Despre învierea morţilor, cf. I Corinteni, cap. 15

Epistola I către Corinteni a Sf. Ap. Pavel,
Capitolul 15, despre învierea morţilor

Apostolul neamurilor ajunge la Corint spre sfârşitul anului 50, începutul celui următor, în cea de-a doua călătorie misionară, după ce îşi va fi încheiat misiunea în Atena: „Plecând din Atena, Pavel a venit la Corint”(Fapte 18, 1).
Corintul era un oraş strălucitor, capitala provinciei romane senatoriale Ahaia, care cuprindea Peloponezul, Grecia centrală şi insulele învecinate. În anul 146 î. Hr., Corintul fusese complet distrus de consulul Lucius Mumius pentru ca 100 de ani mai târziu (anul 44), să fie reconstruit de Cezar. Colonia romană din Corint era alcătuită mai ales din foşti sclavi, acum eliberaţi. Populaţia oraşului sporea rapid prin străinii atraşi de poziţia oraşului, aşezat între două mări: Egee şi Adriatică, un oraş predestinate, parcă să facă legătura între Orient şi Occident. În Corint se întâlneau pe lângă greci care rămâneau permanent majoritari, sirieni, egipteni, iudei, romani etc. Corintul era cunoscut ca un oraş al curtezanelor. Templul lui Venus care se înalţă pe Acrocorint era celebru prin miile de femei care se prostituau. În epistolele sale către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel va face adesea aluzie la păcatele trupeşti care se săvârşeau în capitala Ahaei.
Cu toate acestea, Sf. Pavel rămâne un an şi şase luni în Corint, primind încredinţare de la Însuşi Domnul, să sondeze acest teren: „Nu te teme, ci vorbeşte şi nu tăcea, pentru că Eu sunt cu tine şi nimeni nu va pune mâna pe tine, ca să-ţi facă rău. Căci am mult popor în cetatea aceasta”(Fapte 18, 10).
Cu toate că cetatea Corint era celebră pentru păcatele trupeşti, totuşi, în evoluţia obştii creştinilor de aici, alta era problema stridentă. Este vorba despre învierea trupurilor
Dogma învierii trupurilor celor adormiţi întru Domnul făcuse obiectul predicii Pauline în Corint, în cursul anilor 51 şi 52. Atunci, Apostolul neamurilor combătuse multe obiecţii şi lămurise multe nedumeriri în legătură cu ea. El înfruntase argumentele negativiste invocate de adepţii filosofiei epicureice împotriva eshatologiei creştine şi fusese pus adesea în situaţia de a repeta aceeaşi cateheză, pentru instruirea noilor primiţi în sânul Bisericii. Ca fost rabin şi misionar între neamuri, el cunoscuse în dese rânduri şi opoziţia saducheilor, şi a esenienilor faţă de acest adevăr fundamental descoperit de Scriptura Vechiului Testament şi nu o singură dată constatase că mulţi iudei din diaspora împărtăşeau argumentele şi atitudinea lor . Deci, marea întrebare a corintenilor era, dacă este posibil să învie trupurile.
Aşa că, Sf. Ap. Pavel lămureşte încă o dată problema învierea trupurilor, în capitolul 15 al primei sale epistole către Corinteni.
Acest capitol se prezintă ca un text de sine stătător, căpătând chiar aspectul unei epistole individuale, având o introducere (vers. 1-7), un cuprins (vers. 8-57), şi o încheiere (vers. 57-58).
Introducerea începe cu o recaptare a atenţiei, o captatio benevolentia de interior, sau de reîmprospătare: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia…” prin care le aminteşte întâi de întreaga învăţătură propovăduită, apoi se opreşte asupra aspectului care ridică probleme, şi anume învierea trupurilor celor adormiţi, la care Apostolul vrea sa ajunga, pornind de la Învierea Domnului, pe care întâi o certifică prin expresia „după Scripturi”(Ps. 15, 10; Is. 53, 11; Os. 6, 2-3; Iona 2,1), apoi o învederează prin mărturia celor care L-au văzut înviat pe Hristos (vers. 5-7).
Versetele 8-11, au menirea de a face o legătură între introducere şi cuprins, întrucât aici, Apostolul se arată şi pe sine, ca un ultim beneficiar al arătării Domnului (Fapte, cap 9), prilej cu care îşi face şi apologia apostolatului său, fie cu scopul de a se apăra de posibilii adversari care l-ar fi contestat, fie doar ca să se autentifice.
Cuprinsul propriu-zis al discursului despre învierea trupurilor celor adormiţi începe odată cu vers. 12-13, unde intră direct în problemă: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor? Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”. Practic, apostolul justifică învăţătura despre învierea morţilor prin aceea despre învierea lui Hristos, acceptat fiind de către toţi că şi Hristos a fost om; Dumnezeu adevărat, şi om adevărat. Iar ca să îi dezarmeze pe cei care prin această motivaţie s-ar fi îndoit de însăşi Învierea Domnului, el dă o sentinţă care i-ar aduce pe toţi, deopotrivă, la statutul de păgâni: „Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Şi pentru a mări şi mai mult gradul de zădărnicie, pune în discuţie relaţia lor cu Însuşi Dumnezeu Tatăl: „Ne aflăm încă şi martori mincinoşi ai lui Dumnezeu, pentru că am mărturisit împotriva lui Dumnezeu, că a înviat pe Hristos, pe Care nu L-a înviat dacă deci morţii nu înviază. Căci dacă morţii nu înviază, nici Hristos nu a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sunteţi încă în păcatele voastre”(vers. 15-17). Apoi apostolul deplânge pe acei ce cred în Hristos, dar nu cred în viaţa viitoare, din două motive: întâi pentru că, prin convingerea lor, îi condamnă la o stare de nefiinţă pe cei care au adormit păstrând nădejdea învierii, iar apoi pentru că „dacă nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii”. Şi aceasta deoarece mai toate popoarele păgâne, păstrează o idee că după moartea trupească, se vor adăuga într-o altă dimensiune, strămoşilor lor.
Odată cu versetul 20, Sf. Pavel proclamă oficial Învierea Domnului, şi o declară ca o garanţie a învierii noastre: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi”. Şi găseşte un nou argument pentru a-şi susţine învăţătura: o asociere care ar convinge orice minte raţională, o reciprocitate a morţii cu învierea, o corespondenţă între Adam cel ce a adus moartea în lume, cu un „nou Adam” care să o ridice, acesta nefiind altul decât Hristos: „Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale. Hristos începătură, apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui”(vers. 21-23). Din versetul 23, se poate observa ascuţimea minţii Apostolului neamurilor, care îşi mută discursul la alt nivel de pricepere; introducând prin sintagma „la venirea Lui”, o expunere pe scurt a învăţăturii despre Parusia Domnului, care va culmina cu înfrângerea definitivă a morţii(vers. 24-29).
Apoi, revine cu o nouă argumentare care să sprijine învăţătura despre învierea morţilor; ba mai mult, de data aceasta argumentarea este luată de la ei, amintindu-le practica lor, azi scoasă din cultul Bisericii, aceea de a se boteza în numele celor adormiţi: „Fiindcă ce vor face cei ce se botează pentru morţi? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei?”(vers. 29). Analizând acest argument al Sf. Ap. Pavel, pr. Prof. dr. Constantin Corniţescu îl numeşte „ad hominem”, deoarece: „Proba scoasă chiar din conduita corintenilor nu constituie o dovadă propriu-zisă pentru confirmarea posibilităţii învierii morţilor, ci un procedeu retoric pentru reducerea la tăcere şi ruşinarea acelora care o tăgăduiau cu vorba, dar o mărturiseau cu fapta. Cuvintele Sf. Ap. Pavel arată, aşadar, inconsecvenţa logică a corintenilor care, când puneau în discuţie dogma învierii morţilor, nu-şi armonizau gândul cu fapt, vorba cu obiceiul” . Apoi Apostolul se întreabă la ce mai folosesc zbaterile interioare legate de credinţă, precum şi principiile morale în legătură cu care corintenii erau foarte zeloşi: „De ce mai suntem şi noi în primejdie în tot ceasul? Mor în fiecare zi! V-o spun fraţilor, pe lauda care o am pentru voi, în Hristos Iisus Domnul nostru. Dacă m-am luptat ca om, cu fiarele din Efes, care îmi este folosul? Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!”(vers. 30-32). Aceste ultime cuvinte, Apostolul le rosteşte tocmai ca să arate corintenilor, că necredinţa în învierea morţilor, ar trebui să îi facă nepăsători faţă de toată viaţa morală, tradusă în parte, şi prin moderaţie în ceea ce priveşte mâncarea şi băutura, practici pe care, destinatarii epistolei le aveau bine împământenite.
Sentinţa de la vers. 33: „Nu vă lăsaţi înşelaţi! Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”, este de fapt un îndemn al Sf. Ap. Pavel, de a îi îndepărta dintre ei pe acei ce tulbură comunitatea creştină, cu învăţături mincinoase; sentinţă urmată de un alt îndemn, de data aceasta explicit: „Treziţi-vă cum se cuvine şi nu păcătuiţi. Căci unii nu au cunoştinţă de Dumnezeu; o spun spre ruşinea voastră”(vers. 34).
Revenind la tema pe care o avea de lămurit, Sf. Ap. Pavel face dovada unei gândiri anticipative. Dându-şi seama că locuitorii Corintului, obişnuiţi să analizeze toate învăţăturile în spiritul grecesc iscoditor, se vor întreba la un moment dat, cum se va face învierea morţilor, şi cu ce trup vor învia aceştia, le dă o lămurire pertinentă, folosindu-se de o alegorie din viaţa agricolă, care cu siguranţă nu le era străină nici corintenilor: „Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu va da viaţă dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, poate de altceva din celelalte, iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei sămânţă un trup al său”(vers. 35-38). În versetele ce urmează (vers. 39-41), apostolul întăreşte alegoria afirmând diversitatea trupurilor ca formă şi ca slavă, pentru a nu se considera pe aceiaşi linie trupul oamenilor, cu cel al păsărilor, sau al animalelor, sau al plantelor, precum nu este în aceiaşi slavă, trupul oamenilor cu cel al îngerilor.
Versetele 42-49, care încep cu sintagma introductivă: „Aşa este şi învierea morţilor”, se constituie din punct de vedere stilistic într-o înşiruire de situaţii antinomice, dar în acelaşi timp complementare, care să învedereze şi mai bine credinţa în învierea morţilor, şi faptul că trupurile înviate vor avea o altă natură, una duhovnicească „Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc”.
Apoi, revenind la ideea Parusiei, care era percepută de către creştinii din perioada apostolică drept un eveniment iminent, Apostolul le explică că până şi cei care nu vor fi murit până atunci, îşi vor schimba trupul la venirea Domnului, pentru că: „trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune, şi acest trup muritor să se îmbrace în nemurire”(vers.53). În legătură cu această revenire a Apostolului neamurilor la ideea Parusiei, pr. prof. dr. Constantin Corniţescu apreciază că aceasta s-a realizat pe fondul unui precauţii pauline: „Insistenţa Sf. Pavel asupra analogiei germinării plantelor putea naşte în mintea cititorilor epistolei ideea că moarte, simbolizată aici prin putrezirea seminţei, ar fi o condiţie sine qua non pentru trecerea din starea de coruptibilitate în cea de nemurire şi slavă. Prevăzând obiecţiunile care s-ar putea naşte dintr-o astfel de idee şi ca să nu lase fără răspuns ultima întrebare a corintenilor: Ce va fi cu cei rămaşi în viaţă în clipa Parusiei?” , Apostolul rosteşte sentinţa de la vers. 51-53 .Cu versetele 54-56, Sf. Ap. Pavel proclamă încă o dată Parusia, ca moment al înfrângerii definitive a morţii: „Unde îţi este moarte biruinţa ta? Unde îţi este moarte boldul tău?”.
Încheierea (vers. 57-58), aşa cum am spus şi mai sus, este specifică unui final de epistolă, deşi mai urmează şi un ultim capitol, al 16-lea: „Dar să dăm mulţumire lui Dumnezeu, Care ne-a dat biruinţa prin Domnul nostru Iisus Hristos! 58. Drept aceea, fraţii mei iubiţi, fiţi tari, neclintiţi, sporind totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul. ”. Dar întrucât aici se încheie expunerea dogmatică a învăţăturii despre învierea morţilor, şi totodată a întregii epistole, urmând ca în încheierea generală (cap.16) să se vorbească despre colecta pentru Ierusalim, Sf. Ap. Pavel a găsit de cuviinţă să îşi îndulcească cititorii, cu aceste cuvinte frumoase, care să vină ca o alinare, peste mustrarea pe care le-o făcuse în cuprinsul expunerii doctrinare.


Bibliografie:
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, apărută din binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu aprobarea Sfântului Sinod; Editura I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1988;
2. Verzan, Pr. Dr. Sabin – Sfântul Apostol Pavel; Istoria propovăduirii Evangheliei şi Organizării Bisericii în Epoca Apostolică; Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române; Editura I.B.M.B.O.R. Bucureşti 1996;
3. Studiu Biblic al Noului Testament, Curs pentru anul II, alcătuit de Pr. Pr. Dr. Constantin Corniţescu, Editura Europolis, Constanţa, 2005.