Ars poetica domnului Costel Bunoaica

DESPRE ÎNTOARCERE SI PLECARE,CU DRAGOSTE

Oamenii obişnuiţi fac lucruri obişnuite –
mi-ai spus-, mai mor, mai trăiesc… Şi,din
când în când, fac dragoste. Uneori chiar vorbesc.


Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu
dar, puţin mai târziu, după ce carnea mea împăcată cu
sufletul dau mâna ca doi cunoscuţi, mă aşez iar în mine.
Şi de abia atunci îmi vine pofta de a lega lucrurile
unul de altul, cum se leagă zaua în lanţ, cum se înlănţuie
ziua cu noaptea. Încet îmi revin. Intru apoi în aceeaşi
cărămidă. Si cărămida în zid.
Nici nu ştiu dacă e viaţa sau uşa cea pe care după mine
o închid.

Uşa, ca şi viaţa, contează. Ele îţi apropie cursul sau ţi-l
îndepărtează, cum, uneori, noi înşine ne apropiem sau ne
îndepărtăm de noi înşine. Si devenim ploi. Sau război. Sau
umbra celor ce-am fost: un gunoi din prea multul gunoi.
Atunci întoarcerea e departe. Plecarea răstignită pe deal.
Şi cât mi-am dorit să închid iubirea într-un sămânţar!

Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu şi aş vrea să
urăsc depărtările, deşi, Doamne, mă iartă!iubesc cu disperare
plecările. Căci există plecare şi o altă plecare. Cum şi

întoarcere există la fel. Cum mă deosebesc eu de mine şi
iubirea de o însăşi iubire. Cum tu, cea de azi, nu te
regăseşti în umbra de ieri.
De aceea spun că există plecare şi o altă plecare. Cum
întoarcere există la fel. Cum există iubire în ură. Cum există
blestem în blestem.

Eu mă întorc totdeauna. La plecare mi-e greu, deşi, mai
devreme sau mai târziu, carnea mea ca şi sufletul meu se
vor împăca iarăşi cu mine. Să pot redeveni cuminte.
Si harnic. Si rău.
Ca un roi de albine.
Ca un lup.
Ca un zeu.
Fără cuvinte, aşez piatra în formă. Si forma o torn, resemnat
şi dibaci, peste piatra de jos. Peste cea pe care calci.
Astfel,zidesc pasul. Locuri. Poteci. Să-mi fie târziul
departe,şi aproapele tălmăcit în amiezi. Niciodată uitate
în vise. Sau în oasele reci.

O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare
sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult
am iubit asfinţitul ?!
Am auzit glasul Tău şi m-am temut de goliciunea
şi de lăcomia sufletului meu. M-am ascuns, întâia dată,
de Tine, căci faptele pe care le-am comis fac cinste
Celui Necurat şi judecate fi-vor la Înfăţişarea din
Urmă. Apoi, mi-am ascuns Sinele de sine, să nu se
vadă pe El însuşi dăruit murdăriei şi decăderii lumeşti.

Am auzit glasul Tău întrebând : Unde eşti?
Gura mea se spurcase şi n-a putut a răspunde. Şi Tu
ai mai spus : Condamnat de numeşti, şi viaţa ta şi
moartea ta Mie mi se vor închina până dincolo de tine.