Rugăciunea de fiecare zi a Sfântului Ierarh Filaret al Moscovei

RUGĂCIUNEA DE FIECARE ZI A SFÂNTULUI IERARH FILARET AL MOSCOVEI
Doamne, nu ştiu ce să cer de la Tine. Tu Unul ştii de ce am nevoie, Tu mă iubeşti pe mine mai mult decît pot să Te iubesc eu pe Tine. Părinte, dă robului Tău cele ce singur nu ştie a le cere. Nu îndrăznesc să cer nici cruce, nici mîngîiere: numai stau înaintea Ta. Inima mea e deschisă Ţie; Tu vezi trebuinţele mele pe care nu le ştiu eu. Vezi şi fă după mila Ta. Loveşte-mă şi mă tămăduieşte, doboară-mă şi mă ridică. Mă cutremur şi tac cu evlavie înaintea voinţei Tale sfinte şi a căilor Tale celor nepătrunse pentru mine. Mă aduc Ţie jertfă, nu am altă dorinţă decît numai să fac voia Ta; învaţă-mă să mă rog, singur roagă-Te în mine!
Amin

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Plansul lui Adam

O corespondenţă între cei doi fii ai Evei
în poemul „Plânsul lui Adam”1 de Panait Cerna

Analizând cu atenţie opera poetului Panait Cerna, privim în ochi o nedreptate a istoriei literare româneşti, care s-a grăbit să-l eticheteze drept poet minor. La această catalogare au contribuit cu precădere doi factori, dintre care, de cel puţin unul , poetul nu este direct răspunzător. Este vorba aici de activarea lui în perioada imediat post- Eminescu, fapt ce l-a inclus pe lista epigonilor acestuia. Celălalt factor nefavorabil lui Cerna este faptul că publică mult în „Semănătorul”, revistă cu profil preponderent poporanist-semănătorist, ale cărei pagini îi sunt oferite de Nicolae Iorga, cel care îl şi socoteşte un mare talent pe deplin format. De altfel, cuvinte de laudă la adresa lui Cerna are şi Ioan Petrovici, care vorbind despre el într-un articol publicat în Adevărul literal şi artistic din 25 martie 1923, afirma că acesta este poate cel mai strălucit exemplar al generaţiei sale2.
Un mare deserviciu îi face însă Garabet Ibrăileanu, care consideră că „nu este îl literatura românească un alt scriitor care, prin atitudinea sa faţă de problemele sociale, să fie mai poporanist decât acest poet”3.
La o privire mai amănunţită, se poate constata că de fapt Panait Cerna nu a fost în nici un caz un poet poporanist, ci mai degrabă un romantic întârziat, sau chiar un precursor al simbolismului (Cerna chiar traduce poezii ale lui Charles Baudelaire). L-am numit romantic, deoarece, pe lângă poeziile de dragoste, mai scrie şi poezii iinspirate din trecutul glorios al neamului, în care inserează şi nădejdi de răzbunare , cum este cazul poemului „Către pace”: „Trecutul plin de răni e încă viu/ Domneşte-n toţi un duh de răzbunare”. Într-adevăr, această poezie aduce cumva cu „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” a lui Eminescu, de unde poate şi catalogarea ca epigon (bineînţeles nu doar asta ar fi fost asemănarea). Tot acest tip de poezie va fi favorizat şi „elogiul” lui Ibrăileanu.
Un alt tip de poezie care pledează pentru aşezarea lui Cerna în rândul semănătoriştilor este poezia religioasă. Doar că, aici se produce marea eroare…
Într-adevăr, Cerna scrie poezie religioasă. Dar este o mare diferenţă între ceea ce scrie el şi poeziile de aceiaşi factură ale celorlalţi semănătorişti, de exemplu Voiculescu.
În poezia dedicată divinităţii, cerna face dovada adevăratei sale valori, întrucât în aceasta el inserează puternice note simboliste. Cel care remarcă acest lucru este G. Călinescu care observă diferenţa dintre esenţă şi aparenţă în lirica lui Cerna: „poezia lui e pură, adică independentă de tehnica şi imaginile ei”4. Cu alte cuvinte, se poate spune că, deşi semănătorist sau poporanist prin tehnică şi imagini, este totuşi simbolist prin puterea sugestiei şi precursor al modernismului prin mesaj şi idee poetică.
Un exemplu ar putea fi poezia „Isus”5, în care poetul scrie: „Ai fost un om şi-ai pătimit cu dânsul…/ Un Dumnezeu – cum te credeau părinţii”; versuri care arată o aparentă neâncredere în Dumnezeu, o idee care mai târziu, îi vor fi smuls şi lui Cerna ca şi lui Macedonski, un fel de: „Iertare, sunt ca orice om./ M-am îndoit de-a Ta putere,/ Am râs de sfintele mistere/ Ce sunt în fiecare-atom”. Rămânând la „Isus”, putem vedea în Cerna un înaintemergător al lui Arghezi: „Pe Dumnezeu, de l-am vedea în cuie,/ Cu pieptul plin de lănci, cu chipul supt,/ Am spune că-i un joc, dar jertfă nu e:/ El din fiinţa lui nimic n-a rupt”. Lăsând la o parte referinţele dogmatice referitoare la chenoza Mântuitorului, destul de pregnante în acest text, nu se poate să nu se observe stilul activ al scriiturii de tip religios, acea zbatere şi tendinţă de răzvrătire, ce vor fi mai târziu exploatate de Arghezi în psalmii săi. Tocmai această „lipsă de supunere” îl depărtează pe Panait Cerna de Ion Pillat, de Vasile Voiculescu şi de ceilalţi semănătorişti ai vremii lor.
Dar textul care pune cel mai bine în valoare lirica religioasă a lui Panait Cerna, consider că rămâne „Plânsul lui Adam” (1904).
Acest poem, concretizat aparent într-un monolog adresat divinităţii, îl prezintă pe Adam în trei ipostaze. O primă figură a lui Adam este cea a omului arhetipal, care deplânge soarta fiului său Cain, care, după ce jertfa sa nu a fost primită de Dumnezeu, din invidie, îl ucide pe fratele său Abel; moment imortalizat de poet în versurile:
„Cuibau dureri ascunse în cel dintâi născut;
Iar jertfa lui, Prea-bune, n-ai vrut să o primeşti,
Vrând rătăcirea noastră mai greu s-o pedepseşti…
Un gând de-aiurea – ucigătorul gând
Şi-n Cain, bunul Cain, pătrunse-ntunecat”.
Efectele acestei crime, poetul, ascuns în vocea lui Adam, le prezintă într-un sistem „atunci-acum”:
„Şi s-a târât o pânză de fum, în lung şi-n lat,
Ca o imensa-aripă de vultur săgetat,
Iar de atunce, fumul crescu mereu,şi-a pus
Zid negru între mine şi slava Ta de sus-
Azi gândurile mele cu greu pot să le-adun
Să le trimit la tine, Părinte Vecinic bun;
Căci se întoarnă pururi, sbătute, risipite,
Ca fumul fără pace al jertfei neprimite…”.
Relaţia dintre „iar de atunce” şi „azi”, trădează trecerea unor ani. Deci, cu aceste versuri, poetul introduce cea de-a doua figură a lui Adam: Adam- tatăl universal.
Ce face tatăl universal pentru fiul său la fel de universal?
Ce va fi făcut şi Adam arhetipul pentru fiul său Cain, după ce Dumnezeu l-a blestemat să nu fie ucis de nimeni,6 şi astfel să-l urmărească toată viaţa mustrarea de conştiinţă pentru crima săvârşită; adică l-ar fi rugat pe Dumnezeu pentru el:
„Nu-i moarte pentru Cain, nici alinare nu-i,
Ce vrei să faci Tu, Doamne cu suferinţa lui?”
Ba mai mult, s-ar fi oferit să ducă el pedeapsa fiului, conştient fiind că în fond e a lui:
„O, dacă spre zidirea unei cereşti podoabe
Îţi trebuie durerea făpturii Tale slabe,
Ridică-i de pe viaţă-i povara, că-i a mea,
Şi pune-mi-o pe umeri, de vrei, cu mult mai grea”.
În fond, poetul semnalează aici perpetuarea de secole a unui fenomen care adeseori îl înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind nedrept; şi anume pedepsirea copiilor pentru greşelile părinţilor (cum spune un proverb românesc: „Au mâncat părinţii aguridă şi li se sterpezesc dinţii copiilor”; sau cum ar spune azi TV-ul: „Consumul excesiv de aguridă de către părinţi, cauzează grav sănătăţii dinţilor copiilor”). De fapt, Cerna dă un verdict în acest poem. Răspunde la acest „De ce?”, mergând direct la originea problemei: pentru că şi Cain a suferit din cauza greşelii lui Adam. La rându-i, poetul deplânge această stare de fapt:
„Dar prea e crudă legea ca fiul să spăşească
De-a pururi, fără vină,greşeala părintească…”.
Interesant aici jocul semnelor de punctuaţie. O strofă se încheie cu trei puncte de suspensie, iar cealaltă începe cu aceleaşi trei puncte de suspensie; ceea ce, după părerea mea, semnalează trecerea altor ani, de data aceasta ceva mai mulţi… Ceea ce înseamnă că vom avea de a face cu o a treia figură a lui Adam. Dar despre ce este vorba, se va vedea mai târziu, pentru că acum atenţia se mută pe alt personaj:
„…O, sfânt copil al Evei! Când noi te-am zămislit,
Era prin rai lumină, şi flori, şi ciripit”.
Cine să fie acest „sfânt copil al Evei”? Oare tot Cain? Dar de ce nu a fost el numit „sfânt” de la început? Fireşte, pentru că nici nu era. Abel fusese ucis, deci este exclus, aşa că, rămâne deocamdată o enigmă…
Se observă în această parte finală a poemului, o schimbare de registru, pe mai multe planuri: Adam nu se mai adresează „Părintelui”, ci „sfântului copil”, iar tonul nu mai este de reproş şi de bătut cu pumnul în piept, ci unul smerit, cald, mângâietor:
„Dar tu, de ce să suferi, copile, pentru noi,
De ce să-ţi blestemi mama, gemând prin râpi sihastre
Tu, singura lumină a gândurilor noastre?”.
Ba mai mult, Adam cerşeşte fiului, iertare:
„Găsi-vei tu vreodată, liman nemângâierii
Să-i ierţi pe-aceia care te-au hărăzit durerii?”
Penitenţa paternă atinge cota maximă în chiar finalul poemului:
„O, sfânt copil al Evei! Îndură-te de noi…”.
Final care ne desluşeşte şi enigma de mai devreme. Căci cine ar fi mai capabil să ofere îndurare, decât Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, care în fond este tot copilul Evei şi al lui Adam, atât prin prisma umanităţii Sale, cât şi din prisma faptului că, dacă cei doi ex-edenişti n-ar fi greşit, Fiul lui Dumnezeu nu s-ar fi întrupat, după cum teologhiseşte şi Fericitul Augustin: „Dacă omul nu ar fi greşit, Fiul Omului nu ar fi venit”. Iată, deci, şi cea de-a treia figură a lui Adam: tatăl virtual al lui Iisus.
Şi totuşi, revenind în miezul poemului nostru, trebuie observat că, deşi se schimbă atât destinatarul „plânsului lui Adam”, cât şi tonul monologului, totuşi nu se schimbă curgerea textului, poetul având grijă să creeze imaginea unui text unitar.
Dar numai atât? Oare nu a vrut să sugereze şi o corespondenţă între Cain, primul fiu al Evei, şi Iisus Hristos, Fiul prin excelenţă al Evei prin excelenţă? Dar oare ce legătură să existe între Cain ucigaşul de frate şi Iisus Mântuitorul lumii? Tocmai suferinţa. O suferinţă de care nici unul dintre ei nu era direct răspunzător; o suferinţă dusă până la capăt, de care nici unul din ei nu s-a putut debarasa; o suferinţă care a smuls Evei, două rânduri de lacrimi.
Şi iată cum, Panait Cerna creează dintr-o singură trăsătură de penel, trei Adami, doi fii, şi o singură Evă, mama (portretizată sublim de acelaşi Cerna, în poemul „Mama”).
G. Călinescu, recunoscând valoarea lui Panait Cerna, scrie: „Cerna e în stare să înşire declaraţii şi aspiraţii, într-o desăvârşită goliciune, aproape prozaică, obţinând efectul celui mai elevat lirism. (…) Virtutea lui Cerna este de a sugera stări de beatitudine şi de înfrângere a contingenţelor, în versuri simple, solemne, de cele mai multe ori abstracte, a căror undă lirică este evidentă, şi totuşi greu de explicat”7.
1 Am lucrat cu textul din ediţia „Panait Cerna – Poezii Antologie, postfaţă şi bibliografie de Ion Dodu Bălan”; apărută în 1981 la Editura Minerva.
2 Citat de Marin Găiseanu în Cuvânt înaine la lucrarea „ Panait Cerna- Lirica de idei; Disertaţie în vederea obţinerii titlului de doctor la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Leipzig- Traducere şi cuvânt înainre de Marin Găiseanu”; apărută în 1974, la Editura Univers.
3 Citat de Ion Dodu Bălan în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.
4 Citat de Ion Dodu Bălan, în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.
5 Am respectat ortografia poetului.
6 „Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain, înşeptit se va pedepsi. Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întâlni să nu-l omoare”(Fac. 4, 15).
7 Citat de Ion Dodu Bălan, în Postfaţa ediţiei amintite, pag. 180.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Evanghelia Zilei

Cuvinte cu tâlc

"Dumnezeu este iubire"(I Ioan 4, 8)
„ Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. ”(Petre Ţuţea)
"Infrant nu esti atunci când sangeri, nici ochii când în lacrimi ti-s. Adevaratele infrangeri, sunt renuntarile la vis" (Radu Gyr).
"O, Doamne, dacă aş chema şi-aş ruga să-mi cadă la picioare sfârşitul, oare, voi şti sigur, vreodată, cât de mult am iubit asfinţitul ?!"(Costel Bunoaica)

A fost odata...

CA SĂ REVENITI LA PAGINA DE PORNIRE...

Image and video hosting by TinyPic

Câte ceva despre mine...

Persoane Interesate