"Fictiunea pusa in slujba adevarului" - "Minciuna din litera", de Ghe. Dobre, vazata de R.A.I.

„Ficţiunea pusă în slujba adevărului”
- Minciuna din literă, de Gheorghe Dobre, văzută de Romeo Aurelian Ilie

Prima jumătate a anului 2010, a adus pe piaţa literară ialomiţeană, o ieşire din tipare: poetul Gheorhe Dobre, s-a dezbrăcat de haina lirică şi s-a înfăşurat în mantia mai lucidă a eseului. Cu volumul „Minciuna din literă”, domnul Dobre ne descoperă o faţă a literaturii sale, mai puţin cunoscută, proza şi eseul. De fapt, aş îndrăzni să spun că avem de-a face doar cu eseu, deoarece după părerea mea, şi proza domnului Dobre poate fi privită tot ca eseu, dar ca un eseu metaforizat.
De ce spun aceasta? Fireşte, nu vreau să insinuez cumva că proza n-ar fi proză. Este. Are valoare literară de proză, şi încă în cantităţi semnificative. Dar încercând să o explici, vezi în ea eseul. Analizând „Istoria locală” , care de altfel este o sinteză a prozei domniei sale, observăm um rigorile estetice ale prozei ies la suprafaţă ca untdelemnul, intr-o paradă de forme nicidecum fară fond, ci chiar ascunse până la identificare cu fondul. Mai concret, dacă alegem să dezlegăm misterul frazelor lungi, aparent nesfârşite, în care se prăvălesc mai multe persoane gramaticale, mai multe personaje, replici succesive, sub formă de dialog, dar fără a marca cu vreun semn grafic separarea între ele, ghicim aspectul de stare de transă în care se scufundă autorul în momentul elaborării operei sale ( am putea avea impresia că autorul scrie in acelaşi timp în care gândeşte, fără a-şi elabora ideile ) ; stare de transă în care şi scriitorul este obligat să se scufunde, altfel nereuşind să perceapă cum se cuvine textul pe care îl are în faţă.
Un alt aspect care iese la paradă ar fi, necesitatea receptării textului din punct de vedere apofatic adică intuind, desluşind, tocmai minciuna din literă, adică înţelegând că realul sau ideea fundamentală a aoperei se află in spatele a tot ceea ce se vede, ce se citeşte. Trebuie să dai la o parte tot ce este, ca sa găseşti ceea ce aparent nu este, dar în fond este realitatea pe care autorul a vrut să o transmită. Însuşi autorul notează în „Istoria locală” : „ Pentru el ( care defapt este chiar scriitorul ), forţe supranaturale au lucrat şi pentru aprobarea podului, şi pentru ajungerea lui, în acel moment, sub o conjunctură neutră a stelelor, chiar sub acel pod. Care se dărâmă. Tot aşa cum niciun edict nu va reuşi să dea ploaie, la fel, nicio pană nu-şi va indoi cu adevărat cerneala cu apă decât când îşi va simşi viaţa în pericol. Căci viaţa ta nu face doi bani în balanţă cu spunerea Adevărului. Şi el e cel mai greu, orice ai pune în partea cealaltă” .
Privite din altă perspectivă ( care s-ar putea să le ruyume pe celelte două ) prozele domnului Dobre, conşin pe alocuri mici avalanşe de defulări ale subconştientului ( care intervin fireşte, pe fondul stării de transă, şi care se descoperă, la fel de fireşte, pe fondul lecturării apofatice ), defulări care culminează cu expunerea supremei drame a scriitoruli : tinderea spre obiectivism şi neputinţa de a scăpa de subiectivism, altfel spus permanenta migrare între aceşti doi poli : „Chiar omnipotent şi omniscient fiind, şi asupra lui acţionau nişte mecanisme reglatoare care limitau intervenţiile şi ţineau în malurile normale evoluţia generală. Când se îmbătau uneori, ţinea să amintescă despre aceste limitări la care creierul său era supus, să le blesteme şi să împungă aerul, cu degetul transformat în suliţă otravită, acolo unde credea el că ar trebui să se afle Cel care-i dăduse ceva dar nu-i dăduse tot. Când se trezea recunoştea că Cel Nevăzut nu-i prost şi, dacă nu-i prost, Acela se află precis în capul lui, căci în altă parte nu avea cum”.
Deşi spuneam că „Istoria locală” sintetizează toată proza domnului Dobre, consider potrivit să menţionezşi alte bijuterii epice : „Cum am fugit în America” , care îşi merită poziţia primă în volum, fiind un bun preambul al „ Istoriei” , precum şi cele „ Şase texte de buzunar” , „Năluciri” ( în care autorul reuşeşte să nu pună punct decât la final ), „Disperare” şi „ Alunecări”, bucăţi de proză în care subconştientul este la el acasă
Trecân la partea de eseu constatăm că, paradoxal, sau poate nu, nu prea avem eseu. Avem două secţiuni. În prima autorul expune o pleiadă de gânduri şi idei, sub forma unor mici sentinţe, vorbind despre aproape orice : despre Cuvânt, despre Adevăr, despre poezie în general, despre poeţi în special ( Eminescu şi Nichita ) , despre filozofie, ştiinţă, politică şi alte idei şi alte gânduri, nefăcân altceva decât să lansese, în mod perfect conştient, subiecte pentru eseiştii de meserie, pentru cei care fac literatură din despicarea firului în patru (şi foarte bine fac).
În cea de-a doua secţiune, ca eseuri propriu-zise pot fi numărate doar „Minciuna din literă”, restul textelor fiind de fapt recenzii (e adevărat, mai profunde decât cronicile de întâmpinare) ale unor opere valoroase, ale unor scriitori consacraţi, cum ar fi: Caragiale, Arghezi, Petru Creţia, Vasile Andru, Ştefan Bănulescu, Constantin Ţoiu, precum şi ale unor scriitori ialomiţeni (la fel de valoroşi, dar poate mai puţin cunoscuţi la nivel naţional), cum ar fi: Nicolae Stan, Şerban Codrin (în ipostază de haijin), Oliviu Vlădulescu (în calitate de traducător după E. Fauget) sau Costel Bunoaica.
Volumul se încheie cu un savuros interviu despre democraţie, al cărui zenit este atins de concluzia „Esenţa democraţiei: când atingi culmea incompetenţei, cineva te descoperă şi te pune şef”, şi care îl vădeşte pe domnul Dobre şi ca un fin observator al vieţii sociale şi politice.