiei, în speţă: cap. 9, v. 18-23: „18. Deci, dar, Dumnezeu pe cine voieşte îl miluieşte, iar pe cine voieşte îl împietreşte. 19. Îmi veţi zice deci: De ce mai dojeneşte? Că voinţei Lui cine îi va sta împotrivă? 20.Dar, omule, tu cine eşti, care răspunzi înaintea lui Dumnezeu? Oare făptura va zice Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa? 21. Sau nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceiaşi frământătură să facă un vas de cinste iar altul de necinste? 22. Şi ce este, dacă Dumnezeu, voind să-şi arate mânia Sa şi să facă cunoscută puterea Sa, a suferit cu multă răbdare vasele mâniei Sale gătite spre pieire; 23 Şi ca să facă cunoscută bogăţia slavei Sale către vasele milei, pe care mai dinainte le-a gătit spre slavă?”.
Încadrarea în contextul biblic (în economia Epistolei către Romani)
Spuneam că aceste versete pot fi, şi chiar sunt, o piatră de poticnire, doar citite „ad litteram”. Ori, Sf. Scriptură nu trebuie citită în acest mod, din cel puţin două motive: mai întâi, pentru că întotdeauna trebuie ţinut cont ce contextul în care sunt presărate „pietrele de poticnire”, aşa cum îndeamnă şi Origen: „Trebuie să căutăm hrana pe toate paginile Scripturii celei de Dumnezeu însufleţite şi să ne ferim de spusele înfumurate şi tulburătoare ale defăimărilor eretice, împărtăşindu-ne din comorile tuturor cărţilor sfinte, fără să ne smintim cum fac cei necredincioşi” ; iar mai apoi, pentru că despre epistolele Sf. Ap. Pavel, Sf. Ap. Petru spune: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi spre a lor pierzare”(II Petru 3, 16).
În acest caz, foarte importantă este încadrarea versetelor la care facem referire, în economia textului integral. Astfel, în capitolul 9 al Epistolei către Romani, Sf. Ap. Pavel vorbind despre deosebirea dintre masa evreilor care au fost chemaţi şi evreii care au ascultat chemarea, evocă câteva episoade din istoria poporului evreu, în care Dumnezeu intervine pentru a schimba în mod pozitiv istoria , nefăcând altceva în fond, decât să îi cearnă pe cei care nu au urmat făgăduinţei, de cei care au trăit în spiritul acesteia, şi au înţeles când aceasta s-a împlinit. Oare făgăduinţa este predestinare? La Dumnezeu, da, pentru că El nu schimbă făgăduinţa, dar la oameni, nu, pentru că ei pot să o primească, să creadă în ea şi să o împlinească; pot să o primească, să creadă în ea, dar să nu o urmeze; pot să o primească şi să nu creadă, sau pot chiar să nu o primească. Şi toate astea, pentru că sunt liberi, exemplul cel mai concludent fiind chiar poporul evreu.
Identificarea corespondenţelor cu celelalte texte biblice
Foarte importantă în dezbaterea acestor versete este şi analiza corespondenţelor pe care Biserica le-a stabilit pentru fiecare verset, cu celelalte texte din Sf. Scriptură. Astfel, v.18 este pus în legătură cu Ieşire 4, 21, unde se relatează conversaţia lui Dumnezeu cu Moise, în legătură cu confruntarea acestuia cu Faraon. Aici se pune problema împietririi inimii lui Faraon, dar cu două scopuri precise: să îi determine pe evrei să lupte mai aprig pentru idealul lor, şi să cunoască Faraon puterea lui Dumnezeu; v.19 este bazat pe afirmaţia lui Dumnezeu pusă în gura proorocului Isaia: „Planul Meu va dăinui şi toată voia mea o voi face”(Is. 46,10), afirmaţie justă, care nu face altceva decât să arate atotputernicia lui Dumnezeu; comparaţia lui Dumnezeu cu un olar, de la v.20, se pare că nu este proprie Apostolului neamurilor, ci proorocului Isaia: „Vai de cei ce ascund lui Dumnezeu taina planurilor lor, ca faptele lor să se facă la întuneric! Vai de cei care ne zic: Ce stricăciune? Oare olarul poate fi socotit drept lut? Lucrul poate spune despre lucrător: ? Vasul zice oare despre olar: ?” . În această exprimare, Dumnezeu este asemănat cu un olar, în sensul că, atoateştiutor fiind, ştie întotdeauna ceea ce se întâmplă cu ceea ce iese din mâna Sa. Este adevărat că Sf. Pavel împinge puţin exprimarea sa în altă direcţie, dar despre asta vom analiza cu alt prilej; v.21 îşi are corespondentul la proorocul Ieremia (18, 4-5), unde se pare că se dezleagă cu adevărat problema comparaţiei cu olarul: „Şi am intrat eu în casa olarului şi iată acesta lucra cu roata şi vasul pe care-l făcea olarul din lut s-a stricat în mâna lui; dar olarul a făcut dintr-însul alt vas, cum a crezut că-i mai bine să-l facă. Şi a fost cuvântul Domnului iarăşi către mine şi mi-a zis:”(Ier. 18, 3-5) . După cum vedem, aici Dumnezeu doar îi atenţionează pe evrei că se poate comporta ca un olar cu lutul lui, în cazul neascultării lor. Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertismentul Domnului.
II Dezbatere
Posibili factori care l-au determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească „piatra de poticnire”
Ce îl va fi determinat pe Sf. Ap. Pavel să rostească aceste cuvinte „încuietoare”? Cu siguranţă este vorba aici de un factor de formare anterioară, cât şi despre factorul contextual. Primul factor se referă la faptul că, înainte de convertirea miraculoasă de pe drumul Damascului (Fapte, cap. 9), Sf. Ap. Pavel fusese un fariseu rigorist, după cum însuşi afirmă(Fapte 26, 5) , şi învăţase încă de mic Legea, pe care o păzea cu devodament, aspect ce justifică predispoziţia acestuia de a face trimiteri la texte din Vechiul Testament, pe care fireşte că le stăpânea foarte bine, dar pe care cei nepricepuţi le puteau interpreta greşit. Factorul contextual se explică astfel: Sf. Pavel a ales să folosească această comparaţie, tocmai pentru că în contextul lui, nu vorbea despre altceva, decât despre evreii care au căzut în neascultare, şi a simţit potrivit să le amintească pilda olarului şi avertizmentul Domnului. Din aceşti doi factori, se mai naşte unul: factorul temperamental: se poate observa că tonul folosit în acest fragment al epistolei nu este tocmai calm; acesta avându-şi obârşia în temperamentul vulcanic al Apostolului, temperament care îl va fi făcut să fie atât de zelos şi în vechiul său statut de fariseu (zel exemplificat prin hotărârea sa de a pleca la Damasc pentru a-i aduce legaţi la Ierusalim pe creştinii de acolo, fără să i se ceară această misiune), şi care acum va fi fost răscolit de latura în care alunecase tema epistolei sale: fireşte că nu îi va fi picat bine să îşi mustre conaţionalii, dar datoria impusă de noul statut de Apostol al Domnului, o impunea de la sine.
O analiză ortodoxă a cuvintelor Sf. Ap. Pavel…
Sf. Teofilact al Bulgariei, cel ce s-a ocupat îndeosebi de Epistola către Romani a Sf. Ap. Pavel, ajungând la capitolul 9, versetul 18: „Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte”, mai întâi atrage atenţia asupra legăturii versetului cu textul anterior: „Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotărăşte ca nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El miluieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte ca pe Faraon” . Apoi, dă o explicaţie mai amănunţită asupra expresiei „îl împietreşte”, tocmai pentru a nu fi înţeles ca o acţiune necuviincioasă a lui Dumnezeu, care pledează pentru libertatea omului: „Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita materie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. În ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdându-l îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dânsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decât era înainte. Nu doar că stăpânul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpânului său spre înmulţirea răutăţii sale, defăimându-i bunătatea” . De asemenea, referitor la versetul 18, şi Pr. Prof. Dr. Constantin Corniţescu este de părere că: „ înseamnă în acest context a-i oferi harul Său. înseamnă a-i retrage harul Său. Urmarea acestui fapt este că omul, lipsit de harul divin, îşi împietreşte şi mai mult inima şi se împotriveşte tot mai mult lui Dumnezeu” . În ce priveşte retragerea harului divin, se ştie încă de la situaţia protopărinţilor, că este o acţiune a lui Dumnezeu, pe care o aplică atunci când omul alege să îşi folosească libertatea în scopuri străine de ţelul său de a ajunge „la asemănarea” cu Dumnezeu.
Cu privire la această expresie, Meletie Pigas aduce o lămurire mai amplă: „Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbiciei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oameni (adică înmoaie). Că, de ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a făcut-o Însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzând răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit zicând: Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? – când zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa:(Evrei 3, 7-8). Însă acestea şi cele ca acestea – precum este şi cea zisă de Isaia, că: (Isaia 63, 17) – nu spun că Dumnezeu săvârşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvârşi” .
Referitor la versetele 19-20: „Îmi veţi zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă? Deci dar – o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?”, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că, Apostolul Pavel atrage atenţia asupra a două atitudini, pentru el inexplicabile, una din partea lui Dumnezeu, iar cealaltă din partea omului. Mai întâi, el nu înţelege de ce Dumnezeu îi mustră pe cei care greşesc, de vreme ce şi aceasta se face din voia sau mai exact din îngăduinţa lui Dumnezeu. Iar mai apoi, îi mustră pe acei care vor să Îl iscodească pe Dumnezeu, să afle un răspuns de la Acesta în situaţiile în care Dumnezeu acţionează în moduri mai presus de puterea de înţelegere a omului.
Cu privire la mult contestatele versete 21-23, cele în care Dumnezeu este asemănat unui olar care face din aceiaşi frământătură atât vase de cinste, cât şi vase de necinste, Sf. Teofilact al Bulgariei consideră că: „Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpânirea de sine a oamenilor (libertatea, n.m.), nici ca să ne facă trândavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cuvine a ne supune lui Dumnezeu, arătând covârşitoare tăcere, ascultare şi smerenie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare necinstită, şi nici unele din vasele acelea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cinsteşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi necinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vaselor celor de lut! (…) Să şti însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dânsele cinstite iar altele necinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întâmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci libertatea alegerii este cea care face această osebire” .
Acelaşi Meletie Pigas, tot într-o notă la tălmăcirea Sf. Teofilact, „pune punctul pe i”, atrăgând atenţia asupra greşitei înţelegeri a versetelor 21-23, spunând: „unii, cum sunt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrând a desluşi şi a înainte-hotărî toată frământătura oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre necinste. Căci – zic ei – dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mântuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu înainte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine însuşi, după a sa alegere. Arătând aceasta, Apostolul scria către Timotei: <Întru o casă mare nu sunt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sunt spre cinste, iar altele spre necinste>; iar mai departe zice: (II Timotei 2, 20) – învăţând prin aceasta să cunoaştem stăpânirea de sine (libertatea; n. aut.)” . Vedem aşadar, intervenţia forte şi foarte lămuritoare a înţeleptului Meletie Pigas, care apără atât pe Sf. Apostol Pavel, cât şi întreaga învăţătură de credinţă. Iar exemplul dat prin citarea învăţăturilor aceluiaşi Pavel, către Timotei, îşi găsesc o strălucită exemplificare, prin pilda cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr(Luca, 16): unde vedem că, deşi bogatul apărea ca un vas de cinste, iar Lazăr ca unul de necinste, totuşi, fiecare, prin libertatea pe care o aveau de la Dumnezeu, si-au modificat categoric statutul, primul devenind vas de necinste, despre care ştim că s-a făcut părtaş pierzaniei, iar cel de-al doilea, s-a făcut pe sine vas ales, transformându-şi neputinţa în virtute, cum altfel, dacă nu prin libera sa alegere.
… şi o părere catolică;
Teologul englez R. W. Farrar, arată a nu stăpâni prea bine problema predestinaţiei şi a voinţei libere: „Predestinaţia este un anumit adevăr al raţiunii şi al revelaţiunii. Voinţa liberă este un adevăr al revelaţiunii şi al experienţei” . Din această exprimare, se înţelege că acesta acceptă amândouă concepţiile, lăsând totuşi o diferenţă de nuanţă, în sensul că, predestinarea ar fi un adevăr la nivelul raţiunii şi al revelaţiei, iar libertatea la nivelul revelaţiei şi al experienţei. O exprimare destul de enigmatică, care ne invită să analizăm la ce se referă acest teolog prin „nivelul raţiunii” şi prin „nivelul experienţei”. Consider că nivelul raţiunii se referă strict la raţiunea limitată a omului, care în puţinătatea minţii sale, are uneori convingerea că destinul său este dinainte stabilit, convingere care ulterior duce la credinţa că predestinarea i-a fost dată prin revelaţie. Pe de altă parte, nivelul experienţei care face ca, spre deosebire de predestinare care este „un anumit adevăr”, libertatea să fie „un adevăr”, se referă la acele situaţii în care omul, trecând prin situaţii ce păreau să se îndrepte într-o direcţie dinainte trasată, dar finalul arată că au ajuns în altă direcţie, simte că într-adevăr, el este singurul răspunzător pentru faptele sale. Fireşte că şi aici primatul aparţine revelaţiei, adică lui Dumnezeu, care ajută omul să ajungă la cunoaşterea propriei sale libertăţi. Dincolo de încercarea noastră de a analiza exprimarea lui Farrar din punct de vedere filologico-teologic, rămâne totuşi sentinţa pe care o dă însuşi teologul englez în cauză. Acesta contabilizează dilema „libertate - predestinare” de la Romani, cap 9, cu numărul 1 la categoria „antonimiilor vădite, lăsate fără nici o încercare, pentru că aicea nu este nicio putinţă a împăcării lor cu mintea noastră mărginită” . Aşadar, intervenţia teologului englez nu face altceva decât să adâncească misterul dilemei noastre. Şi aceasta deoarece acesta se mulţumeşte să lase problema pe lista revelaţiilor - am putea spune „dualiste”- clasând libertatea şi predestinaţia ca fiind una şi aceiaşi realitate. Ceea ce este o eroare foarte mare, după cum am văzut că apreciază şi înţeleptul Meletie Pigas.
Problema predestinaţiei şi a liberului arbitru la Fericitul Augustin; a fost Sf. Ap. Pavel promotor al acestor teze?
Unul dintre cei mai prolifici scriitori bisericeşti care s-a ocupat cu de-amănuntul de problema predestinaţiei, a fost Fericitul Augustin. Acesta, redactează în anul 397, o lucrare intitulată „Despre liberul arbitru” , scrisă pentru a combate erezia maniheilor (despre care am amintit mai sus, arătând şi combatere alor de către Meletie Pigas), în care arată „afirmarea libertăţii umane şi a responsabilităţii pe care aceasta o are în privinţa apariţiei răului” . Nimic rău până aici. Numai că, Pelagius, lecturând greşit textul tratatului augustinian, şi neţinând seama de mobilul lucrării: „acela de a proba, împotriva maniheilor, că răul nu este o instanţă coeternă lui Dumnezeu, că acesta nu are o realitate propriu-zisă şi că forţa lui de constrângere nu este irezistibilă” , a dat naştere unei erezii, în care nega necesitatea harului pentru mântuire, afirmând că omul se mântuieşte doar din faptele sale, care reies doar din liberul arbitru, fără vreo implicaţie a harului, care ar anula liberul arbitru .
În aceste condiţii, Augustin se vede nevoit să intervină, pentru a combate această rătăcire. Astfel, el redactează lucrarea „Despre har şi liberul arbitru”, în care afirmă coexistenţa şi conlucrarea în om, a harului divin şi a liberului arbitru. Liberul arbitru fiind acea facultate de a alege ori binele, ori răul, este in sinea sa independent. Harul nu vine cu nimic în constrângerea liberului arbitru, ci doar ca un ajutor ca omul să îşi direcţioneze liberul arbitru, la a face binele, şi nu răul.
Dar şi acest răspuns a întâmpinat greşite înţelegeri, de data aceasta din partea unor călugări din Hadrumet, reprezentaţi de un oarecare Florus, care a afirmat: „La ce mai serveşte să ni se predice, să ni se dea porunci de a face binele, şi a evita răul, din moment ce nu noi facem binele, ci Dumnezeu lucrează în noi, atât ca să voim, cât şi ca să împlinim? Superiorii să ne arate ce să facem şi să se roage pentru noi, dar să nu ne mai corecteze sau să ne mustre” . Şi din nou Fericitul Augustin trebuie să clarifice problema. De data aceasta, el scrie lucrarea „Despre corecţie şi har”, în care, lărgind problema, lansează învăţătura despre predestinaţie, afirmând că, pe lângă faptul că Dumnezeu lucrează în noi prin intermediul harului, El ştie totodată dinainte pe cei ce se vor mântui, aceştia fiind dintru început predestinaţi la fericire. Dar pe de altă parte, afirmă: „Dacă întrebi de ce să corectezi pe cel predestinat la fericire? – Eu îţi răspund că predestinarea este un mister divin, noi nu ştim cine este sau nu predestinat, dar ştiu că, predica, corecţia îşi serveşte ca să faci binele, iar Dumnezeu, pe cel ce face binele, nu-l respinge. Întărind voinţa, harul apără în noi libertatea” . Vedem de aici că Fericitul Augustin lasă să se înţeleagă că nu ar exista şi o predestinaţie la rău, şi că cei care nu au primit acea predestinaţie la binele veşnic, pot să îşi câştige starea de fericire prin lucrarea virtuţilor, care se realizează tocmai prin conlucrarea liberului arbitru cu harul divin. Practic el afirmă aici doar o împărţire a oamenilor între aleşi şi nealeşi, altfel spus despre o predestinaţie a sfinţilor şi despre un har al perseverenţei care îi ajută pe nealeşi să ajungă şi ei la binele veşnic şi la starea de fericire . Formulare de altfel foarte ambiguă, de la care au avut de suferit atât Fericitul Augustin, cât şi întreaga creştinătate. Şi aceasta, deoarece, lăsând ideea neterminată, Fericitul Augustin a lăsat porţi deschise pentru alte erezii, fapt ce i-a adus şi lui, oprobiul Bisericii Ortodoxe.
Cât priveşte ereziile care au luat naştere din această formulare incertă a lui Augustin, cele mai cunoscute, fiind de altfel şi primele, sunt cele ale lui Luther, Calvin şi Jansenius, care, „vor nega libertatea omului în ce priveşte mântuirea; faptele mântuitoare sunt produse numai de har, care se serveşte de om ca de un instrument fără libertate” . Această erezie porneşte întru câtva de la neacceptarea unei predestinaţii doar la bine. Cu alte cuvinte, dacă e predestinaţie, este necesar să fie şi la rău, şi atunci harul lui Dumnezeu face toate demersurile către mântuire, liberul arbitru al omului neavând nici o implicaţie în procesul mântuirii, ci el existând doar în planul vieţii pământeşti, ca o facultate de a alege dintre o situaţie şi alta.
Ar mai rămâne de constatat dacă Fericitul Augustin s-a ajutat în aceste învăţături şi de opera şi ideile Sf. Ap. Pavel. Şi răspunsul este afirmativ. Dar nu numai de epistolele pauline s-a folosit acesta, ci şi de Evanghelia Sf. Ap. Ioan, care zice: „Nimeni nu poate veni la Mine dacă nu-l atrage Tatăl”(Ioan 6, 44) sau „Nu voi m-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi”(Ioan 15, 16). Aceste versete se pare că l-au determinat pe Augustin să formuleze ideea despre predestinaţia sfinţilor. Dar să revenim la posibila inspiraţie paulină a învăţăturii augustiniene despre predestinaţie. P. Bernard Ştef, afirmă că această învăţătură i-a fost inspirată lui Augustin de versetele: „Că pe cei ce i-a cunoscut dinainte i-a şi predestinat să fie asemenea Fiului Său… iar pe care i-a predestinat i-a chemat”(Romani 8, 29-30). Tot de la Sf. Pavel, şi-a însuşit Augustin şi atitudinea de a se declara neputincios în ceea ce priveşte judecăţile lui Dumnezeu (Romani 11, 33).
Vedem aşadar cum o exprimare dificilă a Sf. Ap. Pavel, despre care am arătat mai sus ce înseamnă cu adevărat, a dat naştere unei alte erori de exprimare, care la rândul ei a lăsat deschis drumul unor erezii care şi astăzi tulbură lumea creştină. Pentru că am văzut, că şi Augustin, ca şi Sf. Ap. Pavel, nu pot fi acuzaţi de rea intenţie sau de propovăduirea unei credinţe neconforme cu Evanghelia lui Hristos.
III Concluzii
Predestinarea la binele veşnic(Efeseni 1,4)
Am arătat mai sus că Fericitul Augustin a vorbit despre o predestinare la bine, a sfinţilor, fără însă a îi deosebi pe aceştia de presupuşi „nesfinţi”, care ar fi lăsaţi din oficiu pe dinafara fericirii. Iar la această idee, o contribuţie esenţială au avut-o şi epistolele pauline: de pildă, la Efeseni 1, 4, Sf. Ap. Pavel spune: „Precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui”. Dar aici se vorbeşte despre planul iniţial al lui Dumnezeu, după care l-a creat pe om, „după chipul şi asemănarea” Sa, adică destinat să se îndumnezeiască. Fireşte că planul divin nu s-a schimbat niciodată, doar că prin cădere, omul s-a îndepărtat de scopul său; şi aceasta deoarece, tot din cauza căderii, omul se auto-privează de acea libertate cu care fusese dăruit în starea sa primordială, o libertate monodirectionată în sensul ajungerii la asemănarea cu Dumnezeu, şi se „mulţumeşte” cu liberul arbitru, acea facultate prin care el poate alege în orice situaţie între ceva şi altceva. Acest liber arbitru nu este tot una cu libertatea. Ar putea fi numit, în cel mai fericit caz libertate bidirecţionată, fie la bine, fie la rău.
După opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, legătura harică dintre om şi Dumnezeu s-a refăcut, în sensul că, omul reprimeşte prin botez, harul pierdut prin păcatul strămoşesc. Acest har vine în ajutorul liberului arbitru, arătându-i calea cea bună de urmat. Iar pentru cei care conştientizează prezenţa harului, liberul arbitru se comportă mai mult ca libertatea propriu-zisă, după cum apreciază şi filosoful creştin român Petre Ţuţea, atunci când afirmă că şi prin această libertate ştirbită de păcatul original (adică liberul arbitru), omul poate ajunge, în parte, prin cultivarea virtuţiilor, la imitarea lui Dumnezeu. Pentru cei care neglijează harul, liberul arbitru rămâne ceea ce este şi adeseori alunecă spre rău, în loc să acceadă spre bine.
Ceea ce este interesant la Sf. Ap. Pavel, este acea inconsecvenţă în exprimare. În aceiaşi epistolă către Romani, la capitolul 8, versetele 28-29 (versete puse în legătură cu Efeseni 1, 4), el spune: „Şi ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce-l iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui; căci pe cei pe care i-a cunoscut mai înainte, mai înainte i-a şi hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său, ca El să fie întâi născut între mulţi fraţi”. Acest verset, deşi pare că tratează despre predestinarea „unora”, nu este nicidecum aşa, ci aici se vorbeşte despre preştiinţa lui Dumnezeu în ceea ce priveşte starea primordială a oamenilor, mai exact cu scopul pentru care avea să-l creeze pe Adam(şi implicit tot neamul omenesc, aflat virtual în coapsele acestuia). Că aşa stau lucrurile, o dovedeşte şi versetul corespondent, I Corinteni 15, 49: „Şi după cum am purtat chipul celui pământesc (adică al lui Adam) să purtăm şi chipul celui ceresc (adică al lui Hristos)”.
Aşadar, având în vedere aceste exemple în care Apostolul Pavel pune în evidenţă dorinţa lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, adică să se întoarcă la scopul pentru care au fost chemaţi prin zămislire; şi ţinând cont, ca o întărire, că unul dintre versete este luat chiar din Epistola către Romani, consider că problema întâmpinată la Romani 9, 18-23, este o simplă, dar cu urmări complexe, greşeală de exprimare, rostită într-un moment de şubred echilibru temperamental – emoţional al apostolului, şi ca atare, nu trebuie considerată ca normativă în învăţătura de credinţă a acestuia.


Bibliografie
1. Biblia sau Sfânta Scriptură – Tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; cu aprobarea Sf. Sinod; Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988;
2. Sf. Teofilact al Bulgariei – Tâlcuirea Epistolei către Romani a slăvitului şi prealăudatului Apostol Pavel, tălmăcită din elina veche şi cea nouă şi împodobită cu felurite însemnări de către Nicodim Aghioritul, îndreptarea tălmăcirii, note ale ediţiei şi înainte cuvântare: Florin Stuparu; Editura Sofia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005;
3. Sf. Augustin – Liberul arbitru; Ediţie bilingvă, text latin-român; Traducere, note introductive, note şi comentarii de Vasile Sav; Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002;
4. de Canterbuty, Anselm – Despre libertatea alegerii (ediţie bilingvă). Traducere din limba latină de Laura Maftei; Notă introductivă, note şi studiu de Ovidiu Stanciu, Editura Polirom, 2006;
5. Ştef, P. Bernard – Sf. Augustin, Omul, Opera, Doctrina; Editura Dacia; Cluj-Napoca; 2000;
6. Viaţa şi operele Sf. Ap. Pavel – Traducere după R. W. Farrar (Doctor în Teologie şi membru al societăţii regale englezeşti, arhidiacon şi canonic de Vestminister şi capelan ordinar al reginei Angliei), de Nicodim, Patriarhul României; Partea a II-a, Editura şi Tiparul Sfintei Monastiri Neamţu, 1942;
7. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel, Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizarea Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.; Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti; 1996;
8. Corniţescu, Pr. Prof. Dr. Constantin – Studiul biblic al Noului Testament, curs pentru anul II; Editura Europolis; Constanta; 2005;
9. Origen, - Scrieri Alese, Partea a II-a, colecţia P.S.B., nr. 7, Carte tipărită cu binecuvântarea P.F. Părinte Iustin, Patriarhul Biserii Ortodoxe Române. Traducere de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu; Studiu introductiv şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura I.B.M.B.O.R.; Bucureşti, 1982.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate