Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Lecţii de zbor cu poetul
Dan Elias


La începutul acestui an (sau între noi fie vorba, la sfârşitul lui 2008), a apărut la editura Helis Slobozia, volumul de poezii „Mersul pe nori” semnat Dan Elias.
Volumul, purtând subtitlul „Oglinzi şi Sonete”, este împărţit în două părţi, fiecare compunându-se din câte 29, respectiv 26 de dublete Oglindă - Sonet. Deşi autorul ţine să precizeze de la bun început că „această carte este una mai mult tehnică decât imaginativă şi cuprinde instrucţiunile de zbor scrise pentru soţia mea şi copiii mei”, a căror acord explicit a şi făcut posibilă publicarea cărţii, totuşi, poetul a scăpat printre degete, sau mai bine zis printre aripi, mai mult decât atât. Într-adevăr, volumul este un manual plin cu lecţii de zbor; dar întru-cât nu egoismul îi caracterizează pe poeţi, ci discreţia punerii sufletului pe tavă(Oglinda XXXVI), şi întru-cât domnul Elias este poet în toată puterea cuvântului, înseamnă că lecţiile îi privesc pe toţi cei care vor să înveţe.
De remarcat la acest volum, jocul oglinzilor, care, surprinzător, se manifestă atât în Oglinzi, cât şi în Sonete, ba chiar şi între ele. Astfel, „Oglinzile” sunt într-adevăr reflecţia sau proiecţia sufletului poetului în cuvinte, dar şi „Sonetele” nu sunt altceva decât oglindirea Oglinzilor, şi în acelaşi timp, reflecţia năzuinţei poetului după liniştea adusă de poezia de tip sonet. Altfel spus, între Oglindă şi Sonet, se reflectă sufletul poetului, desenat virtual de imaginile suprapuse ale celor două proiecţii.
În prima parte a volumului, intitulată „Risipitoarea de vise mov sau Cum ţi-am scris prima carte de nins”, poetul dă întâi senzaţia unei levitaţii treptate sau a unei urcări pe o scară imaterială. Astfel, în prima Oglindă, zborul este pregătit intens: „De zile-ntregi/ îmi ung degetele/ cu alifii din piele de fluture/ şi aerul nu mă ţine încă”. În dubletele II şi III este descrisă lupta dintre memorie, care trage în jos, şi imaginaţie, care tinde spre sus, şi care în final, (Sonetul III) îşi spune ultimul cuvânt: „cum oare mă reuşeşti să zbori”. Odată cu dubletul al IV-lea, se sesizează şi prima disconcordanţă între Oglindă şi Sonet. Astfel, în Oglindă asistăm la primul contact cu cerul, firav, dar concret, abia intuind lumina; „Urma tocurilor tale pe cer/ mereu în acelaşi loc”, iar în Sonet, devenim martorii unei tulburări în sânul relaţiei sentimentale: „ De noapte suntem tot mai uzi/ Te strig şi nici nu mă auzi”. Această tulburare, provoacă întoarcerea pe pământ.
În continuare, povestea se desfăşoară în formă de zigzag, orientat când de jos în sus, când invers, fiind momente când însăşi elementele cerului tânjeau după prezenţa muritorilor acolo. Cât îi priveşte pe învăţăceii zborului, ei îşi ling rănile primei tentative ratate de zbor, privind necontenit cerul, explorându-se reciproc şi căutând elementele de legătură dintre ei şi cer.
Asta până la prima speranţă concretă de după cădere: „ În buzunarele aripilor/ am tot timpul/ un ciot de creion./ Nu se ştie niciodată/ când voi fi lăsat / să scriu direct pe albastru”(Oglinda XII) . Acesta este şi momentul cheie, când fostul învăţăcel devine profesor de zbor. Apoi se reia jocul zig-zag-ului, cu viziuni de îngeri, cu transformări în aburi, în speranţa unei noi ridicări la cer, cu căderi aparent definitive în planul terestru, cu priviri aruncate sub forma gândului spre cer, până la experimentarea unei noi metode de zbor, în somn: „Cu tăvi de argint în somn, te învelesc/ şi pun deasupra moale, aluatul/ pe care s-a lipit într-un scăldat/ o frunză fără viaţă dintr-un înger”. Atmosfera somnului sprijină în continuare iluzia zborului, prin mişcări de aripi imaginare. Apoi, după o nouă coborâre pe pământ, profesorul descoperă motivul pentru care nu poate zbura: „Pentru meseria de înger/ am dat nenumărate/ examene de tristeţe./ Dar nu m-au primit./ Eram doar cu un pic mai greu/ decât normele Lui/ de singurătate. Cu tine”.
Spre sfârşitul părţii I, profesorul realizează asemănarea iluzorie cu îngerii: „Când mergi, tu parcă baţi postum/ Din aripile îngerilor morţi/ De dorul tău”(Sonetul XXVIII), pentru ca în ultima Oglindă, a XXIX-a, el să exclame resemnat: „Acesta-i felul gravitaţiei mele!”.
În cea de-a II-a parte, intitulată foarte sugestiv, „Năruinţele sau Amintirile unui contemplator de profesie”, lecţiile de zbor aproape că nici nu se mai ţin. Profesorul, resemnat, chiuleşte de la predare, lăsând loc tăcerii: „Cuvintele-au vorbit mai târziu/ încercând să mă tămăduiască/ dar numai tăcerea m-a vindecat” (Oglinda XXX). Şi totuşi, jucându-se cu speranţele învăţăceilor, profesorul lansează promisiunea zborului: „Repetă după mine şi îţi promit să zbori”(Sonetul XXX).
Dar, cu toată promisiunea, proful se retrage în sine. Ia o pauză pentru a tăifăsui cu Dumnezeu, pentru a-şi linge rănile tăcerii, pe care şi le va curăţa prin foc. Inteligentă mişcare! Purificatorul de profesie, i-a limpezit gândurile, şi proful de zbor a ajuns la o înţelegere a mersului pe nori, doar prin intermediul cuvintelor: „Numai acest mers pe nori/ în sandalele strimte ale cuvintelor”(Oglinda XXXIV). Dar, după cum el însuşi va declara mai târziu, „Dorinţele iau azi loc cutezanţei”, din dorinţa de a nu-şi dezamăgii învăţăceii, proful nostru le implantează iluzia cerului în iarbă, de sub care el se angajează să-i privească plutind: „Voi deschide ochii sub iarbă/ şi-o să vă privesc/ tălpile fierbinţi/ şi neştiutoare./ Plutitul/ n-o să mă mai doară/ decât foarte puţin”(Oglinda XXXV).
Apoi, după ce şi-a pus elevii la punct, proful îşi face timp şi pentru el, să-şi satisfacă dorinţa de a sta „în bătaia de joc a lunii/ în cuvintele goale”(Oglinda XXXVI), să încheie armistiţii cu ceasurile şi cu ploile, şi să se retragă în liniştea nopţii, doar pentru a sta la sfat cu tatăl său, căruia îi cere „un semn din pleoape”.
Şi se pare că a primit semnul cerut, pentru că vechea obsesie pentru cer revine cu bateriile încărcate: „Pentru siguranţa Universului/ toate fântânile ascund/ câte-o bucată de cer”. Şi, deşi redescoperă motivul imposibilităţii zborului; „Mai greu decât aerul, sufletul meu”, el nu renunţă la exerciţiile de plutire: „Aproape strivit/ de căderea serii/ dacă tocmai atunci/ n-aş fi exersat plutitul, cu gândul la tine”. Dar, după o nouă întrevedere cu Dumnezeu, profu’, dezgustat de „cioturile penelor/ crescute hidos”, se întreabă dezamăgit: „Să fie zborul un biet delir?”(Oglinda XLV).
Şi dezamăgirea îşi joacă toată mâna, fără greşeală în sufletul profului de zbor: „De pe umerii goi/ Mi se scurg picături de aripi./ N-am zburat niciodată!”(Oglinda XLVI). Lăsat în voia spleenului, el constată că abia într-un sfârşit s-a obişnuit cu sine, şi revoltat, se ia la harţă cu divinitatea: „La câtă, Doamne, pulbere-i sub nori/ Ce-ţi trebuie şi biata mea ţărână/ Să-ţi fie iarăşi cocă la-ndemână/ Mereu momeală altor visători?”(Sonetul XLVII). Dar, calmat pe parcurs, îi cere lui Dumnezeu: „La praful ce-o să-l las, aşa puţin,/ Adaugă de poţi, mai mult senin”(Idem). Şi Dumnezeu, prieten vechi, îl renaşte, lăsându-i totodată şi setea de nori: „O, Doamne!/ Abia ne-am început!/ Te ascult şi trag după mine/ uşa norilor”(Oglinda XLVIII). Dar angoasa revine ca-ntr-un vis urât: „O boală de fulgi este tot ce-am agonisit”(Oglinda XLIX), şi rămâne în compania poetului până aproape la final, inducându-i acestuia gândul plecării din lume, şi răsucindu-i cuţitul în rană, îi trimite un fluture drept tovarăş de noapte.
Şi totuşi, revenindu-şi brusc din transă, fostul tinzător după cer, realizează că nici acolo nu-i totul perfect, că luceferii sunt pe moarte, şi că tot mai bine e să fi un arbore visător, pentru că „Doar visele n-au fost din lut”(Oglinda LV).
În încheiere, dacă domnul profesor îmi permite, aş îndrăzni să-i redenumesc cele două părţi ale volumului, astfel: pe prima aş numi-o „Aventurile unui profesor de zbor”, iar pe cea de-a doua, „Zbaterile unui visător după nori”. Dar cu precizarea că aceste zbateri n-au fost în zadar, ducând la cunoaşterea faptului că: „Luciditatea poate fi o sminteală/ în acest univers al treziţilor”(Oglinda LIV).
Iar la final, pot afirma că domnul Elias a creat o poezie ca o domniţă, de care un suflet curat, nu poate să nu se îndrăgosteasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate