Îngerul a strigat....Postoi paravoz!

Îngerul a strigat…postoi parovoz!
- Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei, de Moni Stănilă –
de Romeo A. Ilie
Când un teolog şi un om de litere se întâlnesc, sunt toate şansele să iasă ceva kalokagatheic. Dar când cei doi se regăsesc în fiinţa aceleiaşi persoane, combinaţia este fericit condamnată să transceadă la alte niveluri decât obişnuitul, lumescul, mediocritismul.
Este şi cazul Monicăi ( Moni) Stănilă, „poeta de la Teologie”, care după ce a aflat Adevărul iar acesta a făcut-o liberă, a ales să nu lase pietrele să vorbească în locul ei şi astfel s-a născut volumul de versuri: „Postoi parovoz. Confesiunile dogmatistei”.
Împărţirea pe trei cicluri a volumului (I. Postoi parovoz; II. Dogmatista; III. RAS putin), nu aduce nicidecum a trilogie, ci mai degrabă a „trinitate”, întrucât cele trei secţiuni, departe de a se continua într-o succesiune logică, se completează perihoretic, deoarece toate tratează în esenţă acelaşi subiect, mai bine spus acelaşi adevăr: dinainte stabilita întoarcere ACASĂ, de altfel singura certitudine din viaţa omului.
Trăind viaţa în esenţa sa, poeta a înţeles că adevărul pe care a ales să ni-l împărtăşească presupune trei paşi: întâi momentul în care hotărăşti să te opreşti din drum, şi să strigi trenului-viaţă: postoi parovoz, apoi momentul de reorganizare interioară urmat de fireasca descoperire a adevărului mai sus citat, şi în sfârşit, al treilea pas, îl constituie ieşirea din lume şi încercarea de a o aduce pe aceasta la nivelul valorilor adevărate. Aceste trei momente se regăsesc în fiecare dintre cele trei cicluri. Astfel, în „Postoi parovoz”, momentul prim este surprins atât în „drumuri - orizont”, când apare conştientizarea faptului că viaţa trăită în neorânduială este ca un tren, care uneori nu merită atâta atenţie: „o durere îmi străbate plămânii/ dar ignor orice boală/ cum ignor trenul acesta de noapte”; cât şi în „fuga la mare”, în care surprinde chiar momentul opririi din drum, în gara regăsirii de sine, unde este întâmpinată chiar de „tata”, nimeni altul decât Tatăl Ceresc, pe care îl aşteaptă „într-o haină luată cu împrumut/ neagră şi rece”, metaforă a vieţii înşăşi, o viaţă trăită mediocru până la acel moment. Iar „tatăl” o ajută să acceadă la treapta următoare: „tu eşti aici pe aproape/ mă legeni pe genunchi şi/ îmi promiţi că într-o zi o să ne întoarcem acasă”(exilul copilăriei). Partea aplicativă a adevărului despre care Tatăl i-a vorbit poetei legănând-o pe genunchi, se manifestă în poemul care încheie primul ciclu: „o posibilă întoarcere”, care este de fapt o imposibilă întoarcere la ceea ce a fost; şi aceasta deoarece ea nu s-a decis să îşi „împăture amintirile în geamantane enorme” şi să se „detaşeze” de obiceiurile ei, care nu o împiedicau cu nimic să ajungă Acasă. În „Dogmatista”, oprirea trenului este surprinsă în „departamentul care contează”: „aşteptând eu însămi ca să înceapă cineva/ să mă pună în ordine”. Dar se pare că acel „cineva” este de fapt un „ceva”, şi anume „viaţa” care „înghesuită în paharul de unică folosinţă”, „nici o importanţă nu are”. În „magna cum laude”, poeta este surprinsă în timp ce-şi „scoate dintre cearşafuri/ dosarul cu cetăţeana stănilă/ lângă diploma de licenţă”; act care marchează practic momentul secund, şi anume reorganizarea vieţii interiore, urmată de descoperirea aspectului trecător al vieţii, fapt ce demască toate hârtiile ca fiind inutile. Ieşirea din banalitate se produce paradoxal (doar tot creştinismul este bazat pe paradoxuri) printr-un fapt banal: „flendurând gogoaşa/ ambalată pe lângă picior/ înainte-înapoi înainte-înapoi”, şi se manifestă prin aceea că, deşi îşi dă seama că a uitat să ia restul de la langoşerie „(5 lei noi)”, nu schiţează nici un gest că ar regreta sau că ar face ceva pentru a-i recupera. Aruncă şi paguba asta în groapa comună a deşertăciunilor, alături de diploma de licenţă. Motivul vieţii ca tren revine, aş putea spune ciclic şi în a treia parte: „RAS putin”, unde oprirea din drum coincide cu un gest anamnetic: „pe uşă cum făceau strămoşii/ mi-am construit un soare în aureolă”(de două ori mai în spate), în antiteză cu „soarele cu dinţi”, metaforă a aceleiaşi vieţi trăită eronat până atunci. Acest gest descoperă şi o întoarcere la valorile primordiale, la „veşnicia care s-a născut la sat”. Spre deosebire de celelalte două cicluri, aici punerea în ordine a vieţii se realizează într-un mod activ, trasând totodată şi premisele realizării celui de-al treilea moment: „astăzi am să dansez cu tine în piaţa unirii/ o să strivim terasele/ şi o să umplem lumea de copii într-o singură noapte/ o sa nasc prin fiecare por al pielii/ copii care mâine vor refuza intrarea in europa/ şi vor fraterniza cu ruşii”(şi nu o să îşi vină să crezi). În „RAS putin”, pasul decisiv este privit din două perspective: întâi din cea a dorinţei de a schimba lumea: „într-o zi am sa ma urc pe lupoaica din centru/ ca să vorbesc cât mai aproape/ de urechile desperecheate/…eu şi lupoaica vom călări oraşul acesta/ până va învăţa drumurile noastre şi obiceiurile”(pentru că sunt eroul local); iar mai apoi, din cea a realităţii că un astfel de demers poate fi nefericit sortit eşecului: „-alteori/ rasputinul/ ieşit din dulapul meu/ îmbrăcat cu hainele mele/ aranjat cu ochii mei/ se loveşte cu frunte de inima lor şi plânge”. Un plâns care nu ar stârni cocoşul, ci un plâns amar al celui care epuizând toate metodele nu reuşeşte să îşi atingă scopul.
Cât priveşte stilul de compoziţie al poetei Moni Stănilă, trebuie remarcată fineţea cu care ascunde ideile poetice în spatele cuvintelor care par că se joacă de-a altceva în textele ei, altfel spus, exprimă adevăruri şi valori primordiale într-o textură 2000-istă desăvârşită. Aş spune că ea abordează o tehnică derivată din cea a „poemului aiurea”, folosită de dadaiştii lui Tzara, care considerau că „poemul nu este scopul în sine al poeziei, el putând foarte bine exista aiurea”. De aceea, nu am analizat textele ei „da capo al fine”, ci un pic eretic, adică scoţând ideea din context.
Un alt procedeu specific poeziei actuale îl constituie lipsa oricăror reguli prozaice, „canon” pe care Moni şi-l asumă din plin, neutilizând nici un semn de punctuaţie în tot cuprinsul volumului. Dar acest aspect poate fi interpretat în cazul ei ca o trimitere la meditaţie asupra simplităţii: în simplitatea ortografică a textului se oglindeşte simplitatea ontologică, divină a Adevărului.
Revenind la personalitatea autoarei, aş spune că nu întâmplător limba latină trece cuvântul „poet” la genul feminin: Moni Stănilă o dovedeşte din plin.